corbul – Versuri.pro

Civic Rebels - Sub Zborul Corbului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De ce stai lângă mine, corbule,
zile, nopți și amiezi?
De ce stai lângă mine, corbule,
întoarce-te în codrii verzi!
Din coama dealului spre golul muntelui, umbra nu vrei să-mi pierzi,
Din coama dealului spre plaiul muntelui, umbra tu nu-mi mai pierzi.
Și nu-mi ești nici strajă, corbule,
chiar de mereu mă însoțești,
Nu-mi ții de strajă, corbule,
de fiare nu mă ferești!
Lași lupii din vale să mă-mpresoare,
Din brad mă privești și aștepți,
Și stai iscoadă doar le-oi cădea pradă,
Din brad mă pândești și aștepți!
Zboară departe, corbule,
știu de ce mă înconjori!
Sângele-mi curge și rana mă frânge,
Pleacă! nu am să mor!
Îmi dai târcoale și-mi ieși în cale,
Pleacă! nu am să mor!

Edgar Allan Poe - Corbul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cândva, într-un miez de noapte grav, cum m-aplecam, trist și firav,
Pe niște-adânci și rare scrieri dintr-un de mult uitat izvor,
Cum stam aproape dormitând, aud un sunet răsunând
Ca al cuiva ușor batând, batând la ușa mea-n pridvor.
„E un oaspete” – mi-am zis atunci – „batând la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atâta dor”.
Ah, îmi aduc aminte clar, era-n amarnicul brumar
Și spectrul firelor de jar murea în umbra pe covor.
Mut, așteptam a zilei zare; în van cercasem alinare
În cărți, durerii mele-amare, durerii mele de Lenore,
De rara și frumoasa fata cu numele, în cer, Lenore,
Aici, pe veci, nume de dor.
Și foșnetul mătăsii grele a purpuriilor perdele
Ma-nfiora cu un fantastic și nemaîncercat fior
Cât, spre-a da inimii batând răgaz, mi-am zis și-acum în gând:
„E poate-un oaspete cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor
Un oaspete târziu cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atâta dor.”.
Și foșnetul mătăsii grele a purpuriilor perdele
Ma-nfiora cu un fantastic și neîncercat fior
Cât, spre-a da inimii batând răgaz, mi-am zis și-acum în gând:
„E poate-un oaspete cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Un oaspete târziu cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
Aceasta e și-atâta dor”.
Ci sufletu-mi crescu pe loc, și fără-a pregeta de loc
„Domnule” – am zis, „sau Doamnă, iată, iertați-mi vina, vă implor,
Dar fapt e că stam dormitând și-atât de-ncet ați fost sunând,
Ș-atât de-ncet ați fost batând, batând la ușa mea-n pridvor,
Încât nu mi-am dat seama”. – Aici, deschid larg ușa la pridvor,
Bezna era și-atâta dor.
Adânc în beznă pătrunzând, am stat mult timp scrutând, gemând,
Sperând, visând visări pe care nu le-a-ndrăznit vrun muritor.
Tăcerea chiar, n-a fost curmată, și pacea n-a fost tulburată
Și-un cuvânt singur spus o dată a fost cuvântul stins „Lenore!”
Pe-acesta-l murmurai și-un echo mi-ntoarse murmurul „Lenore”
Aceste chiar, și-atâta dor.
Dar întorcându-ma-n odaie, cu sufletul arzând văpaie,
Am auzit iar o bătaie, dar parcă mai puțin ușor.
„Desigur” zis-am, „ceva este la un canat de la ferestre,
Să cercetez, să văd ce este, și taina asta s-o explor;
Să dau răgaz inimii mele, și taina asta s-o explor:
E vântul și atâta dor”.
Atunci dau drumul la fereastră, când fâlfâind, cu-o umbră vastă,
Intră un corb măreț din sfinte vremi ce s-au dus demult în zbor.
El nici măcar din cap nu dete, nu pregeta și nici nu stete,
Ci ca un chip de lord sau lady, sui pe-al ușii caprior,
Sui pe-un bust al zeei Pallas, pe-al ușii mele caprior;
Sui, șezu, și-atâta dor.
Ci neagra pasăre plecând spre zâmbet întristatu-mi gând,
Prin gravul și solemn decorum al mândrei sale-nfățișări:
„Tu, deși creasta ți-este rară” – strigai – „nu ești un pierde-vară,
Spectral lugubru și vechi corb plutind pe-a nopții adieri!
Ce domnesc nume proți pe-a nopții plutoniene adieri?”
Răspunse Corbul: „Nicăieri”.
Mult mă miră cuvânt atât de clar la zburător urât.
Deși răspunsu-avea puțin rost și puține-apropieri,
Căci cine, oare, poate crede, că muritor pe lume vede
Corb sau alt animal ce șede pe ușa unei încăperi.
C-un nume așa ca „Nicăieri”?.
