firdousi – Versuri.pro

XV Goștasb (Șahia Lui Dura O Sută de Ani) Firdousi Îl Văzu pe Dakiki În Vis

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Noaptea-n vis văzu rapsodul că o cupă-avea în mâini
cu vin miresmat ca apa roșie de trandafiri.
Dakiki deodată-n față, umbră albă, -i apăru
și-i grăi de-această cupă-n care vinul scânteia.
Zise către Firdousi: „Nu bea vin decât cum bea
șahul Kavus, keianidul, pentru că ți-ai fost ales
drept stăpân în lumea asta, șahul căruia în dar
soarta-i zvârle la picioare zeci de tronuri și cununi:
Mahmud, șahinșahul lumii, -nvingătorul de cetăți,
care face să se-nfrupte din norocul lui înalt
pe-orice om, și ale cărui mari haznale n-or seca,
fără griji de-acum și până în optzeci și cinci de ani;
care-și va împinge oastea în Kitai, și, prinț de prinț,
drumurile-i vor deschide, care nu-i silit de loc
aspru de-a grăi cu nimeni, căci coroane mari de șahi
de la sine-n mâini i-or cade. Cât de cât, ai propășit
în această carte mare, și-ai atins tot ce doreai;
eu asemenea cu tine, și-naintea ta, urzii
epopeea persană; stihurile de-mi găsești,
să nu fii avar cu mine; eu o mie-am zămislit
de distihuri despre Goștasb și Ardjasb, și se sfârși
viața-mi dulce; de-o ajunge ăst tezaur-manuscript
până sus la șahinșahul lumii, -atuncea duhul meu
va zbura de jos, din pulberi, până-n Lună!” Vrui să spun
spusa-i, fiindcă sunt în viață iar el soț al pulberii.
Cronica Șahilor

