Toamna aceasta aurie,
Această șuviță de păr albit,
Toate s-au ivit și par să fie,
Salvarea unui crai neliniștit.
Am părăsit demult satul în care
Și lunci, și crânguri înfloresc,
În a orașului glorie amară,
Pierdut, dorit-am să trăiesc.
Îmi doream ca inima-mi să uite,
Vara și gradina-n care-ncet,
Sub muzica gălăgioaselor broscuțe,
Crescut-am și am devenit poet.
La fel, acolo, e acum o toamnă,
Arțari și tei, pe geam, privesc,
Frunzele-și lasă să cadă,
Caută pe cei de care-și amintesc
Ei nu mai sunt demult pe asta lume.
Cu razele-i în cimitirul simplu, luna,
Crucile le luminează și ne spune,
Că și noi cândva i-om vizita,
Că și noi, cândva, de griji scăpați
Trece-vom sub aste cruci.
Pe drumul presărat cu greutăți,
Doar, bucuria de-a trăi ne-mpinge.
De mine, alături, dragă, stai,
Privind fiecare în ochii celuilalt.
Sub blânda ta privire vreau,
Viforul simțirilor să îl ascult.