Edgar Allan Poe – Versuri.pro

Jorge Luis Borges - Edgar Allan Poe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Fastuoase cripte, anatomie sumbră,
De viermii din mormânt ultragiate;
Pentru triumful morții, înghețate
Simboluri strâns-a. Fără frică. Umbră
Să-l înspăimânte nu-i, ci numai birul
Iubirii, crud destin de muritor.
Nu l-au orbit metal strălucitor,
Fastuoase cripte, numai trandafirul,
În spatele oglinzii parc-ajuns,
S-a-nchis în acceptat destin bizar
De-a născoci coșmar după coșmar.
De dincolo de moarte poate ascuns
Continuă să nalțe solitar
Turn de minuni cumplite nepătruns.

Corbul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cândva, într-un miez de noapte grav, cum m-aplecam, trist și firav,
Pe niște-adânci și rare scrieri dintr-un de mult uitat izvor,
Cum stam aproape dormitând, aud un sunet răsunând
Ca al cuiva ușor batând, batând la ușa mea-n pridvor.
„E un oaspete” – mi-am zis atunci – „batând la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atâta dor”.
Ah, îmi aduc aminte clar, era-n amarnicul brumar
Și spectrul firelor de jar murea în umbra pe covor.
Mut, așteptam a zilei zare; în van cercasem alinare
În cărți, durerii mele-amare, durerii mele de Lenore,
De rara și frumoasa fata cu numele, în cer, Lenore,
Aici, pe veci, nume de dor.
Și foșnetul mătăsii grele a purpuriilor perdele
Ma-nfiora cu un fantastic și nemaîncercat fior
Cât, spre-a da inimii batând răgaz, mi-am zis și-acum în gând:
„E poate-un oaspete cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor
Un oaspete târziu cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atâta dor.”.
Și foșnetul mătăsii grele a purpuriilor perdele
Ma-nfiora cu un fantastic și neîncercat fior
Cât, spre-a da inimii batând răgaz, mi-am zis și-acum în gând:
„E poate-un oaspete cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Un oaspete târziu cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atâta dor”.
Ci sufletu-mi crescu pe loc, și fără-a pregeta de loc
„Domnule” – am zis, „sau Doamnă, iată, iertați-mi vina, vă implor,
Dar fapt e că stam dormitând și-atât de-ncet ați fost sunând,
Ș-atât de-ncet ați fost batând, batând la ușa mea-n pridvor,
Încât nu mi-am dat seama”. – Aici, deschid larg ușa la pridvor,
Bezna era și-atâta dor.
Adânc în beznă pătrunzând, am stat mult timp scrutând, gemând,
Sperând, visând visări pe care nu le-a-ndrăznit vrun muritor.
Tăcerea chiar, n-a fost curmată, și pacea n-a fost tulburată
Și-un cuvânt singur spus o dată a fost cuvântul stins „Lenore!”
Pe-acesta-l murmurai și-un echo mi-ntoarse murmurul „Lenore”
Aceste chiar, și-atâta dor.
Dar întorcându-ma-n odaie, cu sufletul arzând văpaie,
Am auzit iar o bătaie, dar parcă mai puțin ușor.
„Desigur” zis-am, „ceva este la un canat de la ferestre,
Să cercetez, să văd ce este, și taina asta s-o explor;
Să dau răgaz inimii mele, și taina asta s-o explor:
E vântul și atâta dor”.
Atunci dau drumul la fereastră, când fâlfâind, cu-o umbră vastă,
Intră un corb măreț din sfinte vremi ce s-au dus demult în zbor.
El nici măcar din cap nu dete, nu pregeta și nici nu stete,
Ci ca un chip de lord sau lady, sui pe-al ușii caprior,
Sui pe-un bust al zeei Pallas, pe-al ușii mele caprior;
Sui, șezu, și-atâta dor.
Ci neagra pasăre plecând spre zâmbet întristatu-mi gând,
Prin gravul și solemn decorum al mândrei sale-nfățișări:
„Tu, deși creasta ți-este rară” – strigai – „nu ești un pierde-vară,
Spectral lugubru și vechi corb plutind pe-a nopții adieri!
Ce domnesc nume proți pe-a nopții plutoniene adieri?”
Răspunse Corbul: „Nicăieri”.
