Nahapet Kuceac – Ferice de Aceia
Ferice de acela ce și-a răpit iubitaCând soarele pe dâmburi, departe, a-nserat!Căci puntea ce-o trecură-n doi pe-nserate,E către vale dusă de apele umflate.Zăpada se așterne peste câmpia largă,De pe cărare urma fugară să le-o șteargă…Iar ei, fără sfială se plimbă prin grădinăȘi-și dăruiesc sărutul chiar ziua, pe lumină!