Vasile Militaru - Focul și Fumul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Focul prefăcea-n rubine vreascurile unui soc,
Sau, ardea ca orice foc,
La o margine de drum,
Iar din foc fără-ndoială sau tăgadă, ieșea fum….
Flăcările, potolite, se-mpleteau arzându-și socul,
Dând căldura mult dorită, celui ce aprinse focul…
Fumul, ca un sul albastru, tot suind spre cer, ușor,
Zise focului din care se-nălța al său fuior:.
– Focule, zadarnic cauți către cer să-ți iei avântul,
Slava e doar pentru mine! Pentru tine e pământul! ….
– Fumule, răspuns-a focul, îngâmfarea ta de-acum
Nu mă miră nicidecum,
Dar te-ntreb: de n-ar fi focul, ar mai fi pe lume fum? …
Ca lovitul de-o măciucă, fumul n-a mai zis nimic,
Dar un înțelept păianjen ce torcea pe-un vârf de spic
Fir subțire și cu spor
A intrat în vorba lor:.
– Focule, nici printre oameni nu e plin de focuri drumul,
Ard puțini cum arde focul, dar sunt mulți ușori ca fumul…
Cel nevrednic suie-adesea unde locu-i pe drept nu e,
Precum fumul, totdeauna mai presus de foc se suie,
Dar eu știu că, oricât fumul sus mereu își are locul,
Ceiace-ncălzește lumea, nu e fumul, ci e focul!.

focul si fumul – Versuri.pro

Vasile Militaru - Focul și Fumul