XVIII Yezdegherd, Yezdegherd Fu Înjunghiat De Către Morarul Koshro

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mahui Suri, vicleanul, când acestea auzi
de la fiul său, şi zise spre morar : „Dă fuga,
ia călăreţi cu tine, -aleargă, sângele acum să-i verşi
duşmanului meu de moarte, că pe veci îmi va scăpa
dacă taina-acestor vorbe-n lume se va răspândi!”
Auzi moraru-această aprigă poruncă, dar
nu-nţelese tâlcul trebii. Şi în noaptea de treizeci
din Hurdad-mah se întoarse-n moară lângă Yezdegherd.
Cum lăsă morarul casa lui Suri, cu ochii plânși
pieptul îngroşat de sânge, Suri puse-n urma lui
călăreţii iuţi ca norul şi le zise: „Grijă-aveţi:
diadem, cercei, pecete şi tunica şahului
să nu se mânjească-n sânge; de veşminte-l despuiaţi!”
În estimp morarul merse-n drumu-i, ochii lăcrimaţi,
chipul galben cum e Luna şi strigând: „O, luminos
Ziditor, ce eşti deasupra preschimbării-acestei sorţi,
chinuieşte-i de pe-acuma trup şi duh al celui ce
mi-a dat crâncenă poruncă!” Când ajunse lângă şah,
în adâncu-i de ruşine şi de teamă-adânc gemând,
chipul înecat în lacrimi, gura arsă de-nsetat,
se apropie cu multă prevedere, ca un om
care vrea să spună-o taină în ureche şopotind,
înfipse-n piept jungherul. Vai! de moarte-njunghiat,
şahul un suspin mai scoase, cap, coroană la pământ
prăbuşindu-se pe pâinea cea de orz din faţa lui.
Călăreţii piezei rele de Suri văzând pe şah
cum zăcea precum copacul falnic, depărtat de tron
şi de câmpul bătăliei, mai de-aproape şi plecaţi
îi ghiciră de pe faţă trăsături-mpărăteşti;
deznodară-apoi tunica viorie, adunând:
grea coroană, şir de perle, şi botine aurii.
Trupul şahului lăsându-l jos în pulbere întins,
năclăit în sînge, coasta, sfîşiată de jungher —
blestemând se-ndepărtară: „Fie ca şi hoitul lui
Mahui s-ajungă-asemeni pe faţa pământului:
năclăit să-noate-n sânge!”
Repede înştiinţat.
Notă informativă :
Hurdad-mah, luna iunie, deci 30 iunie 651 e. n.
că şi tronul şi războiul şi plăcerea-acestei vieţi,
nu mai sunt de, -acum nimica pentru prea-măritul şah,
Mahui dădu poruncă-n ceasul nopţii liniştit
când se odihneşte totul, să-i azvârle hoitu-n râu.
Două slugi cu inimi crude trupul şahului târând
prin cel sânge, neştiindu-i mortului înaltul rang,
îl zvârliră în vârtejul râului ce-i zice Zark,
şi plutea la vale leşul, când pe faţă, când întors.
Ziua când urmă în tronul Nopţii, şi-oamenii în zori
când ieşiră din bârloguri, două feţe dintre cei
ce-s aleşi să fie preoţi pentru slujbe juruiţi —
poposiră-n dreptu-acesta; unu-n mal se-apropie
şi văzu plutind pe apă leşul gol, împărătesc.
Zguduit de groază, iute se întoarse-n paşii săi
şi-alergând la templu-ndată povesti la cei monahi
ce văzu şi le mai spuse că stăpânul ăstui veac
despuiat zăcea pe valuri, val-vârtej, pe râul Zark.
Preoţii, de pretutindeni, tineri şi bătrâni olalt’
alergară şi-acest vaiet se-nălţă din rândul lor :
„Şah vestit, din spiţă-aleasă, cine-a mai văzut cândva
şah ajuns în chipu-acesta? Cine-a auzit cândva
să se spună despre-aceasta (mai nainte ca astfel
să ţi se întâmple ţie) ca un muritor viclean,
mârşav câine, care după ce stăpânu-şi linguşi,
trupu-i sfârtecă în zdrenţe? Merită cel Mahui
blestemat să fie vecinic. Vai! de trupul tău şi vai!
de statura-ţi arătoasă, de înţelepciunea-ţi, vai!
de gândirea ta înaltă! Plângem ultimul vlăstar
al lui Ardeşir! şi plângem pe-un războinic preamărit
şi preadarnic! Şi mai plângem tronul celor Sasanizi,
strălucirea lor, puterea şi coroana celor şahi!
Tu erai odinioară încă-n viaţă şi-nţelept:
mergi acum să dai de ştire şahului Nuşiravan,
mergi să-i spui că tu, urmaşu-i, care mândru mai erai
precum Luna, tu, născutul pentru a domni în tron,
spintecat ai fost în moară de un jiingher ticălos
şi zvârlit în pielea goală în al râului vârtej!”
Patru din monahii-aceştia de veşminte despuiaţi
coborâră-n râu să prindă trupul şahului măreţ,.
Notă informativă :
Ardeșir, Artaxerxes I, fiul lui Xerxes.
care este strănepotul şahului Nuşiravan,
şi îl traseră afară. Toţi, şi tineri şi bătrâni,
îngînară-un cînt de jale; şi-nălţară după zid
gropniţă al cărei creştet nourii îi întrecea.
După ce-astupară rana cu clei, smoală, camfor, mosc,
trupul i-l înveşmântară într-un auriu brocart,
din subţire lână, giulgiu-i puseră pe dedesubt,
iar deasupra ţesătură precum lapis-lazuli;
preoţii îi răspândiră în adâncul gropniţei:
camfor, mosc şi vin şi apă limpede de trandafiri.
Şi apăi, purtând coşciugul şi câmpia străbătând,
îl lăsară-afund în groapă ; şahul cel nenorocos
duseră-l în câmpu-odihnei, neavând coroană, tron,
iară noi, noi vrem dreptate pentru şahul Yezdegherd
Şi strigăm, noi, răzbunare împotriva tuturor
celor şapte mari planete! Dacă ură ele n-au
şi n-au ele nici iubire, atunci bietul filosof
n-o să-mi deie niciodată despre viaţă lămuriri;
de-a grăit acel cucernic, ghicitori doar ne-a-nşirat,
şi răspunsul la-ntrebare a rămas în taină-ascuns.
Omule-nţelept, comoară dacă jos aicea nu-i,
strânge-n inimă comoară şi nu mi te bizui
pe ce va aduce mâine: lumea fulger pe sub ochi,
vremea fiece răsuflet ni-l socoate ; cumpătat
te deprinde-a fi în cuget; de trăieşti, cel ce-ţi dădea,
îţi va da încă şi încă. — Despre mine un cuvânt:
de-mi sta-n cumpănă câştigul cu ceea ce cheltuiesc,
soartei i-aş fi fost un frate ; dar în ăst an grindina
s-a fost abătut ca moartea; însăşi moartea mai puţin
este decât plaga asta. Codri, grâne şi cirezi,
ăstor bunuri pentru mine sfera cerului măreţ
poarta le-a închis. Paharnic, adu-mi vin : mult n-om trăi;
asta-i legea neschimbată-a schimbătoarei noastre lumi,
unde nimeni n-o rămâne. Fiindcă suntem covârşiţi
de a lumii nedreptate, -nţelepciunea e să bei
fără să îngâni vrun vaiet, fără să reverşi vrun strop.
Notă informativă :
lapis-lazuli – Adică de culoare albastră.
Izbucnirea ateistă a lui Firdousi cere răzbunare
împotriva întregului Univers al evului mediu persan.
Cronica Șahilor

