calipso – Versuri.pro

Homer - Odiseea / Cartea V (2)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Calipso.
Iar el a răsturnat copaci, și-apoi
Curând s-a apucat să-i și cioplească.
Deci douăzeci de brazi, de-aceia moi
La lemn, îi netezi cu cioplitură
De bardă-apoi, frumos, după măsură.
Și sfledere aducându-și, început-a
Din grinzi să-ncheie podul plutitor,
Piroane mari de fier apoi bătut-a
Și-n scoabe-a prins întreg podișul lor.
Așa de largă-și izvodi deci pluta,
Pe cât de larg un meșter clăditor
Măsoară fundul largii sale nave,
Menite-a duce-n ea poveri grozave.
În urmă-a prins pe margini s-o-ngrădească
Cu pari, să-i puie tălpi, iar podul larg
Cu scânduri lungi frumos să-l învelească.
Catarg ciopli și-antenă prin catarg,
Și cârmă-și mai ciopli, și, ca s-oprească
Potopul sur de valuri ce se sparg,
Făcu-mprejur din sălcii o-mpletitură,
Luând și mult prundis ca-ncărcătură.
Aduse nimfa pânze-apoi, și-ndată
El și-ntr-aceasta meșter își făcu
Vântrele largi, și-antena fu legată
Cu tari frânghii. Deci gata-mpinse-acu
Pe pârghii pluta-n marea cea sărată.
Era a patra zi, când totul fu
Gătit, și-a cincea zi, ieșit din baie,
Porni-mbrăcat frumos în mândre straie.
Deci vin i-a pus într-un burduf, și apă
Într-altul zâna, iar în coșul greu
Merinde-atâta cât putu să-ncapă.
Și-un vânt bătea domol. Iar Odiseu
Voios privea pe-al mării larg cum scapă
La larg cu pluta-n tot mai larg mereu.
La cârmă stând, cu mâna pricepută,
Purta pe-adânc grăbit mânata plută.
Și nici nu mai dormi, ci tot în zare
Spre Cloșcă sta privind, cu gândul pus
Spre-acel Văcar ce-apune și răsare
În scurt răstimp, și tot spre Ursă-n sus,
Pe cea ce-o mai numesc și Carul-mare
Și-a pururi se-nvârtește făr’de-apus,
Privind spre Orion, ca stăpână zării,
Ce n-are parte-n veci de scalda mării.
Căci zâna-i dete, când plecă, povață
Să aibă Carul tot la stânga-n zări.
Și-așa plutea pe largul cel cu față
De negru viu, și-n urmă-n depărtări
A optsprăzecea zi zări prin ceață
Umbroșii munți ai prorocitei țări.
Nelimpezi s-arătau în fundul zării
Și-asemeni unui scut în pâncla mării.
Dar iată că sosea venind neblândul
Neptun din Etiopia și-l zări
Pe Ulis, departe din Solim văzându-l.
Aprins de-amara furie-și clăti
Pletosul cap, cu vuiet scuturându-l,
Și-adânc din suflet astfel izbucni:
„Oho! S-au răzgândit pesemne zeii,
Cât timp eu fui să-mi văd etiopeii,
Și iată-mi-l aproape-acum de țara
Feacilor, în care-i scris, cum știu,
De-ursita lui să i se curme-amara
Durere-a căii și s-ajungă viu.
Dar nu cred eu că și-a plătit ocara
Făcută mie, că-mi orbi pe fiu! ”
A zis, și iată nori acum el mână
Și furca-i cu trei dinți luând-o-n mână,
În mare-a dat și-o face tulburată,
Și vânturi iuți pornesc și șuier scot,
Și noapte fu, că-n negri nori deodată
Pieri și mare și pământ și tot.
Cumplit Zefirul năvăli să bată
Și-Eurul iute și grozavul Not,
Iar Crivățu-nghețând sudoarea frunții,
Mari valuri prăvălea-nvârtind cât munții.
Atunci genunchii moi i se tăiară
Și-așa vorbea cu inima gemând:
„Vai mie, vai! Ce-o fi cu mine iară?
Mă tem că-mi spuse drept zeița, când
Mi-a spus că până ce s-ajung în țară
Am multe încă să mai pat răbdând,
Și-al mării rău și sufletu-mi va scoate,
Că iat-acum sosesc și-așa sunt toate!