Mult mă miră cuvânt atât de clar la zburător urât.
Deși răspunsu-avea puțin rost și puține-apropieri,
Căci cine, oare, poate crede, că muritor pe lume vede
Corb sau alt animal ce șede pe ușa unei încăperi.
C-un nume așa ca „Nicăieri”?.
Dar corbul meu stând solitar pe bustul placid, zise doar
Acest cuvânt ce risipea tot sufletu-i în adieri.
Nici alt cuvânt nu proferă, și nici o pană flutură,
Până ce buza-mi murmură: „Alți prieteni și-au laut zborul ieri;
Și el pleca-va mâine-aiuri, ca și nădejdile-mi de ieri”
Dar corbul zise: „Nicăieri”.
Trezit la freamătul produs de-un grai atât de bine spus,
„Desigur” – zis-am – „ce grăiește a miezu-ntregii sale-averi,
Răpit unui poet sihastru pe care-amarnicul Dezastru
L-a-mpins mai aspru, tot mai aspru, la cântul marii sfâșieri;
Pân’ ce troparu-i capătă isonul marii sfâșieri,
De Niciodată-Nicăieri”.
Dar Corbul încă aplecând spre zâmbet întristatu-mi gând,
Trasei un jet cu perne lângă ușa cu chipu-acestei fieri,
Și-n catifele afundând tot trupul, înnodai curând
Un gând de altul, cugetând la pasărea din alte eri,
La ce acest spectral, sinistru, augurul corb din alte eri,
Rostea prin graiu-i: „Nicăieri”.
Ședeam, acestea cumpănind, dar nici un sunet nerostind
Spre pasărea ai cărei ochi ardeau în sânul meu, stingheri;
Aceste și-alte frământând, și capu-alene aplecând
Pe-al pernei vioriu veșmânt, lucind de-a lămpii mângâieri,
Veșmânt vioriu, pe care ea, sub ale lămpii mângâieri,
Nu-l va atinge nicăieri.
Aerul fu mai albăstrui, vibrat din tainice cătui
De serafimi al căror pas sună ușor printre tăceri:
„Nemernice, iată” – am zis – „prin îngeri Domnul ți-a trimis
Uitare uitare și nepenthes de-acea Lenore-a ta de ieri,
Oh, soarbe, soarbe-acest nepenthes, și uită pe Lenore de ieri”
Răspunse corbul: „Nicăieri”.
„Profete” – am zis, „duh necurat, profet sau drac împielitat,
Ori ca Satana ori Furtuna te-au dus pe-aceste adieri,
Fără nădejdi dar ne’mblânzit, pe-acest pustiu pământ vrăjit,
Pe locu-acesta bântuit, ci spune-mi, spune, dacă speri:
Mai e balsam în Galaad? Ci spune-mi, spune, dacă speri!”
Răspunse corbul: „Nicăieri”.
„Profete” – am zis, „duh necurat, profet sau drac împielitat,
Pe bolta de deasupra noastră, pe Dumnezeul ce-l reveri,
O, spune sufletului meu bătut de jale de-i e dat
Să-mbrățișeze-o fată sfântă cu numele Lenore în ceri,
O rara și frumoasa fata cu numele Lenore în ceri?”
Răspunse corbul: „Nicăieri!”.
„Cu acest cuvânt, hai, te desparte” – strigai sărind – „cobe, departe
Du-te-n furtună și în noaptea plutonianei adieri:
Nu lăsa pană mărturie minciunii ce mi-ai spus-o mie.
Și singur sufletu-mi rămâie, și de pe bust, din ușa, pieri!
Și smulge pliscul tău din sânu-mi; ia-ți umbra-n altă parte, pieri!”
Răspunse corbul: „Nicăieri”.
Și corbul, prins cu-o gheară adâncă, îmi șade încă, -mi șade încă,
Pe bustul palid al Palladei din ușa-acestei încăperi;
Și cu a ochilor săi rază, el pare-un demon ce visează.
În timp ce lampa desemnează jos, umbra-i în învăpăieri.
Iar sufletu-mi din umbra asta, ce fâlfâie-n învăpăieri,
Nu va să zboare nicăieri.”

