Nota informativă :
ce i-a spus maică-sa – Adică, de semnele lui Rostam,
descrise de Tehmime.

Cai și cavaleri se-opriră, încleștații neputând
mâini și brațe să mai miște; trupul leoarcă de sudori,
gura năclăită-n pulberi, limba numai crăpături
de atâta uscăciune. Ei se-desfăcură-apoi
unul de-altul, cel părinte de neliniște muncit,
fiul frânt de oboseală. O, tu lume, -nfăptuiești
multe lucruri uimitoare! Ce-i zdrobit și ce-i întreg
sunt doar ale tale fapte. Dragostea între acești
luptători nu se arată în nici unul; sunt lipsiți
de simțire, duioșia amuțită e în ei.
Dobitoacele din lume, fie pește din ocean
sau onagru din pustie — toate puii și-i cunosc;
numai omul în orbirea și înverșunarea sa
nu mai vede care-i chișman, care-i al său însuși rod.
Rostam zise întru sinea-i: „Niciodată n-am văzut
crocodil ca omul ăsta orb în luptă năvălind.
Lupta-n peșteră cu divul alb un joc mi s-a părut,
și-acum inima-mi slăbește dinaintea unui om,
dinaintea-a două brațe ale unuia ce nu-i
nici stăpânitorul lumii, nici viteaz și nici vestit
printre cei sus-puși! Din luptă m-am tras tare obosit,
mort aproape, pe când două oști priveau cum luptă el.”
Apoi când și telegarii celor doi s-au odihnit
după-a luptei istovire, tânărul și cel bătrân
arcurile-și încordară; dar fiind ei în armuri,
și în platoșe din pielea leopardului pestriț,
cu săgețile de trestii prelungite-n vârf cu fier
nici o rană nu-și făcură. Se aprinseră-amândoi,
și-amândoi se înșfăcară de sub late cingători.
Rostam care-n bătălie stânca neagră ți-o smulgea,
îl smuci de cingătoare pe Sohrab nădăjduind
de pe șea să-l aridice în această luptă. Dar
trupul tânărului trupeș nici nu se clinti din șea,
și Rostam privi la brațu-i rămânând neputincios.
Trase braț din cingătoarea lui Sohrab, mereu uimit
de vigoarea-i nesecată.
Cei biruitori de lei
se răsniră după-aceea; spatele și l-au întors
frânți, sleiți de-atâta luptă, prăpădiți și ciopârțiți.
Dar Sohrab își mai desprinse de la șea cel buzdugan;
strânse-n pinteni bidiviu-i și pălindu-l pe Rostam,
umăru-i zdreli. Se-ntoarse Rostam și-ncă vlagă-avu
suferința s-o îndure. Sohrab îi zâmbi zicând:
„O, tu cavaler! Cum tremuri sub izbirea celor tari,
și s-ar zice că în luptă Rakș e doar un biet colun;
însă brațele-amândouă ale unui brav întrec
pe oricine în tărie, și-un bătrân oricât de nalt,
e smintit de-o vrea să-nfrunte pe-un asemenea flăcău!”
Istoviți se despărțiră unul de-altul; le păru,
lumea-atâta de îngustă că se-ntoarseră plecând
cu îngrijorate inimi. Drept spre oastea din Turan
Rostam năvăli ca tigrul ce-și zărește prada lui.
Sohrab se-ndreptă spre oastea din Iran; lăsându-i frâu
slobod calului cel iute, -n rânduri năvăli și mulți
bravi ca snopi se prăbușiră-n jurul lui; se năpusti
ca un lup în grosul oastei, tari și slabi fugind de el.
Rostam trist gândi în sinea-i câte rele-ar fi adus
fără nicio îndoială lui Kavus ăst tiurc viteaz,
de-ar fi răsărit cu zale și pe brațe și pe piept!
Se grăbi să se întoarne-n tabără-i, cu inima
plină de aceste temeri, când zări, dintre oșteni,
pe Sohrab venind cu sânge să roșească negrul colb;
plin de sânge-i era brațul, plin și-al lăncii sale fier,
și cămașa lui de zale, de-ai fi zis că s-a-mbătat
de cumplita-i vânătoare. La priveliştea-i, Rostam
se aprinse de mânie. Scoase-un răcnet ca de leu
mânios și-acestea-i zise: „O, tu chip însângerat!
