epigonii – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Epigonii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine
Și-n jur parcă-mi colindă dulci și mândre primăveri,
Sau văd nopți ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii și cu râuri de cântări.
Văd poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist și mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.
Liră de argint, Sihleanu, – Donici cuib de-nțelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toți, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteț ca un proverb.
Eliad zidea din visuri și din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profețiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nțeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă și azi în fața lumii o enigmă n’explicată
Și vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.
Bolliac cânta iobagul ș-a lui lanțuri de aramă;
L-ale țării flamuri negre Cârlova oștirea cheamă,
În prezent vrăjește umbre dintr-al secolilor plan;
Și ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.
Pe-un pat alb ca un lințoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă –
Viața-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare
Și astfel Bolintineanu începu cântecul său.
Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită,
Cheamă piatra să învie ca și miticul poet,
Smulge munților durerea, brazilor destinul spune,
Și bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet.
Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvățaților mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăvește din nou, iarăși pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.
Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr și ferice,
Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice,
Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri,
Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.
Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O așează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Și iubind-o fără margini, scrie: „visul de poet”.
Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce și a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deșteaptă-n sânul nostru dorul țării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sombru și regal.
…………..
Iară noi? noi, epigonii?.. Simțiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeați în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!.
Și de-aceea spusa voastră era suntă și frumoasă,
Căci de minți era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deși voi sunteți bătrâni.
S-a întors mașina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăși trecutul, fără inimi, trist și rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!.
Voi, pierduți în gânduri sunte, convorbeați cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur și rece – marea noastră-i de îngheț,
Voi urmați cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeți.
Cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieții voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mișcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.
Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simțirea simulează,
Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.
O convenție e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Ați luptat luptă deșartă, ați vânat țintă nebună,
Ați visat zile de aur pe-astă lume de amar.
„Moartea succede vieții, viața succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană și simbol;
Numesc sunt, frumos și bine ce nimic nu însemnează,
Împart a lor gândire pe sisteme numeroase
Și pun haine de imagini pe cadavrul trist și gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n’existente; carte tristă și-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane și cu glasuri tremurate.
Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea.
Rămâneți dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceați valul să cânte, ce puneați steaua să zboare,
Ce creați o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proști și genii, mic și mare, sunet, sufletul, lumină, –
Toate-s praf.. Lumea-i cum este.. și ca dânsa suntem noi.
1870, 15 august

D. M. G. - Epigonii Vechi și Noi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Epigonii vechi și noi..
*parodie-pamflet, specie literară nerecomandată celor lipsiți de umorul sănătos cu care suntem înzestrați, din belșug, noi, oamenii cu adevărat deosebiți (sac!)..
Mi-a sunat, ieri, telefonul, numărul era „ascuns”,
Am avut o ezitare, însă, totuși, am răspuns..
Vocea unei secretare, cu accent necunoscut:
Legătura cu Maestrul.. numai pentru un minut..
(Când am auzit „maestrul” am rămas stupefiat,
Asta-i bună, eu, un nimeni, de.. „maestru!” apelat?)
Și aud, pe cine credeți, dar mai bine nu vă spun,
Să nu risc o controversă: „Nu se poate, ești nebun!”
«Spune-mi, dragul meu prieten, astăzi ce mai născocești
Tot ceva legat de mine, alte teme nu găsești?
Știu că mulți, vorbind de mine, au o pâine de mâncat,
Ceea ce, la urma urmei, nici nu e de condamnat..
Viața, astăzi, nu e simplă, trebuie să stea în priză,
Și cumva să se „descurce”, știu, am auzit, e criză..
Dar, m-a întristat teribil, despre mine ce s-a spus,
Ce-au visat în toiul nopții, ei, în mintea mea au pus!
Geniu, Demiurg, Luceafăr, astea «merg» când le ascult,
Dar să vezi «multiple sensuri», parcă totuși, e prea mult..
Exegeți „cu ceafa groasă”, numai sensuri noi găsesc,
Uneori chiar mă amuză, dar, mai des, mă plictisesc..