Masca Morții Roșii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Moartea Roșie
pustiise multă vreme ținutul. O molimă mai hâdă și mai fără de leac nu se mai pomenise. Sângele i-a fost Avatarul și pecetea: roșeața și groaza sângelui. Te lua cu dureri ascuțite și amețeli neașteptate, și apoi, prin toți porii, cu sudori necurmate de sânge, până la nimicire. Petele purpurii de pe trupul și mai ales de pe fața victimelor alcătuiau semnul vestitor al ciumei, care le scotea din rândul oamenilor și le lipsea de ajutorul și dragostea lor. Începutul, desfășurarea și sfârșitul bolii se petreceau toate într-o jumătate de ceas.
Dar prințul Prospero era fericit, cutezător și ager; când o bună jumătate a norodului de pe moșiile sale a fost secerat, el chemă dinainte-i o mie de prieteni zdraveni și curajoși, aleși printre cavalerii și doamnele de la curtea sa, și se însingură cu ei în depărtarea nepătrunsă a uneia din stărețiile sale întărite. Era o clădire măreață și larg încăpătoare, o plăsmuire a prințului însuși, după gustul său excentric și impunător totdeauna. Un zid înalt și trainic îi da ocol. Erau porți de fier în acest zid. Curtenii, după ce intrară, aduseră forje și ciocane grele pentru a înțepeni zăvoarele. Hotărâseră să împiedice intrarea sau ieșirea pricinuite de deznădejdea dinafară sau de nebunia dinăuntru. Stăreția fu înzestrată din belșug cu de toate. Mulțumită acestor măsuri de prevedere, curtenii puteau să înfrunte primejdia de molipsire. Lumea dinafară să se descurce cum o putea. Pană una-alta, ar fi fost o nebunie să gândești ceva sau să te plângi. Din grija prințului, se strânsese acolo tot ce poate desfăta pe om. Erau măscărici și comedianți, erau dansatori și muzicanți și tot ce e frumos pe lume, era și vin. Toate acestea și sentimentul de singuranță se aflau acolo, înăuntru. Iar afară bântuia
Moartea Roșie.
Era către sfârșitul lunii a cincea sau a șasea a retragerii sale, în vreme ce molima bântuia cu mai multă furie afară, când prințul Prospero își adună pe cei o mie de prieteni la un bal mascat de o nemaipomenită măreție.
Această priveliște era amețitor de plăcută. Dar mai întâi lăsați-mă să vă povestesc despre sălile în care se desfășura. Erau șapte la număr, — un șirag împărătesc. În multe palate, de altfel, asemenea șiraguri de încăperi alcătuiesc o lungă perspectivă în linie dreaptă cînd ușile sunt date în amândouă părțile de perete, astfel încât ochiul îmbrățișează nestânjenit spațiul în întregime. În cazul acesta, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel, așa cum ne-am fi putut aștepta; dată fiind înclinația ducelui pentru tot ce e bizar, încăperile erau orânduite într-un chip atât de neregulat, încât privirea nu putea îmbrățișa dintr-o dată decât una singură. La fiece douăzeci-treizeci de pași era câte o cotitură neașteptată, și la fiecare cotitură, câte o priveliște nouă. Pe dreapta și pe stânga, în mijlocul fiecărui perete, câte o fereastră gotică, îngustă și înaltă, dădea într-un coridor închis, care șerpuia de-a lungul șirului de încăperi. Vitraliile se deosebeau între ele, culoarea lor fiind potrivită cu tonul dominant al încăperii din care făceau parte. Așa, de pildă, sala ce se afla la capătul de la răsărit era tapisată în albastru, deci de un albastru-viu îi erau și plăcile de sticlă. În a doua încăpere toate ornamentele și tapiseriile erau purpurii: aici vitraliile erau și ele purpurii. A treia cu totul verde, și la fel și geamurile. A patra mobilată și luminată potocaliu, a cincea, albă, a șasea, violetă. A șaptea sală era strâns învăluită în draperii de catifea neagră, care acopereau întreg tavanul și pereții și cădeau în falduri grele pe un covor de aceeași culoare și din același țesut. Aceasta era singura încăpere în care culoarea vitraliilor nu se potrivea cu a decorului. Geamurile erau stacojii, de culoarea intensă a sângelui. Și în nici una din cele șapte săli nu era nici lampă, nici candelabru în belșugul de ornamente de aur risipite ici și colo sau atârnate în tavan. Și nu se afla nici o lumină, fie de lampă, fie de sfeșnic în tot acest șir de încăperi. Dar în coridorul ce le mărginea, drept în fața fiecărei ferestre, stătea câte un trepied uriaș, purtătorul unui focar de jăratic; străbătând prin geamurile colorate, razele lui aruncau o lumină orbitoare în sală. Și astfel se iscau o mulțime de umbre fantastice și jucăușe. Dar în camera dinspre soare-apune și în camera neagră efectul focarului de lumină șiroind prin geamurile de culoarea sângelui pe întunecatele draperii era de o grozăvie fără seamăn și dădea chipurilor celor ce intrau o înfățișare atât de ciudată, încât prea puțini dintre oaspeți aveau îndrăzneala să-i treacă hotarul.