Dar corbul meu stând solitar pe bustul placid, zise doar
Acest cuvânt ce risipea tot sufletu-i în adieri.
Nici alt cuvânt nu proferă, și nici o pană flutură,
Până ce buza-mi murmură: „Alți prieteni și-au laut zborul ieri;
Și el pleca-va mâine-aiuri, ca și nădejdile-mi de ieri”
Dar corbul zise: „Nicăieri”.
Trezit la freamătul produs de-un grai atât de bine spus,
„Desigur” – zis-am – „ce grăiește a miezu-ntregii sale-averi,
Răpit unui poet sihastru pe care-amarnicul Dezastru
L-a-mpins mai aspru, tot mai aspru, la cântul marii sfâșieri;
Pân’ ce troparu-i capătă isonul marii sfâșieri,
De Niciodată-Nicăieri”.
Dar Corbul încă aplecând spre zâmbet întristatu-mi gând,
Trasei un jet cu perne lângă ușa cu chipu-acestei fieri,
Și-n catifele afundând tot trupul, înnodai curând
Un gând de altul, cugetând la pasărea din alte eri,
La ce acest spectral, sinistru, augurul corb din alte eri,
Rostea prin graiu-i: „Nicăieri”.
Ședeam, acestea cumpănind, dar nici un sunet nerostind
Spre pasărea ai cărei ochi ardeau în sânul meu, stingheri;
Aceste și-alte frământând, și capu-alene aplecând
Pe-al pernei vioriu veșmânt, lucind de-a lămpii mângâieri,
Veșmânt vioriu, pe care ea, sub ale lămpii mângâieri,
Nu-l va atinge nicăieri.
Aerul fu mai albăstrui, vibrat din tainice cătui
De serafimi al căror pas sună ușor printre tăceri:
„Nemernice, iată” – am zis – „prin îngeri Domnul ți-a trimis
Uitare uitare și nepenthes de-acea Lenore-a ta de ieri,
Oh, soarbe, soarbe-acest nepenthes, și uită pe Lenore de ieri”
Răspunse corbul: „Nicăieri”.
„Profete” – am zis, „duh necurat, profet sau drac împielitat,
Ori ca Satana ori Furtuna te-au dus pe-aceste adieri,
Fără nădejdi dar ne’mblânzit, pe-acest pustiu pământ vrăjit,
Pe locu-acesta bântuit, ci spune-mi, spune, dacă speri:
Mai e balsam în Galaad? Ci spune-mi, spune, dacă speri!”
Răspunse corbul: „Nicăieri”.
„Profete” – am zis, „duh necurat, profet sau drac împielitat,
Pe bolta de deasupra noastră, pe Dumnezeul ce-l reveri,
O, spune sufletului meu bătut de jale de-i e dat
Să-mbrățișeze-o fată sfântă cu numele Lenore în ceri,
O rara și frumoasa fata cu numele Lenore în ceri?”
Răspunse corbul: „Nicăieri!”.
„Cu acest cuvânt, hai, te desparte” – strigai sărind – „cobe, departe
Du-te-n furtună și în noaptea plutonianei adieri:
Nu lăsa pană mărturie minciunii ce mi-ai spus-o mie.
Și singur sufletu-mi rămâie, și de pe bust, din ușa, pieri!
Și smulge pliscul tău din sânu-mi; ia-ți umbra-n altă parte, pieri!”
Răspunse corbul: „Nicăieri”.
Și corbul, prins cu-o gheară adâncă, îmi șade încă, -mi șade încă,
Pe bustul palid al Palladei din ușa-acestei încăperi;
Și cu a ochilor săi rază, el pare-un demon ce visează.
În timp ce lampa desemnează jos, umbra-i în învăpăieri.
Iar sufletu-mi din umbra asta, ce fâlfâie-n învăpăieri,
Nu va să zboare nicăieri.”

Lucian Blaga - Corbul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Câmp alb. Descinde-ntrupat din funingei
un corb. Îl vezi, fetița mea, Ana?
În toamnă pe-aici se stingea aurie povestea,
țâșnea veverița, cădea castană.
Corbul își măsură pasul, scrie-n zăpadă
nou testament, sau poate o veste cerească,
pentru cineva care ar trece prin țară
și n-a uitat de tot să citească.
Noi, oamenii, noi am uitat.

Iuliu Cezar Săvescu - Corbul Din Edgar Poe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Sunase miezul nopții, pierdut în cugetare,
Mai răsfoiam volume, uitate și bizare,
Când cineva la ușe bătu ușor, ușor.
Era cam prin Decembrie, murindul foc, din umbre
Fantastice pe ziduri, svârlea contururi sumbre,
Iar eu cătam, zădarnic, în cărți vreun ajutor.
La chinurile mele, la vechiul meu amor
La dânsa, tot la dânsa zbura a mea gândire,
La palida Lenora, a cărei strălucire
În lume n-are seamăn, și căreia, în cer,
Chiar îngerii, Lenora îi zic. Dar ce mister,
Căci totul, chiar mișcarea perdelei de mătase,
O strașnică teroare în nervii mei băgase,
Și ca să-mi țin curajul, în mine singur zic:
„O fi vreo cunoștință și altceva nimic!”