Dintre perși războinici cine te-a izbit? Cum n-ai putut
mîna răului s-o-nlături? Cum de mi te-ai repezit
precum lupul într-o turmă?” Sohrab îi dădu răspuns:
„Oastea din Turan nici luptă n-a voit și nici un rău;
dar tu ai izbit-o-ntâiul, pe când nimeni nu căta
să se lupte împotrivă-ți!” Rostam îi răspunse-astfel:
„Ziua-acuma-i pe sfârșite, dar când Soarele măreț
care luminează lumea, răsări-va, -aici în câmp
hotărî-vom al cui este al spânzurătorii ștreang
și-al cui tronul; fiindcă lumea luminoasă de aici
hărăzită-i numai spadei! Fie să nu cazi sub fier,
fiindcă mânui bine spada și-ncă-a lapte amiroși!
Vom veni în zorii zilei cu oțelele în pumni;
mergi acum, până voința Domnului s-o-ndeplini!”.

Tus se-apropie şi-l prinse de o mână pe Rostam —
bravii toţi încremeniră — vru din faţa lui Kavus
pe Rostam să-scoată-afară, teamă-având că-n ura sa,
rău ceva să nu înceapă. Dar Rostam se-aprinse şi
către şah răcni: „Nu-ţi umple pieptul cu-al mâniei foc;
una e mai rea ca alta orice făptuire-a ta,
eşti nevrednic de coroană! Spânzură-l de viu în ştreang
pe-acest tiurc, şi mai păstrează şi mânie şi ocări
pentru duşman. Rum şi Segsar, Mazanderan şi Kitai,
Hamaveran şi Egipet — toate-s roabele lui Rakş
aşternute sub copite; inimile lor au fost
sfărâmate doar de spada şi de arcul meu de-oţel;
şi tu însuţi dacă-n viaţă eşti, doar mie-mi datorezi;
cum laşi inima-n mânie să se-ncingă într-atât?”
Zise şi cu braţu-i straşnic peste braţ pe Tus lovi,
de-ai fi zis că elefantul năvăli asupra lui!
Tus căzu cu fruntea-n lespezi, şi-n mânia sa Rostam,
peste el păşi, să iasă. Zise-ncălecând pe Rakş:
„Sunt cel ce mă bat cu leii şi coroane-mpart la şahi!
Ce-ar ajunge, oare, Kavus, când eu spumeg mânios?
Cine-i oare Tus să-şi nalţe braţul împotriva mea?
Cel-de-Sus mi-a dat puterea şi-aceşti lauri verzi ce-i port,
şi nu şahul şi nici oastea-i! Lumea este sclava mea,
şi-nfloratul Rakş mi-i tronul; spada mi-i pecetea grea,
chivăra mi-i diademul; suliţă şi buzdugan
mi-s prieteni, şi-aste braţe, inima ce-mi bate-n piept
îmi ţin loc de şah! Cu spada noaptea o străluminez;
fac să zboare ţeste-n câmpul de bătaie. Sunt născut
slobod şi nu rob; sunt robul Domnului ce mi-i stăpân!
Bravii-au vrut să-mi dea coroană, tron să-mi dea şi diadem;
dar n-am vrut prea-înaltul scaun, n-am avut în ochi decât
datina şi-ndatorirea mea şi drumul cel dirept!
De primeam coroana, tronul, n-ai mai fi avut acum
nici puterea-aceasta mare, nici acest măreţ noroc!
Oare, meritam sfruntarea vorbelor ce mi le-ai spus?
Oare, -aceste „binefaceri” mie mi le datorezi?.”

Eu înscăunai în tronul şahilor pe Kei-Kobad!
Ce ştiam pe-atunci de Kavus, de-al mâniei sale vânt?
De nu-l aduceam în ţară pe Kobad, care trăia
în durere şi departe de mulţimi pe munţii-Alborz,
n-ai fi-ncins tu cingătoarea şi al răzbunării-oţel,
n-aveai tronul şi-avuţia ce te fac atât de dârz
de-a rosti cuvinte aspre lui Destan fiul lui Sam!”
Zise-apăi spre toţi persanii: „Va veni cel tiurc viteaz
şi nu va lăsa în viaţă nici puternici şi nici slabi!
Fiecare o să-şi cate mijloc viaţa de-a-şi scăpa,
după cât l-ajută capul. De-azi nainte în Iran
n-o să mă vedeţi; pământul e al vostru, -al tuturor,
iar aripile de vultur ale mele sunt de-acum!”