Ce nori adună Zeus și-i mână turmă
Și-ntreg văzduhul l-a umplut de ploi!
Ce vânturi iuți al mării larg îl scurmă
Din fața mea și-urmându-mi dinapoi!
Aici mi-e, Doamne, ziua mea din urmă!
Ferice-acum, ferice e de voi,
Danai, ce-odată-n câmpul trist al Troii
Urmând pe-Atrizi pierirăți ca eroii!
Vai, cum n-ai dat, din multul sfintei mile,
Tu tată Zeus, să pier pe când eram
De-a valma toți, în toiul tristei zile
Și-n nor de lănci troiene ne-apăram
Pe mortul nostru cel mai scump, pe-Ahile
Acum eu aș fi mort. Și-aș ști că am
Un nume între-ahei! Dar zeii dară
Să pier pe-aici o moarte-așa de-amară. ”
Așa vorbi, și-o undă-nfricoșată
În cap îl năvăli, venind de sus,
Iar pluta lui se-ntoarse răsturnată.
Atunci din mână cârma i s-a dus,
El peste cap fu azvârlit deodată
Adânc sub apă, iar vârteju-adus
De volbura de vânt ce-umpluse largul
I-a rupt din mijloc, și-i căzu catargul.
Departe-n vânt și pânzele zburară
Cu-antena lor cu tot. Iar Odiseu
Mult timp a stat sub apa cea amară
Și nu putea ieși, căci straiul greu
Al nimfei îl trăgea spre fund. Deci dară
Târziu ieși-n sfârșit, scuipând mereu
Săratul val, căci multă saramura
Curgea din păr pe-obraz, umplîndu-i gura.
Dar gândul lui și-acum era la plută,
Și-așa, deși trudit, el năzuia
S-apuce pluta cea cumplit zbătută;
Deci prinse-o grindă și sări pe ea.
Și-așa scăpă de moartea sa văzută.
Iar valu-n mii de părți i-o răsucea,
Cum duce-un vânt de toamnă-n zare-naltă
Scaieți uscați ce lanț se țin de-olaltă.
Așa era deci pluta lui purtată
De-a valma-n largul cel de spume sur;
Când Notul o lăsa, venea deodată
Un Crivăț orb, care-o sucea-mprejur.
Iar când Zefirul înceta să bată,
O da-n primire recelui Eur.
Dar Ino a lui Cadm, o Levcotee,
Acea ce-ntr-alte vremi a fost femeie,
Și-acum zeiță-n mări, de toți temută,
Văzând pe Ulise-atât de năcăjii,
Cu milă ea-l plângea, și stând pe plută
În chipul unei paseri ce-a ieșit
Din negrele-adâncîmi, vorbi gemută,
Cu glas de om, și-a zis: „O, ce-ai greșit,
C-atât amar Poseidon îți urzește!
Dar tot nu vei pieri, oricât dorește!
Dar orișice mânie-ți poartă-n minte,
Tu lasă-ți pluta să se zbată-n vânt,
Și-n apă să te-azvârli, făr’de vestminte,
Și-așa să-noți spre-al Scheriei pământ.
Căci scris îți este-aici, de mai-nainte,
Să scapi de rău. Și-acest zăbranic sfânt
Încinge-l peste piept, din bună vreme,
Și sări în val cu el, și nu te teme!
Iar când tu vei simți pământ sub mână,
Grăbit de peste piept atunci desfă-l,
Nentoarsă însă fața ta rămînă
Și peste umăr sfintei mări tu dă-l. ”
Așa-i vorbi din mări venita zână
Și-n mâna lui punând vrăjitul văl,
Căzu-n adânc sub unda frământată
Și-n negrul val pieri apoi deodată.
Ci-n minte frământa de-a valma gânduri
Mâhnitul Odiseu, cu gemet mult:
„Vai, iarăși poate vrea ca-ntr-alte rânduri
Pierirea mea vrun zeu! Și-odată smult
Văzându-mă de-aceste biete scânduri,
Să n-am nici un sprijin! Deci n-o s-ascult!
Căci țara unde voi găsi scăpare
Eu însumi o văzui depărte-n zare.
Mai bine-așa! Și-un zeu poate m-ajută!