Cred că mintea li-i cuprinsă de o crasă indolență,
Hai, mai bine-n două vorbe, să vorbim de «concurență»..
De Alecsandri, de Donici, de Coșbuc, ai auzit,
Pe cei vechi, foarte probabil, cât de cât, i-ai mai citit..
Să îți fac o scurtă listă cu acei, ce, după mine,
Au tras tare să mă «prindă», precum turcii la Rovine..
Minulescu, ecce homo, corigentul la «maternă»,
Ce mereu pierdea o cheie.. (dacă n-o ținea sub pernă!..)
Blaga, meșterul Manole, ardelean.. dintre cei buni,
Ce-o ținea una și bună cu corola de minuni..
(Aici este necesară, o modestă precizare,
Nu e unul și același, cu ministrul nostru, care,
S-a lăsat de meserie, când mai mulți „amărâșteni”,.
Au strigat că: „Ieși afară,..!” la palatul Cotroceni.)
Goga, cântând fără țară, scotea strigate-n pustiu..
(Speriat un pic.. mai tare, sincer, chiar era să fiu!)
Crainic, Cotruș și mulți alții.., cu talent în colțul gurii,
Au făcut și spus de toate, dar aveau simțul măsurii..
De Doinas, să mă împiedic? Pentru mine e un «ciot»,
L-am trimis de tot în ceață, cu «mistrețul» lui, cu tot!
Of, Bacovia, sărmanul, cu limbajul lui de plumb,
Cu umor cât diferența, dintre nasture și bumb..
George Lesnea, ce, partidul, peste tot, el îl vedea,
Și în rufele pe sârmă și în zațul de cafea..
Labis, care, prea de tânăr, din păcate, brusc, s-a „stins”,
La vânat de căprioare, într-un miez de ev aprins..
Cu Beniuc, aveam speranțe, către el, priveam o vreme
Dar m-a desumflat amarnic, .. „grâu-i strașnic, nu-s probleme!”
Da, desigur, Păunescu, mi-a ținut o vreme piept,
Avea stofă și cultură, era un băiat deștept,
Însă numai el o știe, ce talent a risipit,
Orzul poeziei sale, câte gâște a hrănit..
La Sorescu, la tot pasul, făcături laudative,
„Adunate-n cer grămadă”, stocuri supranormative..
Bun tataie e Arghezi, de cuvinte potrivite,
Printre vorbe de sudalmă și îndemnuri pentru vite..
Dar când vezi că poezia, este plină de puroi,
(Telefonul de urgență este 112..)
Iar Dinescu, greu muncește, după cum prea bine vezi,
La Tănase, cu sloganul: „Mircea, fă-te că lucrezi!”
De Vadim, ca să fiu sincer, un tribun-gigant al minții,
În războiul lui cu hoții, ungurii și președinții,
(Despre el, numai de bine, ce vrei să mi-l urc în cap,
Și să intru în polemici, să nu știu cum să mai scap?)
Tot la dumnealui, tribunul, cu umor, eu m-am gândit,
Dorian, când a dat viață la „Iubito, ne-am iubit..”
Ildiko și cu Atilla.. (ar fi supergenial!)
Personaje de emblemă la un imn național..
Doamna Ana, doamna Nina, „siameze” delicate,
Cărora, le dau porecla de «pisici aristocrate»,
Ma susțin ca «argumente», pentru «titlul» ce îl dau,.
Arpagic-ul cel celebru și simpaticul Miorlau..
Mai lipsește doar motanul, Felix, parcă se numește,
Personaj pe care „Pres-ul”, ca «mogul» ni-l pomenește..
As mai aminti doar una din același «autor»,
„Iarna nu-i la fel cu vara!”.. (deși tinde-n viitor!)
Pe Brumaru, fostul medic, ce din zori și până seară,
Cu cuvinte triviale, o „alinta” pe Tamara..
Sau Stănescu, limba iute, otrăvită de șerpoaica,
Ce, femeia, el o vede ca o tânără leoaică..
Nu mai spun de Cărtărescu, ce visează mult și bine,
Clipa când din simplu „-escu”, mă va depăși pe mine..
