Duiliu Zamfirescu - Dezgust

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Sunt sătul de tot pe lume. Sunt sătul de suferință,
De iluzii, de plăcere, de suspine, de credință.
Le-am gustat pe fiecare și dezgustul m-a cuprins!
Tot ce-a fost mai sfânt, mai nobil, ele-n sufletu-mi au stins.
M-au desmoștenit de mine, mi-au ucis gândul de viu;
Nu mai știu nici să mă bucur, nici să sufăr nu mai știu.
Trec cum trece orice apă curgătoare pe pământ:
M-am născut și deci voi curge pân’ la mare — la mormânt.
Ce-mi vorbiți de nemurire, de credința cea străbună?
Nemurirea, ca credință, nici de biblie nu-i bună,
Iar străbunii, strat de oameni, au lăsat ca orice strat
Geologilor de dânșii un dezgust nemăsurat.
Suferința e ca valul mărilor spumegătoare,
Ce izbind aceeași stâncă, albă și strălucitoare,
O-negrește. Corpul-n care inima s-a înegrit
E un chin însuflețit!
Stol de albe păsărele, ce cu tinerețea vin,
Zbor iluziile toate de la cel d-intâiu suspin,
Iar în urma lor rămâne, repetând sinistre șoapte,
Dorul, pasăre de noapte.
De plăcere sunt departe cât e inima de cuget,
Cât e-o dulce respirare de al mării groaznic muget,
Cât e slaba noastră minte de al cerului mister,
Cât sunt oamenii de cer.
De suspine?.. Dar suspine sunt pe lume-așa de multe,
Încât omul nu mai poate pe-ale altuia s-asculte.
Deci, să tac. — Dar câte-o dată sunt cuprins de-așa durere
Încât singur socoteală mă-ncerc cerului a cere:
Cum se poate-ntr-o ființă, într-un hârb tăiat din lut,
Dumnezeu să verse-n pace atât foc necunoscut?
De s-ar strânge azi suspinul de la fiecare chin,
S-ar vedea că omenirea e-ntreagă un suspin.
Deci, să tac.
Frumoase vremuri, când credința, un cuvânt,
Îmi da stelele din ceruri ca legate de pământ;
Când icoana, o icoană, cu bătrâna sa privire
Îmi vedea faptele toate, îmi citea orice gândire;
Când aveam de moarte frică, când aveam respect de vii,
Când citeam pe aripioara fluturașilor zglobii
Notele ce le-a scris vântul în legănătoru-i zbor..
— Au trecut acele vremuri..
Timpul, vecinic călător,
Le-a luat, luând cu dânsul și credința cea străbună..
O repet: astăzi, credința nici de biblie nu-i bună!
Iară noi.., stratul de astăzi, vom lăsa ca orice strat
Geologilor de dânșii, un dezgust nemăsurat.
August 1880

Francesco Petrarca - Pierdută Mi-Este Pacea: N-Am Arme Să Mă Bat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Pierdută mi-este pacea: n-am arme să mă bat,
Și sper, și ard, și-s gheață, și mă cuprinde frica,
Și-n ceruri zbor și-n țărnă zac pururi nemișcat;
La piept strâng lumea-ntreagă și n-am la piept nimica.
M-a prins într-o-nchisoare făr’ de zăvor la poartă;
Nici liber nu mă lasă, nici nu mă-nchide-n ea.
Nu vrea să mă ucidă Amor, nici nu mă iartă,
Nici viu nu mă dorește, nici chinul nu mi-l ia.
N-am ochi și văd, și, fără de limbă, strig la cer;
Vreau moartea să m-ajungă și-ajutoare cer;
Și mă urăsc pe mine pe cât mi-i Ea de dragă.
Îmi place că mă doare și vesel sunt plângând;
De viață și de moarte sunt dezgustat pe rând..
Din vina ta, Madonă, mă chinui viața-ntreagă!

dezgust de viata – Versuri.pro

Duiliu Zamfirescu - Dezgust

Francesco Petrarca - Pierdută Mi-Este Pacea: N-Am Arme Să Mă Bat