Și câtă vreme bârnele-mi vor sta
Legate-n locul lor, voi sta pe plută
Și tot ce-i scris să rabd, eu voi răbda.
Iar când va fi de valuri desfăcută
Și țăndări peste-adânc, voi înota,
Căci n-am alt plan să-mi dau de mai-nainte. ”
Pe cînd deci le-nvârtea acestea-n minte,
Un val boltit și-nalt cât un părete
Venind spre pluta lui, i-o cutropi.
Și-așa cum sar și paiele-mprăștiete
Din stog, și-n mii de părți, cât ai clipi,
Le duce-un vânt, tot astfel descheiete
Și grinzi și scânduri larg le risipi
Grozavul val. Iar Odiseu istețul
Pe-o bîrnă sta, cum stă și călărețul.
Și-apoi zvârlindu-și straiele, -și încinse
Ștergarul sfânt pe piept, și-alunecînd
În valuri înota cu mîni întinse.
Poseidon însă l-a văzut și dînd
Din cap, vorbi-n mînia ce-l cuprinse
Și-așa zicea cu inima-i din gând:
„Așa! Te zbate-acum pierind în ape,
Iar Zeus din cer să-mi vie să te scape!
Și trag nădejde că și mort vei spune
Ce-amar ai tras! ” Cu biciu-apoi a dat
În mîndrii cai cu coamele nebune
Și-ajunse-n Ege-n mîndrul său palat.
Veni Atene-acum cu lucruri bune;
Căci drumul altor vânturi l-a legat,
S-adoarmă-n larg cu toatele tăcute,
Și-un Crivăț a pornit cumplit de iute,
Ce-n drumul lui a-ntins întreaga mare,
Să-l ducă pe-Odiseu pînă va da
De-acei feaci ce-i vor găti scăpare.
Deci două nopți și două zile sta
Pe-un mare val, pe-același val călare
Și-ades văzut-a moartea-n fața sa.
A treia zi-n sfârșit, cînd dete sfîntul
Un cer senin în zori și-a stat și vîntul,
Văzu pămînt, prin zarea dimineții,
Cînd valu-l ridica pe culme-i sus.
Deci cît se bucură copiii bieții
De viața tatei ce zăcea răpus
De-o boală rea-n răpunerea vieții
Și-un zeu dușman dureri în el a pus.
Dar zeii buni de boala lui îl scapă,
Așa se bucura-ngrozit de apă
Și el acum, cînd ochii săi văzură
Pămînt uscat în fața lui. Dar cînd
Era departe cît auzi o gură,
Și groaznic s-auzea la mal urlînd
Al mării val ce-n iute-alergătură
Spre stînci se prăvălea-ndărăt căzînd
Și-n spume-nvăluia pe-acolo totul,
(Căci nu era loc blînd să-l treci cu-notul,
Ci stînci cu vîrfuri mari și-mprăștiete),
Atunci cu inima din pieptul lui
Vorbind zicea: „Vai, iat-acum, cînd dete
Să văd pămînt, și după ce trecui
Atît larg pe largul mării spete,
Nu văd acum pe nicăieri și nu-i
Cît văd cu ochii-un loc să ies la maluri,
Ci numai vîrfuri ce răsar din valuri.
Aci-ntre sineși volburi se mănîncă,
Izbindu-se de stînci, și muget scot;
Păreți dincolo face-nalta stîncă
Și-alungul ei să merg nu-i chip să pot,
Căci marea-ntr-astea locuri este-adîncă.
Pe-acolea, printre stînci, de-aș vrea să-not,
Din nou se poate-o undă să m-apuce
Și drept spre stînci în volbură m-ar duce.
Să cat mai pe departe maluri joase?
Să-not pe lîngă mal, cătînd liman?
Vai, tată Zeus, mi-e spaima morții-n oase.
Să nu mă-mpingă iarăși vrun orcan
Pe largul sterp al mării neguroase!
Și-asupră-mi să-ntărîte-un zeu dușman
Dihănii din adînc, cu rea făptură,
Că-l știu eu pe Neptun că-mi poartă ură! ”
Pe cînd deci! e gîndea pe-acestea toate,
Un mare val răpindu-l îl ducea
Spre-o stîncă numai colțuri unde, poate,
Strivit ar fi rămas, de nu-i dedea
Atene gîndul că-ncetînd să-noate,
Să prind-un colț de stîncă și să stea
De dînsul atîrnat, ținîndu-l bine,
Cît timp trecu tot valul pe sub sine.