A XIII-a Predoslovie a lui Firdousi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Bolta-albastră-i zămislită din rubine de văpăi,
nu din vânt și nu din apă, nu din colb sau fum din văi.
Cu această măreție și cu sferele-i de foc,
cerul parcă-i o grădină-n Noo-Ruz. Drept în mijloc
se rotește uriașul Astru al întregii firi,
inima din om vrăjind-o, zilei dându-i străluciri.
El își saltă dimineața, zi de zi, din Răsărit,
capu-ncins în joc de flăcări: scut de aur înroșit.
El, o lume înveșmântă-n mantii de lumini, făcând
să lucească în privire negrii bulgări de pământ.
Când din Răsărit el urcă și coboară spre Apus,
dinspre Răsărit, hoțește, Noaptea-și saltă capul sus!
Niciodat’ c-un pas nainte nu și-o iau; în Univers
mai cuminte nimic nu e decât veșnicul lor mers.
O, tu, carele ești Soare și răsari de mii de ori,
cum se face că pe mine nici o rază nu cobori?.

A XIV-a Predoslovie a Lui Firdousi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

E o lampă pregătită să lumine-al nopții hău:
omule, cât poți, te-nfrână, nu călca pe drumul rău!
Zile două și nopți două, chipu-i piere și degrab’
zici că și-a sfârșit rotirea; dar s-arată palid, slab,
cum la trup e-ndrăgostitul ros și chinuit de dor;
de-abia o zărești și iarăși se ascunde ca-ntr-un nor.
Noaptea-apoi, abia se vede, luminându-te puțin;
după paisprezece zile, crește-n rotunjimi deplin,
strălucind ca mai nainte; și-apoi iarăși chipul tras,
zi de zi, tot mai aproape-i de al Soarelui obraz.
Tatăl lumii rânduit-au felul ei de-a fi astfel,
și-oricât va dura prin vreme, firea îi va fi la fel.
Cronica Șahilor

XVI2 Kobad Fiul Lui Piruz Rapsodul Își Deplânge Bătrânețea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

„Vai! tu, chipreș plin de-avânturi, care inimi încântai,
de ce te-ai mâhnit atâta? Tu, ce-atât de mult erai
mândru, falnic și ferice, inima vioaie-n piept
cum li s-a umplut de spaimă?” La aceste întrebări
chiparosul îmi răspunse: „Fost-am fericit atât
cât n-am fost bătrân, dar astăzi, subt puterea-i cad învins
de dușmanca vieții mele: vârsta de șaizeci de ani;
înțelept fii și-mpotrivă-i nu mi te lupta de loc.

