II
CENTAURUL
Trei zile-n nemișcare privise stana. Gândul
Nu e șe formă ce pribegea prin haos.
A patra zi deodată simți că un centaur.
Încătușat în piatră îl aștepta să vie.
Trei zile visătorul își făuri visarea:
Când mângâia cu mâna, când, crud, lovea cu dalta,
Și tresărea lung piatra atinsă cum tresare
Femeia ce ascunde în sânu-i viitorul.
A șaptea zi prin dafini amurgu-ncet se stinse,
Gemea în umbră visul cu marmură robit,
Și, falnic, semizeul, mai alb că spumă mării,
De noapte se desprinse când luna fu-n văzduhuri.
Cutează Creatorul să-nfrunte-a lui făptură
Și, muritor, măsoară o clipă nemurirea.
Dar iată că se mișcă centaurul, grăiește:
— ”De ce din somnul pietrei m-ai deșteptat, stăpâne?
De ce mi-e strâmtă haina-ți, de ce mă strânge lutul?
Sunt zeu și sunt ființă deodată. O! durere
De-a ști ce-i nemurirea de mă pătrunde moartea,
De-a ști că nu-i iubire când îmi trăiesc dorința.
Ce nu putură zeii să facă, ai făcut-o:
Îngemănarea stranie. Fii blestemat, părinte,
De cel dintâi centaur! ” Dar glasul i se frânse,
Și, nechezând sălbatic, porni în larg de lume.

III
BLESTEMUL
Scandat pe drumul vremii copita lui răsună,
Umplură tot pământul fugarii semizei
Dar noaptea câteodată, în nopțile cu luna,
Când fiecare rază e ploaie de scântei,
Îndrăgostiți poeții, atunci când îi adună
Iubirea sau norocul prin codri vechi de tei,.
Zăriră, spun cu groază, în goana ei nebună
Năvală de centauri strângând la piept femei.
Și blestemul de veacuri pe neamul lor apasă,
Căci zeul, ce tresare în trup de armăsar,
De-a pururea dori-va femeia că mireasă.
Deși n-avem potcoavă răsunătoare de-aur,
Gonim, o, Zeus, prin lume frumosul în zadar:
În pieptul meu se zbate năprasnic un centaur!.

IV
RENAȘTERE
În zgomot de potcoavă și freamăt de stejar,
Centaurii din noapte se nasc în herghelii.
Mă înfrățesc cu ele cărărilor pustii:
Prin ramuri îndoite luceferii transpar,
Iar sunetul copitei pe frunze argintii
Răzbate cu putere, înăbușit și rar.
Nebuni de nemurire gonim prin codrul sfânt,
Pribegi prin țări de umbră și goluri de lumină.
Pe valuri de verdeață se-nalță luna plină;
Văpaia ei urmează sălbaticul avant.
Deodată mă simt slobod. Gândirea mea străină
O leapăd, mă cutremur că un copac în vânt.
Pricep tot ce nechează iubitul meu popor.
Mărire ție, Zeus, al veșniciei faur!
Azi unul sunt, de-un sânge, cu aprigul centaur
Colind pădurea largă cu el rătăcitor —.
Iar noaptea, pe sub boltă de stele și de laur,
Pornim fără mișcare cu răul mișcător.

V
FUGĂ DE CENTAURI
Coboară povârnișul, cu coamele în vânt,
Centaurii. Văzduhul prin văi prelung răsună
De zgomotul copitei lovite de pământ.
Dar neamul, izgonitul, în herghelii s-adună —
Își potolește goana pe țărmul nalt și frânt,
Privind la valul mării rostogolit pe dună.
Poseidon doar mai este pe mari nemuritor,
Din nai de mult nu cânta satirul pe câmpie
Și nimfa n-o mai afli în ape de izvor.
Se risipiră zeii. Dar groaznic azi învie
În cele două piepturi al morții crud fior,
Și spaima-i biciuiește prin liniștea pustie.
Pe stânca goală vine un tropot neînfrânt,
Cu umbră se întinde și-l crește inserarea
Nebuni își încordează puternicul avant
Centaurii. — Se-nalță, ieșind din luna-n zarea
Apusului, vestindu-l și veșnicul mormânt,
Un armăsar, întâiul, tăindu-le cărarea.