Tot în această sală, pe peretele dinspre apus, se găsea și un gigantic orologiu de abanos. Pendula lui se legăna încoace și-ncolo cu o bătaie înăbușită, monotonă și grea, și de câte ori minutarul își sfârșea ocolul cadranului și trebuia să bată ceasul, iată că din plămânii de aramă ai ornicului se înălța un sunet puternic, limpede și adânc, nemaipomenit de muzical, dar al cărui timbru era atât de ciudat, atât de răsunător, încât la fiece oră muzicanții din orchestră se vedeau siliți să se întrerupă o clipă din cânt și să dea sunetului ascultare; tot astfel dansatorii se opreau fără voie din avântul lor, o tulburare de o clipă cuprindea acea veselă adunare și atâtă vreme cât dangătul ornicului răsuna încă, vedeai până și pe cei mai nebunatici că pălesc, și pe cei mai vârstnici și mai așezați că-și trec mâna pe frunte, ca și cum ar fi fost adânciți în gânduri sau în visări nedeslușite. Dar de îndată ce ecoul amuțea, un râset ușor cuprindea toată adunarea; muzicanții se uitau unii la alții și zâmbeau gândindu-se la propria lor slăbiciune și nebunie și își jurau unul altuia în șoaptă că nu se vor mai tulbura astfel atunci când ornicul va bate iar; și iată, după trecerea altor șaizeci de minute (care cuprind cele trei mii șase sute de secunde ale timpului în zbor), răsunau din nou bătăile ceasului, și iar se isca tulburarea, tremurul și îngândurarea de mai înainte.
Dar în ciuda acestor lucruri, veselă și plină de strălucire era petrecerea. Gusturile ducelui nu-și găseau asemănare. Avea un ochi sigur în privința culorilor și a veșmintelor. Disprețuia podoabele la modă. Cutezător și înflăcărat în tot ce plănuia, era strălucit și barbar în concepțiile sale. Unii oameni îl puteau socoti nebun. Curtenii simțeau însă că nu era nebun deloc. Dar trebuia negreșit să-l auzi, să-l vezi și să-l cunoști de aproape ca să fii
sigur
că nu era.
Cu prilejul acestei mari petreceri
,
el a fost cel care a dat, în mare măsură, îndrumările asupra decorului și mobilierului celor șapte săli. Și gustul său călăuzitor a hotărât în privința măștilor și a costumelor. Desigur, totul era grotesc. Totul era învăpăiat și strălucit, hazliu și fantastic, în felul celor ce s-au văzut mai apoi în
Hernani.
Se vedeau figuri fanteziste, în veșminte și zorzoane fistichii.
Erau închipuiri ciudate, ca plăsmuirile unui nebun. Erau multă frumusețe și mult desfrâu, multe ciudățenii, străbătute și de un fior de groază, și mai erau și multe amănunte care-ți puteau face silă. Și pretutindeni prin cele șapte camere, sumedenie de vise se perindau. Și visele acestea se frământau încoace și-ncolo, răsfrângând în ele culoarea încăperilor, bătând tactul năprasnicei orchestre, ca și cum muzica n-ar fi fost decât ecoul pasului lor. Și la răstimpuri răsuna glasul orologiului de abanos din sala de catifea. Și atunci, o clipă numai, totul stă, totul tace, afară doar de glasul ceasornicului. Și visele pe locul lor încremenesc, înghețate. Dar ecoul repetat al orologiului amuțește — nu durase decat o clipă — și iată, un hohot de râs ușor și abia stăpânit se răspândește după el pretutindeni. Și atunci muzica se revarsă în valuri, iarăși, și iarăși visele se trezesc la viață și se frământă încoace și-ncolo, mai vesele ca oricând, răsfrângându-se în geamurile multicolore, prin care, de pe trepieduri, razele pătrund șuvoi. Dar în camera cea mai de la apus dintre toate cele șapte, nici o mască nu mai cutează acum să intre; întunericul nopții se întețește mereu, și prin ferestrele de culoarea sângelui o lumină de un roșu-aprins plutește în încăpere; și negrul îndoliatelor draperii te înspăimântă, iar cel ce se încumetă să pună piciorul pe cernitul covor e întâmpinat de un dangăt al orologiului de abanos, un dangăt și mai solemn și mai poruncitor decât cel ce ajunge la urechea oaspeților care se răsfață în dezmățul mai depărtat din celelalte săli.