……………………………
Ei, asemenea cu alții, peste ani, au încercat,
Soclul meu să îl răstoarne, însă i-am „desființat”..
Eu, în două «temniți largi», pe aceștia i-am «primit»,
Și la «zidul infamiei», rând pe rând, i-am «ciuruit»!
Mi-am propus ca peste dânșii „să trec falnic, fără pas”
Ca un cal mâncând jaratec, nu grăunțe și «ovăs»!
Când mi-am pus în funcțiune, geniul meu etern peren,
I-am lăsat pe toți în urmă, cu o tură de teren!
Artilerii de cuvinte, să mă bat cu ei în sabii?
Nu mai vreau ca să continui, fiindcă trag cu tunu-n vrăbii..
Totuși, când mi-ai scris „satira”, având iz de cloroform,
Eu m-am răsucit, amice, în mormântul unde dorm,
Te-am păscut la iarbă verde, nu cu trestie și fân,
Asta-mi e recunoștința șarpelui crescut la sân!
Însă, cum, cu ani în urmă, un sovietic președinte,
La tribuna Europei, a rostit niște cuvinte:
„Noi ca pietrele rămânem, pe sub apele ce curg,
Și pe noi, ne-nfioară, doar temutul Luxemburg!”
Tot așa, cu sus-numiții, nu de ei îmi este teamă,
Și, la ora actuală, iată, nu-i mai bag în seamă..
Tu îmi ești un spin în talpă, îmi ești „piatra din pantof”,
Îți simt răsuflarea-n ceafă, ești „fierbintele cartof”!
Dacă îmi dorești căderea, de pe soclul meu la vale,
Cu satira ta acidă, operă de trei parale,
Atunci, îți predau ștafeta și de bine eu îți zic,
După care, receptorul a făcut o dată: „clic”!.
……………………………………….
Hai, maestre, nu se poate, dacă vrei, îmi cer iertare,
Doar nu vezi în treaba asta, un motiv de supărare..
Este drept, îți calc pe urme, fiindcă eu nu vreau «plevuște»,
Vulturul, chiar pui să fie, nu se satură cu muște.. :))).
D. M. G., decembrie 2010.

D. M. G. - Epigonii Vechi și Noi (O A Doua Revizuire)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Epigonii vechi și noi..
(parodie-pamflet, specie literară nerecomandată celor lipsiți de umor..)
Mi-a sunat, ieri, telefonul, numărul era „ascuns”,
Am avut o ezitare, însă, totuși, am răspuns..
Vocea unei secretare, cu accent necunoscut:
Legătura cu Maestrul.. numai pentru un minut..
(Când am auzit „maestrul” am rămas stupefiat,
Asta–i bună, eu, un nimeni, de.. „maestru!” apelat?)
Și aud.. pe cine credeți, dar mai bine nu vă spun,
Să nu risc o controversă: „Nu se poate, ești nebun!”
« Spune-mi, dragul meu prieten, astăzi ce mai născocești
Tot ceva legat de mine, alte teme nu găsești?
Știu că mulți, vorbind de mine, au o pâine de mâncat,
Ceea ce, la urma urmei, nici nu e de condamnat..
Viața, astăzi, nu e simplă, trebuie să stea „în priză”,
Și cumva să se „descurce”, știu, am auzit, e criză..
Dar, m-a întristat teribil, despre mine ce s-a spus,
Ce-au visat în toiul nopții, ei, în mintea mea au pus!
Geniu, Demiurg, Luceafăr, astea «merg» când le ascult,
Dar să vezi «multiple sensuri», parcă totuși, e prea mult..
Când îi văd, cu câtă râvnă, numai sensuri noi găsesc,
Uneori, chiar mă amuză, dar, mai des, mă plictisesc..
Exegeți «cu ceafa groasă», cu talentul lor defunct,
Cum aud, că spun o vorbă, că «ne tragem» dintr-un «punct»,
(Ce-i drept, unul «în mișcare», cu explozii și incendii,)
Au umplut biblioteca, de tratate și compendii!