Zise calului dând pinten şi îi părăsi pe loc;
de mânie sta să-i crape parcă pielea de pe trup.
Inimile tuturora se umplură de amar,
căci Rostam era păstorul şi ei turma lui erau.
Lui Gudarz i-au zis: „Aceasta este numai treaba ta:
rupte legături doar mâna ta le va lega din nou.
Căci măria-sa, cu toate ca s-audă nici nu vrea
un cuvânt din partea noastră, negreşit, va asculta
sfaturile tale. Du-te la cel şah nesăbuit,
şi grăieşte-i pe-ndelete despre-aceste întâmplări,
glăsuieşte-i cu dulceaţă şi răbdare; poate că
vei întoarce iar Norocul ce s-a-ndepărtat de noi.”
Nenfricaţi atunci mai-marii, precum Guiv şi Gudarz,
Bahram cel viteaz şi Rehham, şi Gurguin, alt şoiman
se-aşezară laolaltă cuvântându-şi între ei
„Şahul nu mai ţine-n seamă datinile din străbuni
şi-i lipsit de cuviinţă. Rostam e al lumii-ntregi
vajnic pahlivan. Lui, Kavus viaţa-i e dator; nicicând
în nenorociri n-avut-am precum el apărător.
În Mazanderan când divii şi pe şah şi pe cei mari
îi încovoiară-n lanţuri, câte griji, primejduiri,
n-a fost nevoit să-ndure Rostam? El doar ciopârţi
trupul divului cel groaznic, el pe Kavus, bucuros,
l-aşeză în tron făcându-i plecăciuni ca unui şah.”

Şi când a lui Kavus glesnă-ngreunat-au fost din nou
de cătuşe şi de lanţuri, colo in Hamaveran —
Rostam se luptă cu-atâţia şahi spre a-l ajutora,
n-a dat dosul dinaintea-acelui şah ce stăpânea
cu urgii Hamaveranul. El l-aduse şi în tron,
l-aşeză din nou pe Kavus, bucurându-se-n adânc.
Ştreangul de spânzurătoare dacă e răsplata sa,
nouă ce ne mai rămâne decât să ne risipim;
totuşi vremea-i să ne batem, soarta nu ne dă răgaz.”
Marele Gudarz ce-i fiul lui Keşvad plecă la şah
şi-i grăi: „Au ce făcut-a Rostam, de-astăzi nimiceşti
ale Persiei noroace? Ai uitat Hamaveran,
şi ce-ai pătimit cu divii cei de la Mazanderan,
şi-acum dai porunci să fie spânzurat de viu Rostam?
Şi-acum, când s-a dus şi-n locu-i vine falnicul viteaz,
pahlivanul precum lupul, ce potrivnic îi trimiţi
colo-n câmpul de bătaie să-i azvârle drept în cap
nourul de pulberi negre? Guzdaham a auzit
vorbe despre mulţi războinici (şi-a văzut şi mari şi mici)
d-aia zice: «Să n-ajungă niciodată acea zi,
când un cavaler in gându-i îndrăzni-va să dea piept
cu acesta! Nebun este cine-n luptă l-o-nfrunta,
căci în vitejie-asemeni este bravului Rostam! >>”
Ascultându-i cuvântarea lui Gudarz, cel şah simţi
c-are-n ea şi cuviinţă şi bun simţ; descumpănit,
au rămas de toate cele câte s-au fost petrecut,
de purtarea-i fără minte. îi răspunse; „Drept vorbeşti,
fiindcă ce-i mai bun ca sfatul unui vârstnic nins de ani.
Şahului se cade veşnic să fie prevăzător,
silnicia şi-oţărârea neducând la bun sfârşit.
Trebuie voi toţi în grabă s-alergaţi după Rostam,
să-i grăiţi plăcute vorbe, şi-astfel ca mânia mea
să şi-o uite, şi-arătaţi-i norocosul viitor.
Şi-aduceţi-l lângă mine, gândul meu întunecat
iar să-şi capete lumina!”
Gudarz părăsi pe şah
zor-nevoie să-l ajungă pe al lumii pahlivan;
şi-l urmară capii oastei toţi pe urma lui Rostam.
Când zăriră iar viteazul cel cu trup-de-elefant,
toţi mai-marii împrejuru-i se-adunară şi cu toţi
binecuvântară-l astfel: „Fie să trăieşti în veci
şi să fii ferice! Lumea la poruncile-ţi să stea,
locu-ţi fie pururi tronul!.”