Sălile acestea erau înțesate de lume și în ele bătea cu înfrigurare inima vieții. Și orgia creștea ca un vârtej, până ce, într-un târziu, se auzi orologiul sunând miezul nopții. Atunci, precum am mai spus, muzica tăcu. Și dansatorii se opriră din legănarea lor. Și peste tot și toate se așternu, la fel ca mai înainte, o nemișcare înfricoșată. Dar acum clopotul pendulei trebuia să sune de douăsprezece ori, și poate că din pricina acestui răgaz s-au putut strecura și altfel de gânduri în meditația celor care printre toți acești veseli oaspeți, mai cugetau. Și poate tot de aceea, mai înainte ca ultimul ecou al bătăii orologiului să se fi scufundat în tăcere, s-au găsit în această mulțime câțiva inși care au avut timp să-și dea seama de prezența unei măști ce nu atrăsese atenția nimănui până atunci. Și zvonul despre acest oaspete nou răspândindu-se din șoaptă în șoaptă pretutindeni, se ridică din toată adunarea un murmur de uimire și dezaprobare și până la urmă de oroare, de silă și de groază.
Se poate lesne înțelege că numai o arătare cu totul neobișnuită ar fi putut stârni asemenea senzație într-o adunare de fantome de felul celeia pe care am descris-o. Drept este că dezmățul acestei nopți de bal mascat era aproape fără frâu. Dar în cruzimea ei, masca de care vorbim parcă întrecuse închipuirea lui Irod, nesocotind regulile destul de îngăduitoare ale prințului în privința mascaradei. Și în inima celor mai nepăsători sunt strune ce nu pot fi atinse fără a pricinui emoție.
Chiar și pentru cei mai decăzuți și pentru cei cărora viața și moartea li se par deopotrivă o glumă, există lucruri cu care nu se poate glumi. Într‑adevăr, toți cei de față parcă au simțit cu putere lipsa de duh și de cuviință din portul străinului. Era înalt de statură și costeliv și învăluit din creştet până-n tălpi într-un lințoliu. Masca ce-i acoperea obrazul înfățișa atât de bine chipul unui cadavru înțepenit, încât și cea mai cercetătoare privire anevoie ar fi descoperit înșelătoria, și, totuși, oaspeții aceștia nebuni și veseli ar fi putut, dacă nu chiar să încuviințeze, cel puțin să îndure toate acestea, dar masca mersese atât de departe cu îndrăzneala ei, încât își luase înfățișarea
Morții Roșii.
Veșmântul îi fusese vopsit în sânge, iar fruntea ei largă și trăsăturile obrazului fuseseră stropite cu acea grozavă culoare purpurie.
Când prințul Prospero dădu cu ochii de această spectrală arătare (care cu o mișcare înceată și solemnă, ca și cum ar fi vrut să-și susțină și mai bine rolul, se plimba încoace și-ncolo printre dansatori), a fost văzut în prima clipă scuturat de un puternic fior de groază sau de scârbă. Dar în clipa următoare fruntea i se înroși de o oarbă mânie.
— Cine îndrăznește, întrebă el cu glas răgușit pe curtenii din juru-i, cine îndrăznește să-și bată joc de noi cu o blestemăție ca asta? Puneți mâna pe el și demascați-l, ca să știm pe cine anume o să spânzurăm la răsăritul soarelui, pe întărituri!