Mi-au adăugat «valențe» și m-au tot cosmetizat,
Iar, din proletar, odată, m-au făcut un împărat!
Și mă simt, (de nu mă scapă, nici măcar arheologii,)
Ca fosila sufocată sub un munte de elogii..
Cred că mintea li-i cuprinsă de o crasă indolență,
Hai, mai bine-n două vorbe, să vorbim de «concurență»..
De Alecsandri, de Donici, de Coșbuc, ai auzit,
Pe cei vechi, foarte probabil, cât de cât, i-ai mai citit..
Să îți fac o scurtă listă cu acei, ce, după mine,
„Au tras» tare să mă «prindă», precum.. turcii, la Rovine!
Minulescu, ecce homo, corigentul la «maternă»,
Ce mereu pierdea o cheie.. (dacă n-o ținea sub pernă!..)
Blaga, meșterul Manole, ardelean.. (dintre cei buni!)
Ce-o ținea una și bună cu corola de minuni..
(Aici, cred că se impune, o modestă precizare:
Nu e unul și același, cu ministrul nostru, care,
S-a lăsat de meserie, când mai mulți „amărâșteni”,
Au strigat că:”Ieși afară, ..!” la palatul Cotroceni.).
Goga, cântând fără țară, scotea strigate-n pustiu..
(Să mă sperie, nu alta.., sincer, chiar era să fiu!)
Voiculescu, Crainic, Cotruș, toți aveau simțul măsurii,
O tripletă de speranțe.. o spun cam.. la colțul gurii!
De Pilat, de Anghel, Iosif, iarăși încă o tripletă,
Rapsodii, pasteluri multe, nu-i pic cam desuetă?
De Doinas, să mă împiedic? Pentru mine e un «ciot»,
A rămas de tot în ceață, cu «mistrețul» lui, cu tot!
Of, Bacovia, sărmanul, cu limbajul lui de plumb,
Cu umor cât diferența dintre”nasture” și „bumb”..
George Lesnea, ce, partidul, peste tot, el îl vedea,
Și în rufele pe sârmă și în zațul de cafea..
Labis, care, prea de tânăr, din păcate, brusc, s-a „stins”,
La vânat de căprioare, într-un miez de ev aprins..
Topârceanu, pe spinarea unui bivol-mușchi de fier,
Coțofana lui și cioara ca o boabă de piper..
Cu Beniuc, aveam speranțe, către el, priveam o vreme
Dar m-a desumflat amarnic, .. „grâu-i strașnic, nu-s probleme!”
Bun tataie e Arghezi, de cuvinte potrivite,
Printre vorbe de sudalmă și îndemnuri pentru vite..
Dar când vezi că poezia, este plină de puroi,
(Telefonul de urgență este 112..)
Ion Barbu, nu se poate să îl uit tocmai pe el,
(M-am distrat cu riga Crypto și lapona Enigel..)
Da, desigur, Paunescu, mi-a ținut o vreme piept,
Avea stofă și cultură, era un băiat deștept,
Însă numai el o știe, ce talent a risipit,
Orzul poeziei sale, câte gâște a hrănit..
La Sorescu, la tot pasul, făcături laudative,
„Adunate-n cer grămadă”, stocuri supranormative..
Iar Dinescu, greu muncește, după cum prea bine vezi,
La Tănase, cu sloganul: „Mircea, fă-te că lucrezi!”
De Vadim, ca să fiu sincer, un tribun-gigant al minții,
În războiul lui cu hoții, ungurii și președinții,
(Despre el, numai de bine, ce vrei să mi-l urc în cap,
Și să intru în polemici, să nu știu cum să mai scap?)
Tot la dumnealui, tribunul, cu umor, eu m-am gândit,
Dorian, când a dat viață la „Iubito, ne-am iubit..”
Ildiko și cu Atilla.. (ar fi supergenial!)
Personaje de emblemă, imnului național..