Scăpase-acum, dar valul mult mai tare,
L-a smuls la-ntoarcere-n atare chip
Și-așa-l zvîrli departe-n larga mare,
Precum din cuib cînd smuls e vrun polip,
Pe-atîtea noduri cîte trupu-i are,
El smulge prund și fire de nisip;
Așa din mîni rămas-au bucățele
De carne-a lui, pe-al stîncii colț, și piele.
Cu zile-ar fi pierit acum în spume
De n-ar fi fost să-i dea Atene-n gînd
Alt lucru nou. Căci el ieșind la lume
Din apa mării se ducea-notînd,
Iar ochii lui pîndeau la mal anume
Liman pe undeva, ori loc mai blînd.
Și-ajunse-așa-n sfîrșit, urmînd înotul,
La gura unui rîu frumos cu totul,
Lipsit de stînci, și bun liman, să iasă.
Văzu că-i rîu și plînse Odiseu:
„Te rog s-asculți, oricine-ai fi, și lasă,
Stăpîne sfînt, să ies! Că-n pieptul meu
Mi-e numai lacrimi inima rămasă,
Fugind de mări și de-ndîrjitul zeu!
Căci vrednic e s-asculte-a lui durere
Chiar zeii cei din cer, oricui le-ar cere
Și milă și-alinări durerii sale,
Cum ție-ți cer azi eu! Și deci mă ia
Ca oaspe-al tău, la gura apei tale,
Căci multe-am suferit! ” Și-și potolea
Zbătutul curs și-i dete-o blîndă cale,
Primindu-l rîul, și-Odiseu ieșea
Cu moi genunchi și brațele-atîrnate,
Învins de tot de trudele-ndurate,
Și tot umflat, și-o neagră saramură
Curgînd din el pe gură și pe nări;
Deci făr’-de glas și de suflare-n gură,
Căzu-n leșin pe malul sterpei mări.
Dar cînd în suflet i s-a-ntors căldură
Și-n gura lui cea moartă răsuflări,
Luînd prosopul cel ursit să-l scape,
Cu fața-ntoarsă l-a zvîrlit în ape,
Ca dus de valuri îndărăt să-noate,
La Ino, spre-a-l primi cum i l-a dat.
Și-acum, ieșind pe mal, tîrît pe coate,
Întins căzu-n trestiș și-a sărutat
Pămîntul sfînt, acel ce-nvie toate.
Și-adînc oftă din sufletu-ntristat:
„Vai, ce să fac, că toate mă-mpresoară!
Căci iat-acum și-al nopții-amurg scoboară 8,
Și-aici pe-un mal pustiu de voi petrece
Cumplita noapte, vai, mă tem de ger,
Că poate-o ceată umedă să-mi sece
Puțin rămasu-mi suflet și-o să pier,
Că-n zori pe rîu și vîntul bale rece
Și-i rece-n zori și roua cea din cer!
De-aș merge-n deal să-mi cat tremurăturii
De frig culcuș în frunzele pădurii.
Cînd tremuru-mi de frig o să s-aline
Și-un dulce somn va-nchide ochii mei,
Mă tem că poate da-n tufiș de mine
Vro fiară rea și-aș fi mîncarea ei! ”
Așa se frămînta; dar tot mai bine
Să doarmă-n frunze-adăpostit de-un stei.
Și-așa porni, căci nu era departe,
Pe-un deal înalt văzut din orice parte.
Și-aici găsi un loc mai singuratec
Sub doi măslini, cu crengi pînă-n pămînt,
Cu fructe-un pom, iar celălalt sălbatec.
Sub ei puterea umedului vînt
N-ajunge-oricît ar fi de furtunatec
Și nu străbate-n veci nici soare sfînt,
Nici ploaia prin frunzișu-i des nu cură —
Cu-atît de-amestecate crengi crescură.
Subt ei cătînd deci bietul să pătrunză,
Cu mînile-un culcuș el și-a făcut,
C-atît de mult-a fost căzuta frunză,
Încît și doi bărbați ar fi putut,
Și chiar și trei, de Crivăț să s-ascunză,
Oricît de mult și tare-ar fi bătut.