Prințul se afla în camera de la răsărit, sau camera albastră când a rostit aceste cuvinte. Ele au răsunat puternic și limpede prin cele șapte săli, căci prințul era un bărbat îndrăzneț și voinic și muzica tăcuse la un semn al său cu mâna.
În sala de la soare-răsare, în sala albastră, se afla prințul, și sta în picioare, cu o ceată de palizi curteni langă el. La îndemnul său, făcură întâi o mișcare înainte, ca și cum ar fi vrut să se repeadă asupra nepoftitului, care în clipa aceea le era la îndemână, iar acum, cu un pas măsurat și hotărât, se apropia tot mai mult de cel ce vorbise. Datorită însă unei spaime nelămurite, pe care cutezanța nebună a straniei măști o inspirase tuturor oaspeților, nu s-a găsit nici unul să pună mâna pe el, astfel încât, neîmpiedicat de nimeni, el trecu pe lângă prinț la o depărtare de un pas. Și în vreme ce, ca un singur om, mulțimea oaspeților se retrăgea din mijlocul încăperilor către pereți, el își văzu de drum fără oprire, dar cu același pas solemn și măsurat care-l deosebise din capul locului, din camera albastră în aceea roșie, din camera roșie în aceea verde, din cea verde în aceea portocalie și din aceasta în cea albă și până în cea violetă, fără să se fi făcut o încercare de a-i aține calea. Dar iată că tocmai atunci prințul Prospero, nebun de mânie și de rușinea lașității sale de o clipă, se năpusti în goană prin cele șase încăperi fără ca nimeni să-l fi urmat — de groaza morții care pusese stăpânire pe toți. Ținea în mână un pumnal amenințător și în vijeliosul său avânt, se apropiase la doi pași de străinul ce se retrăgea mereu, când, iată, acesta din urmă, ajuns la capătul sălii de catifea, se întoarse deodată și-și înfruntă urmăritorul. Un strigăt ascuțit se auzi, și pumnalul se rostogoli strălucind pe covorul negru pe care, în clipa următoare, se prăbuși, fără de viață, și prințul Prospero. Atunci, cu năprasnicul curaj al deznădejdii, o mulțime mare de oaspeți se năpusti deodată în sala cea neagră, punând mâna pe nepoftitul a cărui înaltă statură se ţinea nemişcată şi ţeapănă la umbra orologiului de abanos. Dar rămaseră muți de spaimă, dându-și seama că acel lințoliu funebru și acea mască de cap de mort pe care ei le înșfăcaseră cu o mânie atât de oarbă nu învăluiau nimic din ce putea fi atins.
Și acum toată lumea află că
Moartea Roșie
era de faţă acolo. Sosise pe drum de noapte, ca un tâlhar. Şi unul după altul se prăbuşiră veselii oaspeţi în sălile orgiei lor, aşternute cu o rouă de sânge. Şi fiecare dintre ei muri în deznădăjduita înfăţişare a prăbuşirii sale. Şi viaţa orologiului de abanos se stinse o dată cu viaţa celui din urmă dintre veselii oaspeţi. Şi flăcările trepiedelor şi-au dat şi ele sfârşitul.
Şi bezna, şi ruina, şi
Moartea Roşie
îşi întinseră peste tot şi peste toate nemărginita lor stăpânire.

Annabel Lee (Altă Traducere)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Mulți ani, foarte mulți, de atunci au trecut;
Într-un regat, pe țărmul mării azurii,
Trăia o fată pe care-o veți fi cunoscut,
Pe numele său Annabel Lee;
Și trăia acea fată doar cu un singur gând:
Să mă iubească și să o pot iubi.
Eu eram un copil, ea era o copilă,
În regatul mării azurii,
Dar ne iubeam cu-o iubire mai presus de iubire –
Eu și a mea Annabel Lee,
Cu o iubire pentru care serafimii din ceruri
Nu-ncetau a ne pizmui.
Și aceasta a fost pricina pentru care, demult,
În regatul mării azurii,
Un vânt suflă dintr-un nor, înghețând
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Atunci nobilele-i rude-au venit
Și-au dus-o departe spre miazăzi,
Ca s-o așeze într-un rece mormânt
În regatul mării azurii.
A îngerilor ceată fiind tristă în cer,
Fericirea noastră ne-o pizmui;
Da! acesta-a fost motivul pentru care (o știe oricine
În regatul mării azurii)
Un vânt dintr-un nor suflă într-o noapte,
Înghețând și-ucigând pe a mea Annabel Lee.
