Grigore Alexandrescu - Eliza

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Spune-mi, scumpă Elizo, ce este fericirea?
Pe ce țărmuri răsare, ce loc îi e plăcut?
E veche ca pământul, împodobește firea,
De mult, sau deodată cu tine s-a născut?
Am cătat-o-n pustiuri, am cătat-o în lume,
Am cătat-o pe dealuri, pe munți și pe câmpii;
Am cătat-o-n deșertul eho al unui nume,
Pe valurile mării, în titluri, bogății.
Zadarnică silință! Fericirea s-ascunde;
Fără folos pe urmă-i vedeam că ostenesc;
O chemam cu-nfocare, dar nu vrea a-mi răspunde:
Te întâlnii, iubită, și-n ochii-ți o găsesc!
Vedeți aceste locuri, aceste stânci râpoase?
Vedeți pământu-acesta detot nelocuit?
Ei bine, aici toate mie îmi par frumoase!
Mai mult decât oriunde aici sunt fericit.
Eliza e viața ce toate-nsuflețește;
Zâmbirea-i e cerească, privirea ei Amor;
A ei dulce suflare ăst aer bălsămește,
Și grațiile-ntr-însa văd o tânără sor.
Dacă ar fi pământul în vechea simplitate,
Când cea dintâi femeie în rai s-a pomenit,
Frumoasă, -mpodobită cu darurile toate,
Și nobila-i icoană în unde și-a privit:
Negreșit că Eliza de sine încântată,
Văzându-și în fântână atâtea frumuseți,
Tovarășelor sale: „Veniți, le-ar zice-ndată,
În crěstalul acesta minune să vedeți.
Voi sunteți prea plăcute, și dulcea-vă privire
Inima mea o trage, mi-e drag să vă ascult;
Dar vaz colo în apă un lucru peste fire,
Un chip care vă-ntrece, și-mi place și mai mult!”.
Până nu o văzusem, pân-a nu o cunoaște,
Eram de nopți, de zile, de toate dezgustat.
Vremea ce-acuma zboară părea că se târaște,
Anii, ca o povară grozavă de purtat!
Vântu-mi părea suflare zadarnică și rece,
Cerul ca o câmpie de care sunt sătul,
Eho numai un sunet ce fără folos trece,
Aurora o rază privită îndestul.
Ziceam: O zi ca alta, și tot același soare!
În lume vedeam chinuri, pe ceruri vedeam nori.
Le privesc cu Luiza; totul schimbat îmi pare,
Cerul este cu stele, câmpiile cu flori.
Aurora, o nimfă de soare prea iubită,
Se deșteaptă și-n aer alunecă zâmbind,
De cele dintâi ceasuri, de-ai săi fii ocolită,
La soare, ce-o urmează, cu dragoste privind.
Zefirul, o ființă de bine făcătoare,
Care către cer duce suspinuri omenești;
Eho, o zeitate la chinuri simțitoare,
Ce repetează glasul acelei ce slăvești.
Când tăcerea Elizei îmi spune-a ei iubire,
Când mâna ei mă strânge, când ochii-i îmi vorbesc;
Când lângă ea uit lumea și nu mai am simțire,
Decât pentru minutul în care o privesc.
Zic: „Viața este scurtă și fericirea trece:
Spun că plăcerea stinge făclia lui Amor:
Dacă iubirea noastră e s-aibă sfârșit rece,
De ce-n minutu-acesta, de ce acum nu mor?

Luis Vaz De Camoes - În Veșminte Elisa Răscolea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Printre veșminte răscolea Elisa,
Lăsate de Eneas amintire;
Dulci prăzi, ale trecutei glorii zile,
Dulci, atât timp cât soarta lui permis-a.
Zări-ntre ele spada lui, neînvinsa,
Aducătoare de nenorocire;
Și parcă biruind propria-i fire,
Vorbindu-i numai ei, acestea zis-a:

”Frumoasă spadă, dacă ai rămas
Doar ca să făptuiești un rău anume
Pentru cel ce la mine te-a lăsat,
Află că tu pe sfoară nu m-ai tras;
Căci pentru a scăpa din astă lume
Îmi e de-ajuns tristețea c-a plecat”.

Elisa – Versuri.pro

Grigore Alexandrescu - Eliza

Luis Vaz De Camoes - În Veșminte Elisa Răscolea