Doamna Ana, doamna Nina, „siameze” delicate,
Cărora, le dau porecla de «pisici aristocrate»,
Ma susțin ca «argumente», pentru «titlul» ce îl dau,
Arpagic-ul cel celebru și simpaticul Miorlau..
Mai lipsește doar motanul, Felix, parcă se numește,
Personaj pe care „Preș-ul”, ca «mogul» ni-l pomenește..
Și mai amintesc doar una, din același «autor»,
„Iarna nu-i la fel cu vara!”.. (deși tinde-n viitor!)
Pe Brumaru, fostul medic, ce din zori și până seară,
Cu cuvinte triviale, o „alinta” pe Tamara..
Sau Stănescu, «limba» iute, otrăvită, de șerpoaică,
Ce, femeia, el o vede ca o tânără leoaică..
Nu mai spun de Cărtărescu, ce visează mult și bine,
Clipa când din simplu „-escu”, mă va depăși pe mine..
……………………………
Ei, asemenea cu alții, peste ani, au încercat,
Soclul meu să îl răstoarne, însă i-am „desființat”..
Mi-am propus ca peste dânșii „să trec falnic, fără pas,”
Ca un cal mâncând jaratec, nu grăunțe și «ovăs»!
Când mi-am pus în funcțiune, geniul meu etern peren,
I-am lăsat pe toți în urmă, cu o tură de teren!
Toți au vrut să-mi ia coroana, unii chiar și azi, încearcă,
Dar îi văd la naufragiu, împărțind aceeași barcă..
Artilerii de cuvinte, să mă bat cu ei în sabii?
Nu mai vreau ca să continui, fiindcă trag cu tunu-n vrăbii..
Totuși, când mi-ai scris „satira”, având iz de cloroform,
Eu m-am răsucit, amice, în mormântul unde dorm,
Te-am păscut la iarbă verde, nu cu trestie și fân,
Asta-mi e recunoștința șarpelui crescut la sân!
După cum, cu ani în urmă, un sovietic președinte,
La tribuna Europei, a rostit niște cuvinte:
„Noi ca pietrele rămânem, pe sub apele ce curg,
Și pe noi, ne-nfioară, doar.. temutul Luxemburg!”
Tot așa, cu sus-numiții, nu de ei îmi este teamă,
Și, la ora actuală, iată, nu-i mai bag în seamă..
Însă tu îmi stai ca piatra în pantoful încălțat,
Îți simt răsuflarea-n ceafă.. un cartof înfierbântat!
Vad că îmi dorești căderea, de pe soclul meu la vale,
Cu satira ta acidă, operă de trei parale.. )))
Totuși, pentru scurtă vreme, vreau să fac un pas în spate,
Fără critici, exegeze, larmă și publicitate.
Îmi doresc să văd cum este să fii simplu muritor,
Ca în cartea, .. cum îi spune.. cred că: „Print și cerșetor..”
Mi-a ajuns, precum Crusoe, singur pe o insuliță,
Să îmi pună toți, sub lupă, fiecare vorbulita!
Gata, îți predau ștafeta și de bine eu îți zic,
După care, receptorul a făcut o dată: „clic”!
………………………………………..
Hai, maestre, nu se poate, dacă vrei, îmi cer iertare,
Doar nu vezi în treaba asta, un motiv de supărare..
Este drept, îți calc pe urme, pentru că nu vreau «plevuște»,
Vulturul.. chiar pui să fie, nu se satură cu muște.. ))).
D. M. G., decembrie 2010.

D. M. G. - Epigonii Vechi și Noi (Revizuită)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Epigonii vechi și noi… parodie-pamflet, specie literară nerecomandată celor lipsiți de umorul sănătos cu care suntem înzestrați, din belșug, noi, oamenii cu adevărat deosebiți (!)..
Mi-a sunat, ieri, telefonul, numărul era „ascuns”,
Am avut o ezitare, însă, totuși, am răspuns..
Vocea unei secretare, cu accent necunoscut:
Legătura cu Maestrul.. numai pentru un minut..
(Când am auzit „maestrul” am rămas stupefiat,
Asta-i bună, eu, un nimeni, de.. „maestru!” apelat?)