Dar dragostea noastră era cu mult mai presus
Decât a celor mai vârstnici ca noi
Și a celor mai înțelepți decât noi,
Și nici chiar îngerii din ceruri de sus,
Nici demonii din adâncuri de mări nu vor ști
Să despartă vreodată sufletul meu
De acel al frumoasei Annabel Lee.
Căci n-apare luna-n zări, fără să-aducă visări
De la frumoasa Annabel Lee,
Și nici stele nu se-aprind, fără să văd strălucind
Ochii lui Annabel Lee;
Și când noaptea creștea, stăm pe mal lângă ea,
Draga mea, scumpa mea, viața și mireasa mea,
În mormântu-i de pe țărmul unde valurile cântă,
Unde marea azurie veșnic se frământă.

Ulalume

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O baladă.
Cerurile erau sure și aspre;
Frunzele erau crispate și seci;
Frunzele erau istovite și reci;
Era noapte-n pierdutul Octombrie,
Al anului acela pierdut în veci;
Pe aproape de sumbrul lac Auber,
În inima cețoasei țări Weir;
Era jos lângă mlaștina Auber,
În pădurea gulzilor – Weir.
Odată, acolo, printr-o alee titanică,
De chiparoși, rătăceam cu-al meu Suflet,
De chiparoși, cu Psyche, al meu Suflet.
Îmi era inima, pe acea vreme, vulcanică,
Precum zgura care se răstoarnă în gol.
Precum lava care, fără tihna, în gol.
Aruncă râuri de pucioasă la Yaanek
În extrema climă, la pol;
Gemând se răstoarnă din Muntele Yaanek
În imperiile borealului pol.
Vorbele ne erau grave și sobre,
Gândurile erau paralizate și seci,
Amintirile erau trădătoare și reci,
Nu știam, vai, că suntem în Octombrie,
Nu vedeam, vai, a anului noapte,
(Rară, între altele, din veci!)
Nu ne-aminteam de sumbrul lac Auber,
(Nici că mai străbătusem negurosu-i mister)
Nu ne aminteam de-un lac Auber,
Sau de pădurea gulzilor – Weir.
Și, cum noaptea plutea acum joasă
Și cadranele stelelor lămureau dimineața,
Cadranele stelelor arătau spre dimineața,
În fundul aleii, o nebuloasă
Și delicvescentă lumină capătă viață,
Din boarea căreia, miraculoasă,
Cu îndoitul-i corn se ivi, din ceață,
Stema, de diamante a Astarteei,
Cu îndoitul-i corn, clară, din ceață.
Și spusei: „Decât Diana-i mai tandră;
Alunecă prin eter de suspine,
Se joacă-n eter de suspine;
A văzut nezvântate lacrimile obrazului
De care viermele mereu se ține
Și-a venit peste zodia Leului
Să ne arate drumul cerului,
Al leteenei păci a cerului.
S-a ridicat, în ciuda Leului,
Să scânteieze peste noi strălucitorii ei ochi;
A trecut vizuina Leului
Cu dragoste-n luminoșii ei ochi”.
Dar Psyche, ridicând al său deget,
Zise: „Vai, de stea îmi e teamă
De strania-i paloare mi-e teamă:
Haide să fugim fără preget!
O bănuiesc! Să zburăm! Îmi e teamă!”
Agonic vorbi, lăsând să-i cadă
Aripile, până se târâră în praf.
Dezolata hohoti, lăsând să-i cadă
Penele, până se muiară în praf,
Întristate se muiară în praf.
Răspunsei: „Totul nu-i decât vis:
Să mai stăm în nestinsa lumină!
Îmbăiați în cristalina lumină!
Sibilina-i splendoare Speranța radiază
Și Frumusețe, pe bolta senină:
Iat-o! Se înalță vibrând în noaptea senină!
Să credem, trebui să credem în strălucita ei rază
Și sigur să fim: ne va arăta drumul drept!
Să credem, trebui să credem în lucitoarea ei rază
Care știe doar să ne-arate drum drept,
Când fâlfâie sus în Cerul cel drept:”.
