George Coșbuc - Dorobanțul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Strecurați prin plumbi și săbii, dorobanții drum deschid.
Inimoși s-azvârl prin șanțuri și de-a valma sar pe zid.
Și era prin șanț pierire și văzduhul tremura,
Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.
Tropot de picioare multe, fum și abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă și cad.
Dar roiau mereu flăcăii răsăriți ca din pământ,
Valuri ce-necau reduta, scufundându-se-n mormânt.
Unul singur în roirea de viteji, un dorobanț,
Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit și el din șanț.
Cei sosiți, cu scări, în juru-i își făceau în grabă rost
Și treceau, urmându-i alții, iar el tot pe unde-a fost.
Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca-n asalt,
Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos și-nalt.
Iat-un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,
Da de el. Cu sârg, băiete! Ce-ntârzii de nu te sui?.
El abia-și întoarce capul. N-am putere să mă urc.
Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!.
Ții la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o ținea.
Cum n-aș pune-o, și-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea.
Ajutându-i căpitanul, el se-nalță-ncet, încet,
Da un chiot și se-nalță, răsărind pe parapet.
310d.
Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,
Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici.
El înalță-n vânt chipiul, strig-un nume drag și sfânt
Și-apoi sare de pe ziduri, în redută și-n mormânt.
Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc,
Și voia și el să moară pe pământul românesc!

Vasile Alecsandri - Sergentul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe drumul de costișe ce duce la Vaslui
Venea un om, cu jale zicând în gândul lui:
„Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă..
Aș vrea să zbor, și rana din pulpă nu mă lasă!”
Și bietul om, slab, palid, având sumanul rupt
Și o cămașă ruptă bucăți pe dedesupt,
Pășea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui față
Zbura ca o lumină de glorie mareață,
Și-n ochii lui de vultur adânci, vioi și mari
Treceau lucioase umbre de eroi legendari.
Opinca-i era spartă, căciula desfundată,
Dar fruntea lui de raze părea încoronată.
Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Și crucea „Sfântul Gheorghe” ș-a „României Stea”.
Românul venea singur pe drumul plin de soare,
Când iată că aude fanfare sunătoare
Și vede nu departe în fața lui venind
Un corp de oaste mândră în aur strălucind.
Erau trei batalioane de garda-mpărătească
Mergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.
În frunte-i colonelul semeț, pe calu-i pag,
La bravii săi tovarăși privea ades cu drag,
Și inima în pieptu-i bătea cu foc, deșteaptă,
Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i așteaptă.
Deodat’ el dă cu ochii de searbădul român
Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,
Și mult se minunează, și nici că-i vine-a crede
Când crucea „Sfântul Gheorghe” pe sânul lui o vede
Ș-oprește regimentul, iar bravul colonel
Se-nchină la drumețul, s-apropie de el
Și-i zice cu blândețe: „De unde vii, străine?”
„Vin tocmai de la Plevna.” „Cum e acolo?” „Bine.”
„Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?”
„Chiar domnitorul nostru ș-al vostru împărat.”
„Dar pentru care fapte?” „Știu eu?.. Cică drept plată
Că am luat eu steagul reduței.. și pe dată
Cu el, străpunși de glonțuri, ne-am prăbușit în șanț..”
„Dar ce rang ai, voinice?” „Am rang.. de dorobanț!”
Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,
Se-ntoarce, dă un ordin.. Pe loc, tot regimentul
Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor
Românul care pleacă trăgând al lui picior.
Mircești, decembrie 1877

dorobant – Versuri.pro

George Coșbuc - Dorobanțul

Vasile Alecsandri - Sergentul