Și aud.. pe cine credeți, dar mai bine nu vă spun,
Să nu risc o controversă: „Nu se poate, ești nebun!”
«Spune-mi, dragul meu prieten, astăzi ce mai născocești
Tot ceva legat de mine, alte teme nu găsești?
Știu că mulți, vorbind de mine, au o pâine de mâncat,
Ceea ce, la urma urmei, nici nu e de condamnat..
Viața, astăzi, nu e simplă, trebuie să stea „în priză”,
Și cumva să se „descurce”, știu, am auzit, e criză..
Dar, m-a întristat teribil, despre mine ce s-a spus,
Ce-au visat în toiul nopții, ei, în mintea mea au pus!
Geniu, Demiurg, Luceafăr, astea «merg» când le ascult,
Dar să vezi «multiple sensuri», parcă totuși, e prea mult..
Când îi văd cu câtă râvnă, numai sensuri noi găsesc,
Uneori, chiar mă amuză, dar, mai des, mă plictisesc..
Exegeți «cu ceafa groasă», cu talentul lor defunct,
Cum aud, că spun o vorbă, că «ne tragem» dintr-un «punct»,
(Ce-i drept, unul «în mișcare», cu explozii și incendii,)
Au umplut biblioteca, de tratate și compendii!
Mi-au adăugat «valențe» și m-au tot cosmetizat,
Iar, din proletar, odată, astăzi sunt un împărat!
Și mă simt, (de un’ mă sapă nici, măcar arheologii,)
Ca fosilă sufocată sub un munte de elogii..
Cred că mintea li-i cuprinsă de o crasă indolență,
Hai, mai bine-n două vorbe, să vorbim de «concurență»..
De Alecsandri, de Donici, de Coșbuc, ai auzit,
Pe cei vechi, foarte probabil, cât de cât, i-ai mai citit..
Să îți fac o scurtă listă cu acei, ce, după mine,
„Au tras» tare să mă «prindă», precum.. turcii, la Rovine!
Minulescu, ecce homo, corigentul la «maternă»,
Ce mereu pierdea o cheie.. (dacă n-o ținea sub pernă!..)
Blaga, meșterul Manole, ardelean.. dintre cei buni,
Ce-o ținea una și bună cu corola de minuni..
(Aici este necesară, o modestă precizare:
Nu e unul și același, cu ministrul nostru, care,.
S-a lăsat de meserie, când mai mulți „amărâșteni”,
Au strigat că:”Ieși afară,..!” la palatul Cotroceni.)
Goga, cântând fără țară, scotea strigate-n pustiu..
(Să mă sperie, nu alta.., sincer, chiar era să fiu!)
Voiculescu, Crainic, Cotruș, toți aveau simțul măsurii,
O tripletă de speranțe.. o spun cam.. la colțul gurii!
De Doinas, să mă împiedic? Pentru mine e un «ciot»,
L-am trimis de tot în ceață, cu «mistrețul» lui, cu tot!
Of, Bacovia, sărmanul, cu limbajul lui de plumb,
Cu umor cât diferența dintre nasture și bumb..
George Lesnea, ce, partidul, peste tot, el îl vedea,
Și în rufele pe sârmă și în zațul de cafea..
Labis, care, prea de tânăr, din păcate, brusc, s-a „stins”,
La vânat de căprioare, într-un miez de ev aprins..
Cu Beniuc, aveam speranțe, către el, priveam o vreme
Dar m-a desumflat amarnic,.. „grâu-i strașnic, nu-s probleme!”
Da, desigur, Păunescu, mi-a ținut o vreme piept,
Avea stofă și cultură, era un băiat deștept,
Însă numai el o știe, ce talent a risipit,
Orzul poeziei sale, câte gâște a hrănit..
La Sorescu, la tot pasul, făcături laudative,
„Adunate-n cer grămadă”, stocuri supranormative..
Bun tataie e Arghezi, de cuvinte potrivite,
Printre vorbe de sudalmă și îndemnuri pentru vite..
Dar când vezi că poezia, este plină de puroi,
(Telefonul de urgență este 112..)