Și fără-a pierde vreme, strigai: „Vă cer iertare,
„Aproape adormisem când ați bătut,
Și-n stare n-am fost s-aud și apoi băteați încet de tot!”
Deschid, mă uit, dar nimeni, și să pătrund nu pot
A nopții întunecime. Ce vis ciudat mă-nșeală?
Strigai încet: Lenora!” Ecoul, cu sfială
Repetă scumpul nume, și altceva nimic!
Am reintrat în casă, dar fără a pierde vreme
Același sunet vine, din nou să mă recheme.
Bătaia era clară. De astă dată-mi zic:
„S-aude la fereastră, acuma, deci, urmează
„Să luminăm misterul ce-atât mă torturează,
„Și să vedem, nu-i vântul? …” Deschid, un corb măreț,
Bătând frumos din aripi, se năpusti în casă,
Și fără plecăciune, ca un baron se lasă
Pe bustul divei Pallas, privindu-mă-ndrăzneț.
În fața unui oaspe cu mutră de cucernic,
Și negru ca ebenul, cercasem în zadar
Să stăpânesc un zâmbet, apoi, cu glas puternic,
Strigai: „Pe țărmii nopții ce nume prințiar
Ai tu?” El, la-ntrebare, răspunse: „Niciodată!”.
Răspunsul, pentru mine, era fără-nțeles,
Și cine-avu prilejul a întâlni vreodată
O pasăre lugubră, și noaptea mai ales
Când este în putere, să șadă cocoțată
Pe bustul divei Pallas, s-o cheme „Niciodată!”.
Dar corbul numai două cuvinte-avu de zis
Și parcă-ntregu-i suflet în ele și-a închis!
Atunci șoptii: „Mulți alții s-au dus de lângă mine,
„Din cei iubiți; ca mâine și dânsul va zbura.
„Și dânsul se va prinde în tristele ruine,
„Ca stolul de iluzii ce-atât mă-nconjura!”
Iar pasărea sinistră răspunse: „Niciodată!”.
Desigur, aste vorbe le-a învățat vreodată
De la un om de soartă și ceruri prigonit,
Un om fără iluzii și-atâta de zdrobit
Încât, văzându-și viața de soartă blestemată,
Nu mai putea să spere în lume: „Niciodată!”
Trăsei, în a lui faţă, un scaun și-ncercai
Să aflu ce-nțelege o pasăre ciudată
Și slabă, și stingheră, și tristă, fără grai,
Printr-un refren ce vecinic răsună: „Niciodată!”.
Nu-i mai vorbii, căci ochii ca flacăra-i ardeau
Și cu săgeți nestinse în suflet mă izbeau.
Și ca să-i aflu gândul, am stat în nemișcare
Pe scaunul de plisă, albastru-violet,
Pe care se răsfrânge lumina-ncet încet,
Lumina sepulcrală din lampa suspendată,
Ce n-o va mai aprinde Lenora: „Niciodată!”.
Atunci oftăi mai liber, părea că prin văzduh
Plutește ca parfumul, al îngerilor duh;
„Oh! Crud și mizerabil! – strigai atuncia – Domnul
Din toată omenirea pe mine m-a ales?
Oh! Bea, fără nesațiu, divinul Nephemés
Și uită pe Lenora, pe scumpa răposată!”
Iar corbul, grav și rece, răspunse: „Niciodată!”.
„Profete sau mai bine tu pasăre-a pieirii,
„Tu pasăre sau demon, în numele iubirii,
„Fiindcă Satan te mână în casa-mi dezolată,
„Răspunde-mi se mai află balsamuri la Gadei?”
Dar pasărea lugubră răspunse: „Niciodată!”.
„Tu pasăre sau demon, profet, te jur pe zei,
„Pe zeii-n care credem și eu și tu cu mine,
„Oh, spune, al meu suflet așteaptă de la tine.
„Voi mai vedea în ceruri pe tânăra curată,
„Lenora?” Însă corbul răspunse: „Niciodată!”
„Te du, răcnii atuncea, și lasă-mă, te du
„Acolo unde Pluton, azilul îți dădu.
„Un fulg să nu rămână din carnea-ți blestemată,
„Să-mi mai aducă-aminte minciuna ce mi-ai spus.
„Mă lasă-n pustnicie, atâta am de spus.”
Dar corbul și acuma răspunde: „Niciodată!”.
Și corbul, mut și rece, cu aripile grele,
Pe bustul divei Pallas, deasupra ușii mele,
Încremenit rămase, iar ochii lui de foc
Lucesc ca ai Satanei și al luminii joc,
Pe scânduri îi răsfrânge lumina blestemată,
Ce nu se va mai șterge acum și „Niciodată!”