Are-o coadă de balaur, ghiare de puternic leu,
meliță tot ce doboară, tunet este glasul ei,
tare e ca o lupoaică; ține într-o mână sus
oboseala, -n alta moartea; încovoaie ca pe-un cerc
chipreșul ce-odinioară inimile le răpea;
albul crin îngălbenește într-un palid chihlimbar,
în șofran preschimbă floarea roșie de argavan,
și culoarea șofranie-aduce oboseli de plumb;
ea încarcă-n grele lanțuri gleznele cu-aripi la mers,
surpă trupul cel mai mândru. Perlele-mi lucioase, vai!
se-nnegriră; chiparosul mijlocului mi s-a frânt,
și narcișii mei cei negri și scânteietori azi plâng
de o lâncedă sfârșeală. Inima-mi ce-n piept bătea
fericită-odinioară și lipsită de-orice griji,
geme de durere-amară. Chiar din clipa când un prunc
suge laptele din țâță, Moartea-i paște și-am putea
să-i numim bătrân. Domnia șahului Nușiravan
patru-și-opt de ani durat-a, iar tu ce-ai șaizeci trecuți,
nu rămâi de-apururi tânăr. Vezi sfârșitu-n tot ce faci,
și nu-ți sfâșia în gânduri inima spre-a te-nălța.”

