capri – Versuri.pro

Rainer Maria Rilke - Cânt Despre Mare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

(Capri, Piccola Marina).
Vaier străvechi al mării,
al mării vânt în noapte:
nimănui vuind;
cel ce veghează
trebuie să vadă
cum nu-i eşti
gând pe gând:
străveche tângă-a mării
hăuind
doar pentru stânci străvechi,
cuprins nemărginit
din depărtări smulgând..
O, cum te simte: strună,
smochinul fremătând
sus, în lin de lună.

Anne Sexton - Înotul Nud

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe partea de sud-vest a orașului Capri
am găsit o grotă puțin necunoscută
unde nu erau oameni și noi
am intrat complet
și să ne lăsăm trupurile să piardă toate
singurătatea lor.
Toți peștii din noi
scăpaseră un minut.
Peștii adevărați nu s-au deranjat.
Nu le-am deranjat viața personală.
Ne-am călcat calm peste ele
iar sub ele, vărsând
bule de aer, puțin albe
baloane care se ridicau în sus
în soare lângă barcă
unde bărbatul italian dormea
cu pălăria peste față.
Apa atât de limpede ai putea
citi o carte prin ea.
Apa atât de plină de aer ai putea
plutește pe cot.
M-am întins pe ea ca pe un divan.
Mă întind pe ea exact ca și cum
Odalisca Roșie a lui Matisse.
Apa era floarea mea ciudată,
trebuie să ne imaginăm o femeie
fără togă sau eșarfă
pe o canapea la fel de adâncă ca un mormânt.
Zidurile acelei grote
erau de fiecare culoare albastru și
ai spus: „Uite! Ochii tăi
sunt marea culoare. Uite! Ochii tăi
sunt culoarea cerului.” Și ochii mei
închiși ca și cum ar fi
deodată rușinați.

Anne Sexton - Înotând în Pielea Goală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

La Capri, pe partea dinspre sud-vest,
am găsit o grotă micuță, necunoscută,
unde nu erau oameni și am intrat în ea,
lăsând trupurile noastre să-și piardă
toată singurătatea.
Toți peștii din noi
au evadat pentru un moment.
Peștilor reali nici nu le păsa.
Nu le deranjam viața personală.
Treceam în liniște peste ei
sau pe sub ei, eliberând bule de aer,
balonașe albe care se ridicau la suprafață
spre soarele care lumina ambarcațiunea
în care barcagiul italian dormea
cu pălăria trasă peste ochi.
Apa era atât de clară încât ai fi putut
citi prin ea o carte.
Apa oferea o astfel de flotabilitate
încât ai fi putut pluti stând pe coate.
Stăteam pe ea ca pe un divan.
Stăteam pe ea ca
Odalisca Roșie a lui Matisse.
Apa era floarea mea neștiută –
cineva ar trebui să picteze o femeie
fără togă sau eșarfă
așezată pe o sofa adâncă precum un cavou.
Pereții acelei grote
aveau toate nuanțele de albastru și
tu ai spus „Uite! Ochii tăi
au culoarea mării. Uite! Ochii tăi
au culoarea cerului”. Iar ochii mei
s-au închis de parcă li s-ar fi făcut
deodată rușine.