Iar Dinescu, greu muncește, după cum prea bine vezi,
La Tănase, cu sloganul: „Mircea, fă-te că lucrezi!”
De Vadim, ca să fiu sincer, un tribun-gigant al minții,
În războiul lui cu hoții, ungurii și președinții,
(Despre el, numai de bine, ce vrei să mi-l urc în cap,
Și să intru în polemici, să nu știu cum să mai scap?)
Tot la dumnealui, tribunul, cu umor, eu m-am gândit,
Dorian, când a dat viață la „Iubito, ne-am iubit..”
Ildiko și cu Atilla.. (ar fi supergenial!)
Personaje de emblemă, imnului național..
Doamna Ana, doamna Nina, „siameze” delicate,
Cărora, le dau porecla de «pisici aristocrate»,
Ma susțin ca «argumente», pentru «titlul» ce îl dau,
Arpagic-ul cel celebru și simpaticul Miorlau..
Mai lipsește doar motanul, Felix, parcă se numește,
Personaj pe care „Preș-ul”, ca «mogul» ni-l pomenește..
Și mai amintesc doar una, din același «autor»,
„Iarna nu-i la fel cu vara!”.. (deși tinde-n viitor!).
Pe Brumaru, fostul medic, ce din zori și până seară,
Cu cuvinte triviale, o „alinta” pe Tamara..
Sau Stănescu, «limba» iute, otrăvită, de șerpoaică,
Ce, femeia, el o vede ca o tânără leoaică..
Nu mai spun de Cărtărescu, ce visează mult și bine,
Clipa când din simplu „-escu”, mă va depăși pe mine..
……………………………
Ei, asemenea cu alții, peste ani, au încercat,
Soclul meu să îl răstoarne, însă i-am „desființat”..
Mi-am propus ca peste dânșii „să trec falnic, fără pas,”
Ca un cal mâncând jaratec, nu grăunțe și «ovăs»!
Când mi-am pus în funcțiune, geniul meu etern peren,
I-am lăsat pe toți în urmă, cu o tură de teren!
Toți au vrut să-mi ia coroana, unii chiar și azi, încearcă,
Dar îi văd la naufragiu, împărțind aceeași barcă..
Artilerii de cuvinte, să mă bat cu ei în sabii?
Nu mai vreau ca să continui, fiindcă trag cu tunu-n vrăbii..
Totuși, când mi-ai scris „satira”, având iz de cloroform,
Eu m-am răsucit, amice, în mormântul unde dorm,
Te-am păscut la iarbă verde, nu cu trestie și fân,
Asta-mi e recunoștința șarpelui crescut la sân!
După cum, cu ani în urmă, un sovietic președinte,
La tribuna Europei, a rostit niște cuvinte:
„Noi ca pietrele rămânem, pe sub apele ce curg,
Și pe noi, ne înfioară, doar.. temutul Luxemburg!”
Tot așa, cu sus-numiții, nu de ei îmi este teamă,
Și, la ora actuală, iată, nu-i mai bag în seamă..
Însă tu îmi stai ca piatra în pantoful încălțat,
Îți simt răsuflarea-n ceafă.. un cartof înfierbântat!
Vad că îmi dorești căderea, de pe soclul meu la vale,
Cu satira ta acidă, operă de trei parale.. :-)))
Totuși, pentru scurtă vreme, vreau să fac un pas în spate,
Fără critici, exegeze, larmă și publicitate.
Îmi doresc să văd cum este să fii simplu muritor,
Ca în cartea,.. cum îi spune.. cred că: „Prinț și cerșetor..”
Gata, îți predau ștafeta și de bine eu îți zic,
După care, receptorul a făcut o dată: „clic”!
……………………………………….
Hai, maestre, nu se poate, dacă vrei, îmi cer iertare,
Doar nu vezi în treaba asta, un motiv de supărare..
Este drept, îți calc pe urme, pentru că nu vreau «plevuște»,
Vulturul.. chiar pui să fie, nu se satură cu muște.. ))).
D. M. G., decembrie 2010.