Kavus mintea şi-a pierdut,
şi cuvântul lui nu-i dulce când e de mânie-aprins,
spune vrute-şi-nevrute dar îşi vine-n fire iar
şi e gata pentru pace, blând şi binevoitor.
Greu fu înjosit de Kavus, ei, persanii, însă ştiu
cu nimic că nu-i greşiră lui Rostam, de-a părăsi
ţara dragă lui, Iranul, ascunzându-şi de Iran
fruntea lui cea norocoasă. Şahului îi pare rău
de cuvintele rostite, mâna-și muşcă, ce să zic,
fiindcă-a fost atât de aspru.” Rostam le dădu răspuns:
„N-am eu nicio trebuinţă de Kei-Kavus; şeaua mea
este tronul meu, iar coiful mi-i coroana, platoşa
mi-i caftan, şi-acum visează cugetu-mi la moarte doar.
Ce-i în faţa mea un Kavus? bietul, nici un pumn de colb.
Ce m-aş teme de mânia-i? Oare, meritat-am eu
vorbele-i neruşinate ce-mi zvârli, năbădăios?
Eu l-am scos din lanţuri, eu i-am dat coroană, tron;
eu, când m-am luptat cu divii colo în Mazanderan,
şi când piept am dat cu şahul din Hamaveran, l-am scos
din robie şi durere şi din ghiare de duşmani!
Inima mi-i grea, răbdarea pân’ la capăt mi-a ajuns,
teamă n-am decât de Domnul carele-i de-apururi sfânt.”
La voroavele acestea frigul morţii străbătu
adunarea; dar răspunse Gudarz marelui viteaz,
cel cu trup cât elefantul: „Şahu-atuncea şi cei mari
care-şi poartă fruntea-n slavă bănui-vor altceva:
straşnicul Rostam se teme de-acest tiurc, şi vor şopti:
e mai bine, cum Guzdaham ne-a fost zis, să ne predăm
ţara; dacă-i este teamă lui Rostam de-a se lupta,
noi să ne gândim la fugă! Curtea-i plină, precum văd,
doar de vrajba şi mânia şahului nesăbuit,
şi mereu s-aduce vorba doar de tiurcul cel viteaz.
Iar de către şah nu-ntoarce-ţi faţa-n aste-mprejurări,
şi nu-ţi terfeli un nume, care-i mare pre pământ,
prin plecarea ta pripită. Când din orice parte oşti
duşmane ne strâng de-aproape, nebuneşte nu cerni
tronu-acesta şi coroana! Nici un om ce-i credincios
legii noastre preacurate nu va încuviinţa
să ne facă de ocară al Turanului norod!”.
Lui Rostam astfel grăindu-i, el, uimit, îl ascultă;
la sfârşit Rostam îi zise: „Dacă mie mi-a intrat
teama-n inimă, nici viaţa-mi n-o mai rămânea în trup,
însă prea mi-azvârle şahul vorbe pline de dispreţ”.
Şi Rostam simţi că-n starea-n care se afla altcum
n-avea decât să se-ntoarne şi să meargă lângă tron.
De aceste simţăminte-nsufleţit, se ridică,
spre serai să bată drumul îndărăt, cu paşi semeţi.
De îndată ce el, şahul, de departe îl zări,
de pe tron sări-n picioare, şi iertare îi ceru
pentru cele întâmplate, agrăindu-i într-astfel:
Insuşirea mea şi felul îmi sunt aspre, dar nu poţi
să creşti altfel decât Domnul ţi-a menit să fii aici.
Inima mi se-ngustează cât un Crai-Nou de pe cer
din pricina ăstui duşman nou de care mă-nspăimânt!
Te-am chemat să afli-un mijloc de scăpare, iară tu
ţi-ai întârziat venirea şi-atunci aspru te-am certat.
Dar, o, bravule cu trupul cât un falnic elefant,
te-njosii, însă căinţa gura mi-o umplu cu colb!”
Rostam îi răspunse: „Suntem sub ocârmuirea ta,
robii tăi, şi-a ta e lumea. Însumi printre robii tăi
mă aţin în faţa porţii tale, vrednic cât voi fi
printre ei să mă prenumăr, şi-am venit să-mi dai porunci.
Fie veşnic fericirea şi puterea — soţii tăi!”
Şahu-i zise: „Pahlivane, fii de-apururi fericit!
Vino să petrecem astăzi la serbare, în serai;
mâine ne-om găti cu arme, să purcedem la război.”.