Și-aici apoi s-a-ntins, părîndu-i bine,
Și multe foi morman a strîns pe sine.
Precum, cînd n-are-aproape-ait om să-i ceară,
Pe cîmp plugaru-acopere-n ogor
Cărbuni aprinși subt spuză-n fapt de seară,
Păstrînd pe-a doua zi sămînța lor,
Așa s-ascunse el ca să nu piară.
Atene-apoi c-un somn alinător
Închise ochii lui și-odihn-aduse
În trupu-i mort de truda ce-l răpuse.

Homer - Odiseea / Cartea V

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Calipso.
Iar mândra Eos, cea de-alboare plină,
lăsând pe soțul ei Titon în pat,
ducea și-n cer și pe pământ lumină.
Dar zeii ceilalți ședeau la sfat,
și-n mijloc tatăl Zevs, cui i se-nchină
pământul-ntreg și cerul luminat.
Și-Atena-n mijloc le vorbea de-Ulise,
că-l ține nimfa prins, și deci le zise:
„Părinte Zevs, și voi ce-n vecinicie
trăiți în cer! De-acum așa m-aștept,
că nici un rege-n lume să nu fie
nici bun și blând, nici scut al celui drept,
ci nesfârșit să spumege-n mânie
și-o inimă de lup să aibă-n piept!
Căci nici un neam nu-și mai aduce-aminte
de cel ce l-a iubit ca un părinte!
El zace-ntr-un ostrov, în larga casă
a nimfei care-l vrea bărbat acum,
și-oricât de mult de țara lui îi pasă,
nu poate-acum porni, căci n-are cum,
căci nici Calipso, volnica, nu-l lasă,
și n-are soți și-o navă-a sa de drum,
să-l ducă-n larg pe-ntinsul spate-al mării.
Și-acum și prinții vreau să dea pierzării
pe singuru-i copil, de când plecat-a
la Pilos și la Sparta, unde-i dus
crezând s-adune vești ce-i face tata! ”
Iar Zevs, acel ce-adună nori pe sus,
răspunse-așa la câte spuse fata:
„Copila mea! Mă mir ce vorbe-ai spus!
Dar n-ai ursit chiar tu pe-Ulise, spune,
s-ajungă-n țara lui și să-și răzbune?
Căci ai puteri, ca toți nemuritorii,
să-l porți pe Telemah sub scutul tău.
Condu-ți-l deci, și fă ca pețitorii
să nu-mplinească gândul lor cel rău! ”
Zicând, se-ntoarse-acel ce-adună norii
spre Herme-al său copil și sol al său:
„Să-mi pleci la cea cu galbene cosițe,
și spune-așa sălbatecei zeițe:
Să-l lase pe-Odiseu curând să plece,
precum ieși din sfatul nostru sfânt,
dar singur el, deci fără de-a-l petrece
nici zeu din cer, nici om de pe pământ.
Pe-o largă plută peste-adânc va trece
și-a optsprăzecea zi, gonit de vânt,
sosi-va la feaci, sfârșit de trude,
la cei ce sunt prin tați cu zeii rude.
Ei, ca pe-un zeu cinstindu-l, îl vor duce
în țara lui, pe-o-navă-a lor, umplut
de straie-n dar, de-aramă ce străluce
și de-aur scump, cât nici n-ar fi putut
chiar însuși el din Ilion aduce,
oricât de mult noroc ar fi avut.
Că-i scris să-și vadă pragul locuinții,
pe-ai săi și-averea ce i-au strâns părinții! ”
A zis, iar Hermes i-a-mplinit cuvântul.
Opici de aur deci sub tălpi a pus,
căci ele-l duc pe mare-ori pe pământul
cel fără de hotar, în zbor pe sus,
în boarea cea de-amurg ce-o bate vântul.
Vrăjit băț al său și l-a adus,
cu cel ce ochii-oricui ar vrea-i vrăjește,
dar și din somn pe-oricine vrea-l trezește.
Cu el în mâini se duse vestitorul
și-n dreptul Pieriei ajungând,
căzu din cer pe mare călătorul,
pe luciul sterpei mări acum zburând.