Scrisoarea Către Şahul Mahmud

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

O, Mahmud atotputernic şi bicisnic padişah,
dacă n-ai o conştiinţă, teme-te măcar de-Allah!
Nu-mi eşti tu pe tron întâiul. Mult mai falnici împăraţi
fost-au mai demult – ’nainte-ţi – în Iran înscăunaţi.
Oşti aveau mult mai temute, mult mai pline visterii,
nici nu-i părăsea norocul tocma-n toi de bătălii.
Nu-i înfumura coroana, şi nu-i luminau sub nări –
umai la belşug de-ospăţuri – flacăra de lumânări..
Dar un şah, când tronu-şi face strungă pentru tâlhărit,
soarta, fruntea înfierează cu-al ruşinii fier topit.
Mic stăpânitor al lumii, mare-n fumuri şi dispreţ,
mi te miră poate verbul stihului meu îndrăzneţ?
Tu cu-a gâdelui secure libertate-ai frânt.. Aleu!
M-ai fi vrut să-ţi fiu un câine, dar îţi stau în cale – leu!
Tu n-ai auzit cuvântu-mi care-l mânui – fulger crunt?
Tremură! Cu cuget liber, gata, şahule, te-nfrunt!
Ştiu: o şoaptă veninoasă la ureche-ţi mă huli,
că-l slăvesc pe proorocul mazilit, calif Alii,
şi ţi-ai pus atunci sigiliu peste soarta mea, gigant,
dând porunci să mă zdrumice tălpile de elefant.
Da! Poetul recunoaşte: lui Alii i-aş face loc
peste oameni să domnească, între-Allah şi prooroc.
Chiar dacă mă tragi în ţeapă, sau mă arzi, ori mă-nvenini –
nu doar Mohamed mi-i faclă, şi Alii îmi dă lumini.
Sunt şi alţi şahi, o, Mahmude! Ei, în visteria lor,
nu-şi ţin inima sub cheie.. Tună, vers răzbunător!
Dă de veste la o lume că, sub sceptru-unui intrus,
a trăit rapsodul falnic: Firdousi de la Tus.
Despre şahii drepţi din vremuri Firdousi stihui
epopeea persiană scrisă-n vechiul grai „parsi”.
Scris-am, ritm şi rime, stihuri mii o sută douăzeci –
şahii de odinioară zugrăvindu-mi-i pe veci.
Zugrăvii armuri şi zale, ipingele ostăşeşti,
scuturi, platoşe, pumnale, arcurile-mpărăteşti,
lănci şi prăstii şi arcane şi-aripatele săgeţi,
şesuri, văi, păduri, oceane, şi cetăţi şi călăreţi,
zugrăvii şi telegarii şi măgarii urecheaţi,
zugrăvii balauri negri, elefanţii cei colţaţi,
şi toţi zgripţorii ce-n beznă varsă flăcări până pier,
şi toţi dracii de pe lume şi toţi îngerii din cer!
Zugrăvii duşmanii noştri. Pe prieteni – zugrăvii.
Zugrăvii toţi şahii, prinţii duşi din lumea celor vii.
Slava lor e colb. Mormântul li-i tăcut, tăceri se cern..
Din morminte înviază doar prin versul meu etern.
Hei, Mahmud, o criptă mută ţi se cască sub picior.
Eu, cu telegari de versuri, te târăsc spre viitor.
Veac de veac, viitorimii îi aduc şi chipu-ţi slut..
Nărui-se-vor palate sub furtuni şi ploi – în lut,
însă stihurile mele vor dura în veci de veci
ca o lume de planete – mii o sută douăzeci!
Veacuri vor pluti ca neguri peste hronicu-mi crăiesc,
şi-orice om, citind, va spune: „E măreţ, dumnezeiesc! ”
Da! Am zămislit o lume cu-astă mână.. Pe pământ,
cine-a mai zvârlit atâtea semincioare de cuvânt..?
Unu-a cizelat în stihuri străluciri de diamant,
iar prin vorbe ce scânteie străluceşte cestălant.
Stihul strălucit să fie, se sfârşiră multe vieţi –
ce-am făcut în poezie, n-au făcut atâţi poeţi.
Ani, trezeci, pe manuscripte, m-am trudit, an după an,
să cuprind în mii de rime măreţia ta, Iran!
Iată-olobul vieţii mele! De ştiai, o, şah Mahmud,
că-n treizeci de ani de zile doar sudori de sânge-asud,
tu, nemaigăsind răsplată pentru merit în ţinut –
lângă tine-n tron, alături, braţ la braţ, m-ai fi ţinut.
Ani, treizeci, şi zi şi noapte, peana-n cronici se-nmuie –
rob, trudii să scriu poema persiană: ŞAH-NAME.
(Jug care mi-ai frânt cerbicea, binecuvântat să fii!)
Iată-mi stă în faţă cartea, cartea mea despre şăhii.
Şi credeam de-acum că şahul mi-o va preţui în schimb,
şi, pe merit, o să-i pună al cinstirii sale nimb..
Păr cărunt, ruşine ţie! De la masa lui de şah,
drept răsplată că mi-i cartea zămislirea lui Allah,
vrednică de-a sta-ntre flamuri de victorie – repet:
de la masă-i padişahul îmi trimise un.. şerbet.
Iată-mi răsplătirea muncii: apă dulce-ntr-un pahar.
Cum să uit sfruntarea-aceasta? Dulcele şerbet amar?
Spuneţi-mi Mahmud de face cât un ban coclit şi chior?
Jalnicul cârmaci – mi-i silă josnicia să-i măsor!
Nu! Oricât în cin şi cinste mi-l ridici pe-un fiu de rob,
chiar de-i padişah, rămâne slugă, mercenar neghiob!
Pe-un neguţător de ambră de-l atingi cu haina lin,
duci o undă de mireasmă – chihlimbar până-n cămin.
Dar, c-un cărbunar o vreme de-ţi petreci şi de-l atingi,
albul tău veşmânt se umple de-al cărbunilor funingi.
Deci nădejdea în cei josnici nu ţi-o pune nici atât –
sufletul să nu-ţi faci negru, haina cum ţi-ai mohorât.
De-ai fi fost, o, şah Mahmude, padişah adevărat,
faţa ta de la un geniu n-o-ntorceai înfumurat.
De la mine, vechi legende auzeai de prin strămoşi,
ochii să-ţi răsfeţi, urechea, şi miresme s-amiroşi.
Truda mea până la ceruri ai fi ridicat-o-n cin,
n-aş mai fi băut amarul apei dulci să mă-nvenin,
şi-ntr-o lume de belşuguri, la optzeci de ani ai mei,
n-ar tânji un Firdousi, după-o pâine şi-un bordei.
Scris-am stihuiri măreţe nu din dorul de isprăvi,
ci a ţării măreţie s-o înalţ mai sus de slăvi,
să fac şahul şi poporul să urmeze drepte căi,
să-şi deschidă şahu-n vreme vultureşte ochii săi,
să-i aprind simţiri înalte şi să-i amintesc dibaci,
că, având în mâini puterea, bine trebuie să faci!
Dar de eşti uituc, Mahmude, ori să mă asculţi nu vrei –
sufletul atunci în flăcări ţi se mistuie-n scântei!
M-ai rănit. Ţi-am pus în frunte al satirei roşu fier –
şi satira mea te-o arde, oameni cât vor fi sub cer..