Așa o-mpăcai pe Psyche, o sărutai,
Îi alungai groaza,
Lângă mine-o luai;
La sfârșitul aleii ajungând fără veste
Ne opri poarta unui mormânt,
Poarta unui mormânt cu-o poveste;
Și spusei: „Ce e scris, dulce soră,
Pe lespedea grea a acestui mormânt?”
„E cavoul Ulalumei pierdute,
Ulalume, Ulalume, un cuvânt!”.
Se făcu inima-mi de cenușă, tristă,
Cum erau frunzele crispate și seci,
Cum erau frunzele istovite și reci,
Și strigai: „Era tot în Octombrie
În chiar asta noapte din anul trecut,
Când aici am adus o povară de groază,
Am adus o povară și-un ultim sărut!
În această noapte unică-ntre toate,
Ce demon din nou pe aici m-a cerut?
Ah, cunosc, acum, sumbrul lac Auber
Din inima cețoasei țări zisa Weir,
Recunosc umeda mlaștina Auber
Și pădurea gulzilor – Weir”.
Tr. Emil Gulian

Annabel Lee

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De demult s-a-ntâmplat, de demult…
Era lângă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, și poate c-o știți,
O fecioară, Annabel Lee;
Și trăia doar c-un gând – s-o iubesc mereu,
Și trăia – să mă poată iubi.
Eu – un copil – și ea un copil,
Lângă-o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cântec mai presus de iubire
Ca un cântec – Annabel Lee;
Și priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.
Și așa s-a-ntâmplat că-ntr-o zi, demult,
Lângă marea cu ape-argintii
Un vânt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
Înghețând-o pe Annabel Lee;
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe de mine, spre miazăzi,
Și-au închis-o în mormântul de piatră,
Lângă-o mare cu ape-argintii.
Chiar serafii, nicicând fericiți ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării –
Da, așa s-a-ntâmplat (și cu toții o știu
Lângă marea cu ape-argintii)
Că-ntr-o noapte un vânt se-abătu, geros,
Înghețând, ucigând pe Annabel Lee.
Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrâni decât noi, doi copii –
Celor mai înțelepți decât noi, doi copii –
Și nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărți
De-al frumoasei Annabel Lee.
Și, prin noapte, urcând, luna-mi pare un gând
Al fecioarei Annabel Lee;
Și din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Și în fluxu-nnoptat lângă ea stau culcat,
Lângă draga, iubita, logodnica mea,
În mormântul din țărmuri pustii,
lângă țărmuri cu valuri pustii.

Lucian Blaga - Annabel Lee

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Într-un regat lângă mare, pe care
Poate că ai să-l cunoști într-o zi,
Trăia odată, de mult, o fată
Pe nume Annabel Lee. Ursita i-a fost de a fi iubită
De mine și de-a iubi. În acel regat lângă mare, eu și ea.
Amândoi eram doar niște copii. Ne iubeam
însă cu-o dragoste ce întrecea
Orice dragoste, eu și Annabel Lee. Înaripați,
chiar serafimii din cer
La dragostea noastră-ar fi putut râvni. Aceasta-a fost pricina
pentru care
Peste regatul de lângă mare, veni
Un vânt, ce, suflând dintr-un nor,
Îngheța pe frumoasa mea Annabel Lee. Rude înalte o duseră,
s-o-nchidă-n mormânt,
În regat lângă mine, între fălcii. Mai puțin fericiți decât noi,
îngerii
În rai s-au prins a ne pismui. Aceasta-a fost pricina, numai aceasta,
Precum toți oamenii știu, că vântul veni
Și-n regat suflând, cu îngheț
Nimici pe-a mea Annabel Lee. Dar mult mai tare-a fost dragostea noastră,
Decât dragostea tuturor, a tuturor celor vii
Mai vârstnici, mai înțelepți decât noi,
Nici îngerii sus, nici demonii jos, nu pot despărți
În cer și sub mare, sufletul meu
De sufletul mândriei Annabel Lee. Căci luna niciodat’ nu lucește
fără ca vis să-mi aducă
Despre frumoasa Annabel Lee. Niciodată stele răsar fără a-mi aminti
Ochii frumoasei Annabel Lee. Și așa în mareea nopții eu zac
Lângă draga mea, draga mea, viața și mireasa mea,
În mormântul ei lângă mare,
Pe țărm, în mormântul fără făclii.