VI
CEL DIN URMĂ CENTAUR
Visasem cel din urmă centaur că eram
Dormea sub lutul vremii pierdute hippogeea,
Și, seară, când în treacăt umbream în mers aleea,
Potcoava mea de aur îmi scăpără scânteia
Pe care, -n drumul nopții, sonor o cadențăm.
Cutreieram zadarnic pădurile de brad,
În van cătam poporul stăpân ieri pe câmpie:
Fugeau orbiți de spaima cârlanii-n herghelie
Când mă iveam din umbră pe-ntinderea pustie
Sau când, purtat de sete, mă coboram la văd.
Sirenă cea din urmă visasem că erai
Îmi nechezam dorința pe țărmul nalt al mării,
Nebun zdrobeam copita de pietrele cărării
Privind prin valuri roșii în sângele-nserării
Lui Okeanos pradă cum trupul tot ți-l dai.

VII
RUGA PĂGÂNĂ
Îndură-te, părinte, și da-ne alt idol!
Frământă iarăși lutul și fă-te iarăși faur!
Din nou pe noi domnească încununat cu laur
Prin codri fără margini sălbaticul centaur
Și mândrul neam colinde planeta pan’ la Pol.
Iar dacă semizeul din țărână nu-nvie
Și herghelii fugare din moarte nu se rup,.
Îmbracă-ne dorința, stăpâne, cu alt trup.
Mai bine prăzi de vultur, vânat gonit de lup —
Dar scapă-ne pământul de-a omului urgie.
Tiranul șchiop, copilul maimuțelor, să piară.
Să vie urșii haită prin rariștea de brad,
Încet să-și mane zimbrul cirezile la văd,
Și, stoluri, pe deasupra ghețarilor ce scad,
Condorii să rotească, ținând în a lor gheară
Mânjit și plin de sânge pe cel din urmă om.
Tăcerea să sporească pe șesuri că o mare,
Cetățile zidite să se cufunde-n zare,
Și singur câte-un răget de fiară-n înserare
Să urce că o rugă spre-al cerurilor dom.

VIII
VEDENIE
Că ieri izvorul curge în amforă de lut,
Dar azi, pe malul apei, altarele Dianei
Se prăbușe-n ciorchine de bozii, iar castanii
Podoabă și-o dezbracă pe templul decăzut.
Că ieri izvorul curge, dar unde mai sunt anii
Când satirul, glumețul, și faunul tăcut,
Veneau să-și cânte-n trestii un dor necunoscut
Și urmă de copită în crâng lăsau silvanii?
Potecă e pustie și vremea depărtată
A zeilor din timpul cu visuri legendare —
Dar noaptea cel din urmă centaur, câteodată,.
Din codri plini de freamăt ieșind nemuritor,
Cu două piepturi albe sub luciul lunii, pare
Un bust uitat de veacuri pe-un soclu mișcător.

IX
ARTEMIS
Un val de umbră crește pe șesuri cenușii.
Sub grindină de tropot se culcă iarbă moale.
Din negurile vremii vin negre herghelii
Mănate că de viscol de-a patimii răscoale.
Spre ceruri se înalță cu mugete de tauri
Chemarea milenară a marilor centauri.
Își clatină tulpina pădurile de fag
Și-n vânturi își resfiră pletoasă frunzătură.
Frontonul își sfărâmă înaltul sarcofag:
Artemis dă în lături a veacurilor zgură.
Vibrând, din arc de fildeș pornește o săgeată
Și, că o rază-n umbră, se-nfige-n neagră ceață.
Înfrângerea își urlă poporul legendar.
Se macină pământul sub grelele copite,
Și pe lunară fața a câmpului de var
Se-mprăștie o goană de umbre prelungite
Pe când ivit din ramuri ce vântul despreună,
Fosforescent, în noapte, se-ndoaie-un arc de lună.