condamnati – Versuri.pro

Mihai Codreanu - Osândiții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De poți să-nfrunți infernul bărbătește,
Cu mine vin’ pe-ntunecata cale
Din adâncimile ființei tale;
Se zbat acolo trei damnați. Privește:
E unul care osânda și-o trăiește,
Urmând îndemnurile firii sale,
Și-ascuns mereu sub măști sentimentale,
Prin bal-mascatul lumii rătăcește.
Al doilea pe cel dintâi îl ceartă
Și cu înțelepciunea lui deșartă
Îi otrăvește orișice dorință.
Iar altul stă-ntre victimă și gâde;
La cei doi frați ai săi în suferință
Se uită mut și cu dispreț surâde.

Radu Gyr - Spital Penitenciar (Reportaj Liric)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

„Salonul” este vânăt, vineți condamnații..
Pedeapsa-i scrisă mare pe foi de observații
Și caligrafiată, alăturea stă boala.
5 ani, 8 ani sau 10 se-nșiră-n toată sala,
„munci silnice” își varsă plămânii-n scuipătoare,
o „temniță grea” coace zemoase plăgi murdare,
un preventiv scâncește, vietașii îl înjură.
Furiș, mohoarca-i scoasă de sub salteaua sură
și fumul se îngroașă ca tusea deopotrivă,
în duh de nădușeală, de iod și de salivă.
Strâmbi, când se-ntorc în paturi, bolnavilor le pare
că tot aud un zăngăt de lanțuri la picioare;
când urcă termometrul, în geamăt de vedenii,
văd, parcă, îmbrâncindu-i în dubă, gardienii..
Ssst! domnii medici intră în sălile de-alături,
chiștocurile, supte sălbatic, fug sub pături,
surd mormăind se pleacă severele halate,
peste puroaie scurse și cărnuri îngălate;
bolovanii-și sug obrazul, gem lung și fiecare
în vorbe stinse spune că-l doare rău și moare
și toți tușesc ori scuipă, cu spaime de jivine,
„don doftor” să nu creadă că s-au făcut mai bine.
Solemn, „vizita” trece în secții mai departe
țigările pitite ies din saltele sparte,
și scofâlciți de foame, hoții lihniți așteaptă
să li se-mpartă pâinea cleioasă și necoaptă..
II.
Seara vin gardienii, scriind în condici grave
„ieșiții” și „prezenții” osândelor bolnave,
și pun la ușă drugi, năpraznice zăvoare.
Saloanele cu febre par niște cuști cu fiare.
Atunci apar din mâneci vechi cărți de joc jegoase,
Plămânii trag plugare și glume ticăloase,
bolnavii ies din paturi, tiptil, ca din bârloage,
se strâng și râd în grupuri diforme și oloage,
beți de-amintiri scârnave și șoapte-ntărâtate
despre bătăi, sau despre muieri încălecate..
Unii-ncleștează pumnii și stau așa, scrâșnind,
alții fac socoteala pe degete, cu jind,
cât mai e oare până duminică, să vină
la vorbitor nevasta, cu ceapă și slănină..
Barbutul zvârle zaruri și-njurături pe jos, –
și când își stinge becul obrazul ofticos
târziu, câte-o nălucă tot bâjbâie, pe vine,
să fure pâine-ascunsă sub pernele vecine,
sub pături, hoții tineri se masturbează-n friguri,
și visul – rău de flăcări – se varsă peste diguri..
Fetid și putred, somnul miroase-a pansamente,
dar pernele vibrează, prin aripi transparente,
și, unul după altul, nemernicele paturi
fug pe fereastr-afară, în lacrimi și oftaturi,
și-n noapte zboară-acasă, la țânci și la neveste,
plutind peste arcada miresmelor celeste.

Adrian Păunescu - Condamnați

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu vad pierind, cu ochii, ce-am iubit,
mi-ar fi prea mult și-o gaură de șarpe
să merg în ea, tăcut și umilit.
Ce să mai cânt? Când au venit pirații
și apele din matci ni le-au furat,
o lacrimă ființei mele dați-i
și-o s-auziți de omul scufundat.
M-aș îneca, m-aș stinge și m-aș duce,
să mă zdrobească ritmuri pe-o șosea,
nici nu mai am nevoie de-o cruce,
mi-a fost destul c-am dus-o pe a mea.
Eu, sclavul trist al harpei mele triste,
prăpădul întinzându-se îl văd
și nu mai e nimic să mai reziste
acestei sinucideri în prăpăd.
De n-aș avea puterea diavolească
să înțeleg că totul a căzut,
dar vin heralzii cinici să-mi izbească
scrisorile prăpădului de scut.
Prietenii mă ocolesc de frică,
probabil mă consideră ciumat,
Eu însumi scriu acum la lampa mică
să nu mă vadă cei care se bat.
Iubire? Vis de mâine? Regăsire?
N-au gizii mei un minim interes
povești cu dulci iluzii să-mi înșire
din starea condamnatului să ies.
Se pregătește marele exemplu!
Acela, zic Casandrele, sunt eu!
Ca un berbec am să mă duc în templu.
Murind, măcar s-ajung la Dumnezeu.
Eu, sclavul trist al tristei mele harpe,
eu, cântărețul soarelui din nord,
de-aici, dintr-o gaură de șarpe,
rostesc un acatist și-un dezacord.
Ce să mai cânt? Doar calea până la gide!
Ce să mai cânt? Pe voi, ca pe eroi?
Îmi vine și a plânge și a râde
ca nu există cale-napoi.
Voi nu vedeți că nu mai aveți țară
și ca străini vi-s pruncii, coborâtori,
învață ei ceva pe dinafară,
dar n-au părinți, ei au meditatori.
Voi nu simțiți că nu mai aveți ape?
V-au luat pirații tot pe vasul lor
și iată, din aproape-n aproape,
noi suntem un pustiu nemuritor.
Din harpa mea ridicolă și tandră
involuntar un cântec fără rang
te cheamă lângă mine, hai, Casandra,
sărută-mi gâtul gata pentru ștreang.