16 Predoslovia Lui Firdousi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mulți rapsozi cântară-n lume multe dintre întâmplări
scrise-n hronic, și-ndrăgit-a lumea astfel de cântări;
toți cei luminați la minte și în inimi plini de-avânt
le-ndrăgiră. -Atunci un tânăr, harul graiului având,
și o minte-ntraripată, și cuvânt scăpărător,
spuse că el stihui-va cronica, și tuturor
inima le-aprinse. Trândav, și pășind pe rele căi,
el trăi în cârdășia celor desfrinați și răi,
și deodată năvălit-a Moartea-asupra-lui și, hap!
îi zvârli, din întuneric, neagră chivără pe cap.
Și urmîndu-și povârnișul către rău, își dărui
duhul dulce, când de lume nu se bucurase-o zi.
Soarta bună părăsindu-l, mâini de rob l-au fost ucis.
Se sfârși.. epopeea nu și-a isprăvit de scris..
Soarta bună ce-l veghease adormi deapururi, vai!
Doamne, iartă-l de păcate și dă-i cin înalt în Rai!.
Cronica șahilor

XV2 Goștasb Firdousi e Nemulțumit de Dakiki

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când căzutu-mi-a în mână cartea lui, îmi mai lipsea
doar o lună s-ating vârsta de șaizeci de ani în cap.
Cercetai aceste stihuri și prea slabe mi-au părut;
multe stihuri și distihuri bine stihuite nu-s,
dar le-am copiat pe toate, -aici în carte spre-a vedea
șahul ce-i o povestire despuiată de frumos.
I-a adus giuvaergiul două giuvaere-aici;
poate șahul va alege giuvaerul cel mai bun.
Cine-i mulțumit povestea să și-o depene-n ăst chip,
mai cuminte-ar fi să tacă și să-și cruțe duhul său;
cugetând la oboseala la care silite sunt
duhul și de-asemeni trupul, mai bine n-am scormoni
mâna-n care pietre scumpe nici de leac nu vom găsi;
când nu-i harul cu avântul întru totu-ngemănat,
e mai înțelept o carte-a șahilor să nu urzești,
și când fi-va să rămână gura fără hrana ei,
bine-i să nu-ntinzi o masă fără pic de bunătăți.
Eu găsit-am cartea veche doldora de povestiri,
și-ale căreia voroave grele sunt de adevăr;
sunt vechi datine persane care-s scrise-n grai vorbit,
și-oamenii cu har departe fură de oricare gând
de-a le pune-n stihuri; nimeni la aceasta nu gândi,
și ființa mea-ncântată doar la asta cugetă.
Două mii de ani trecură peste hronicul din vechi,
dacă cercetarea-arată numărul adevărat.
Binecuvântai rapsodul care pildă ne dădu
începând să-l stihuiască; drept e că rimă puțin,
prea puțin, o povestire despre niște sărbători
și oștiri în bătălie; totuși el le arătă
noilor rapsozi o cale spre a pune-n tronul său
măreția-ncoronată. De la prinți primi comori
și cinstire, însă patimi rele-l osândiră crunt.
Preamări el șahi și fruntea celor mari împodobi
cu-ale rimei diademuri; dar poeticu-i avânt
fu prea slab să-ntinerească vremea celor din vechimi.
Cronica Șahilor