Cum șoimul deci cutreieră cu zborul
întinse golfuri, pești în zbor cătând,
și-și udă-n valuri aripile sale,
așa zbura și el pe-ntinsa cale.
Iar când apoi sosind la-ndepărtatul
ostrov, ieși din luciu-ncălecat,
pornind pe jos la trainic ridicatul
palat al nimfei, și-o găsi-n palat.
Umplea de zare-un mare foc palatul,
arzând pe vatră cimbru și uscat
ienupăr frângăcios; și dulce focul
umplea-mprejur de-un bun miros tot locul,
iar ea cânta, purtând cu-ndemânare
suveică de-aur și țesea covor.
Umbrea-mprejurul casei codru mare
de arini și brazi și plopi, și-n crângul lor
culcuș aveau iuți paseri de pe mare,
cu largi aripi, amestecat popor
de șoimi și-ulii și corbi ce-n largul zării
cu lacomi ochi pândesc întinsul mării.
Bogată-n struguri viță umbritoare
frumos învestmânta palatul ei,
iar limpezi ca de-argint curgeau izvoare,
cotind în patru părți pe câmpii cei
făcuți covor de nesfârșită floare.
Pe-aici venind, chiar unul dintre zei
oprit în drum un rob ar fi uimirii
de-atâtea dulci prisosuri ale firii.
Deci Hermes sta cu inima mirată
de-atâta farmec mai presus de gând;
iar când îi fu privirea săturată,
intră în casa ei. Deci ea văzând
pe Herme-n prag, îl cunoscu pe dată,
căci astfel zeii se cunosc oricând,
chiar dacă pân-atunci străini ei fură
și niciodată-n ochi nu se văzură.
Dar nu-l găsi și pe-Odiseu acasă,
căci el, șezând pe malul sterpei mări,
plângea privind cum valurile pasă
pe largul câmp al umedelor zări.
Așa cu inima cea arsă rămasă,
sta zi cu zi, stârșit de supărări.
Lui Hermes deci un scaun zâna-i dete,
frumos cioplit și nalt, și-n față-i stete:
„Ce vânt te-aduce, zeule preabune,
cu sceptru de-aur, căci în casa mea
acum te văd de-ntâi, și mi-e minune?
Voi face tot ce-mi ceri, de voi putea
să fac și-i lucru drept, dar haid’ și spune,
și dacă-i de-mplinit, vom mai vedea,
căci inima-mi dă-ndemn pentru-mplinite.
Dar stăi de-ntâi să te-ospătez, iubite. ”
Așa i-a zis și-l duse nimfa-n casă;
în față-i așternu curat ștergar
și-ambrozie dulce i-a adus pe masă,
și roș nectar îi puse-ntr-un păhar.
Iar Herme-acel ce-amurg pe lume lasă
stătea gustând și-ambrozie și nectar.
Iar când sfârși și-adusele bucate,
vorbind a zis cuvinte-întraripate:
„Mă-ntrebi, tu zeu cum ești, ce vrea de vine
la tine-alt zeu? Deci limpede-o să-ți spui.
Mi-a dat poruncă Zevs să viu la tine,
și nu de drag atâta drum făcui.
Căci cine-ar face-atâta drum, vezi bine,
pe mări sărate-așa de dragul lui?
Pustiu fără de-orașe cum să-ți placă?
Nici om, ca-n drum vro jertfă să-ți mai facă!
Dar nici un zeu nu poate să rădice
ce-și puse Zevs în sfântu-i gând, și nici
să-i stea-mpotrivă. Iar acum el zice
că ții robit un om, din câți voinici
au fost la Troia, cel mai neferice.
Ei nouă ani s-au tot luptat aici
și-abia-ntr-al zecelea-ndărăt plecară
cu plean și prăzi, dar foarte supărară
pe-Atena cea care-n Olimp petrece,
iar ea-i goni pe mări cu vânt turbat
și-n mări zvârli pe-ai lui, să i se-nece.
El însă-aici sosi, de vânt mânat,
și Zevs îți cere-acum să-l lași să plece.
Căci nu-i fu scris să moară-nstrăinat,
ci-n casa lui, iubit de toți fărtații
și-n țara-n care-i dorm de-a pururi tații! ”
Atunci, înfiorată de mâhnire,
răspunse zâna: „Pizmătareți sunt
toți zeii-n cer, și nemiloși din fire:
de câte ori vro zână pe pământ
îl are drag pe-un om și vrea iubire,
voi foarte-o pizmuiți în cerul sfânt!