Data Desăvârșirii «Cronicii Șahilor», Adică «Șah-Name»

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Peste creștetu-mi trecură vreo șaizeci și cinci de ani,
mintea mea-n neliniști multe și-n mâhniri adânci căzu,
cu cât căutam cu râvnă vechi istorii despre șahi,
cu-atât steaua mea pe crugu-i mersul și-l încetini.
Oameni mari cu multă vază prin știință și prin neam,
mulți, vestiți, semeți, cu faimă datorată-acestei cărți,
pe degeaba și-o-nsușiră, eu deoparte stând uitat,
și privindu-i cum iau căpii, pentru ei fiind un scrib,
om plătit în a lor slujbă. Laude, atât primii,
și în ploaia-atâtor vorbe, vlaga mi se vlăgui.
Strălucitele sipeturi rămaseră sub zăvor,
și găsindu-le închise pururi, mă mâhnii adânc.
Totuși, printre ai cetății oameni luminoși, vestiți,
Abu Dolaf, Deilemitul, drept, cu duh înalt, măreț,
mi-arătă lărgimi de suflet. Abu Nasr Warrak, la fel,
pe cei de pe trepte nalte i-aplecă spre cartea mea;
și-altul, Husein, preadarnic, al lui Kotaila fiu,
nu primi a’ mele stihuri fără a mă răsplăti.
El îmi dărui veșminte, hrană, aur și argint,
el, mijloace la-ndemână-mi puse să îmi pot mișca
și piciorul și aripa. Nu mă mai neliniștii
în Kharadj și restul vieții în belșug l-am petrecut.
Și când am ajuns și anii șaptezeci și unu-n cap,
dinaintea cărții mele ceru-ngenunche, umil.
Ani, treizeci și cinci în lumea pieritoare de aici,
mă sleii de-atâta trudă, o răsplată să primesc;
dar strădania-mi fu stearpă și-acești ani lipsiți de rod.
Isprăvii istorisirea despre șahul Yezdegherd
azi, în ziua Ard numită, luna lui Sefandarmed.
Când s-au scurs de la Hegiră de cinci ori optzeci de ani
îmi desăvârșii această carte vrednică de șahi.
Fie-nfloritor deapururi tronul șahului Mahmud,
capu-i tânăr să rămână, inima voioasă-n piept!
Fie cu înțelepciune și știință și măreț!
Fie-a perșilor Făclie, Soarele arabilor!
Laudele mele-aduse lui, în lume-or rămânea;
laude primii, mulțime, laudele celor mari,
însă laudele mele—pe-ale tuturor le-ntrec!
Fie ca-împăratu-acesta înțelept să fie-n veci,
faptele-i să se-mplinească după-al inimii lui dor!
Spre aducere aminte, prin diată i-am lăsat
epopeea-aceasta care numără de șase ori
zece mii distihuri. Iată-mi dusă până la sfârșit
strălucita epopee, și-ale slavei străluciri
lumina-vor lumea-ntreagă; nu, nu voi muri și-n veci
numele meu fără moarte va trăi, c-am semănat
boaba vorbelor de bine. Orice om de pre pământ
ager, înțelept, cucernic, îmi va binecuvânta
amintirea, când în lumea pământească n-oi mai fi.
Mii de laude împrăștii, mii de binecuvântări
peste Mohamed, Profetul, și alesul lui Allah,
laude pe-atâtea încă mai aduc și la vlăstari
dintru stârpea lui preasfântă, rob supus și credincios.
SFÂRȘITUL «CRONICII ȘAHILOR»,
ADICĂ « ȘAH-NAME» A LUI FIRDOUSI,
DE BAȘTINĂ DIN CETATEA TUS.