Când vru bărbat pe-Orion Aurora,
ea spin v-a fost în ochii tuturora,
și-ați fost voioși când vecinica fecioară
Diana-n Delos arcul ei l-a-ntins
și-n piept lovindu-l, l-a făcut să moară.
Iar când Demetra-n brațe-avea cuprins,
pe-ogorul cel arat de-a treia oară,
pe Iasion, pe cel de dânsa-nvins,
curând ce-a trebuit și Zevs s-audă
și-l și trăsni-n curând, aprins de ciudă.
Și tot așa nici mie-acum nu-mi iartă
că-mi ții bărbat pe-un om. Dar i-am cules
din gura morții, de pe-o navă spartă,
pe-al cărei fund plutea, căci a trimes
un fulger Zevs, ca-n țăndări să-i împartă
corabia lui pe-al mării umed șes,
și toți găsiră-n mare-ai săi mormântul.
Ci-l scoase viu al apei curs și vântul
pe-acesta-n mal, iar eu numa-n ospețe
ținându-mi-l, o dulce viață vrui
să-i dau de veci și făr’de bătrânețe.
Dar nici un zeu nu poate sta, cum spui,
lui Zevs în drum, nici minte să-l învețe!
Deci ducă-și-l, și-azvârlă-i nava lui
din nou în vânt, pe mări nedomolite;
dar eu, cum vezi și tu, nu-l pot trimite.
Căci nave-aici să-i dau, eu n-am de unde,
și n-am de unde-i da nici soți de drum.
Ci-l pot povățui și n-oi ascunde
să-i spui și să-i arăt și ce și cum. ”
Iar Herme-a zis, cu grabă de-a răspunde:
„Așa să faci, cum zici, și chiar acum.
Și vezi să nu-ntărâți cu-a ta zăbavă
pe Zevs, că știi că furia sa-i grozavă! ”
A zis și-apoi s-a dus acel ce are
vrăjit băț. Iar ea, deși cu greu,
văzând porunca cea făr’de-amânare,
porni pe mal să-l afle pe-Odiseu.
El sta plângând și-acum, cu gemet mare,
și dulcea viață și-o scurgea mereu
în plâns și dor, nevrând să mai rămână,
că nici nu mai iubea de mult pe zână.
Dormea și noaptea fără de plăcere
în patul ei, scârbit de dezmierdări;
și-n fața ei răbda, răbda-n tăcere,
dar zilnic sta cu multe supărări
pe stânci la mal, și-n marea lui durere
plângând privea departe-al sterpei mări
pustiu întins, cum îl frământă vântul.
Calipso deci venind, i-a zis cuvântul:
„De ce te tot bocești acum, sărace,
și plângi cu-atâta foc și nu mai taci?
Că iată, eu te las să pleci în pace.
Gătește-ți plută din bătrâni copaci;
de largă, fă-o cât de largă-ți place
și gard de scânduri nalte-n jur să-i faci,
să poți răzbi pe-ntunecata mare.
Și apă am să-ți dau și de mâncare,
și roșu vin, să ai de-ajuns cu tine,
și-n haine-am să te-mbrac, și adieri
de vânt lăsa-voi, ca s-ajungi cu bine
în țara ta, de au aceste vreri
acei din cer, căci ei sunt decât mine
și-n vrerea lor mai tari și și-n puteri. ”
I-a zis. Dar el, ca mort de-o albă spaimă,
vorbi ca unul ce pierdut îngaimă:
„Ai alta-n gând, dar nu a mea scăpare,
zeiță, vai! Cum crezi tu c-aș putea
străbate-atâta larg pe-adânca mare,
prin valuri și furtuni cu pluta mea?
Când vase iuți, clădite cu-ncercare,
de-abia răzbesc pe mări, cu trudă grea,
chiar și pe-un timp când vântul bun le-ajută!
Eu nici nu mă gândesc să plec c-o plută
de nu vrei tu să plec! Și jurământul
cel sfânt să-l juri, că nici nu m-amăgești,
și nici nu-ți este-n gând — ferească Sfântul
alt rău asupra mea să mai pornești. ”
Zâmbind, Calipso-i asculta cuvântul,
iar când tăcu, ea-n mâini dumnezeiești
cu drag și suflet bun îi strânse mâna,
și-a zis cuvinte-ntraripate zâna:
„Ce multe șiretenii zeii-ți dară!
Și ce-nțelept pui mintea ta-n cuvânt!
Întinsul Cer asculte-m-așadară,
și-ascultă-mă tu, vecinice Pământ!
Eu jur pe Stix, cu apa cea amară,
căci el e cel mai groaznic jurământ
pe care zeii-l fac vrodată-n lume,
deci iată jur pe jalnicul său nume
că n-am în gând nimic ascuns de tine
și nici asupra-ți n-am s-aduc vrun rău.
Gândesc să faci ce cred că e mai bine
și negreșit aș face-o-n locul tău,
de-aș fi cum ești, cu-așa de mari suspine.
Am milă-n piept, nu gânduri de călău,
căci nu de fier mi-e inima și pieptul
și știu și eu ce-i bine și cu dreptul. ”
Așa vorbi juratele-i cuvinte
și repede spre deal plecă-napoi,
iar el plecând, urma zeiței sfinte.
Sosiră deci la peșter-amândoi,
Ș-aici în tronu-n care mai-nainte
șezu Hermias, el șezu, și-apoi
pe-o masă mândră, pusă lui în față,
tot felul de mâncări ce dau viață
la cei ce-s muritori, i-a pus stăpână,
și vin pe alb ștergar; și-n scaun sus,
la masă-n fata lui șezu și zâna.
Iar ei, frumoase nimfe i-au adus
nectar și-ambrozii. Și-ntinzându-și mâna
luau acum, mâncând din prinzul pus.
Și-au fost sătui, și-atunci, dumnezeiască,
așa-ncepu Calipso să vorbească:
„Mă lași așa de grabnic, așadară!
Și-așa-n curând, viteazule-Odiseu,
te și rentorci în mult-dorita țară!
Eu ce să zic! Drum bun, iubite-al meu!
Dar inima-ți, și-așa destul de-amară,
de-ar ști de-acum, așa precum știu eu,
ce-amar ți-e scris pînă s-ajungi la tine
acasă-n țara ta, atunci mai bine
ai sta pe loc, s-avem un pat și-o masă
și-n veci trăind tu casa să-mi păstrezi,
deși-ți dorești nevasta cea de-acasă
și zilnic plângi că nu mai poți s-o vezi!
Doar nu sunt eu atâta de rămasă
la trup și minte-n urma ei! Ori crezi
că poți, viteze-al meu, s-alături oare
zeiței, cum sunt eu, pe-o muritoare? ”
Răspunse Odiseu și-a zis cuvinte:
„Să nu te superi, zâno! Știu că-ntreci
cu mult pe Penelopa-atât la minte,
cât și la chip, ca zeu ce ești. Și deci
nu-ți poate-o muritoare sta-nainte,
căci tânără rămâi, cum ești, în veci.
Dar totuși plâng să-mi văd pământul țării
și-aștept cu dor și clipele plecării.
Iar dac-un zeu va vrea să mă mai bată,
răbda-voi tot! Că-n multe rele fui,
iar inima de mult îmi e-nvățată,
pe mări și-n oști, și știu c-o fi ce-mi spui,
dar cred că toate s-or sfârși odată. ”
A zis. Și-apuse ceru-n noaptea lui,
iar ei s-au dus în peștera cea-naltă
și-n pat intrând, durmiră lîng-olaltă.
Când Zorile-au ieșit pe cer aprinse,
manta-mbrăcat-a și tunică el;
dar lung vestmânt în copcii nimfa-l prinse,
frumos țesut și alb și subțirel,
c-un brîu de aur mijlocu-și încinse
și-a pus pe cap frumosul testemel.
Și-așa-ncepu grăbită să gătească
ce-avea de lipsă e’, ca să pornească.
I-a dat topor de-aramă lucitoare,
cu două buze largi și bine prins
cu muchea sa-ntr-o coadă stătătoare
din lemn de corn și lesne de cuprins,
i-a dat și-o bardă neted tăietoare,
și-apoi l-a dus cu ea pe malu-ntins
de arini și plopi înalți și brazi de munte,
de-acei ce-ajung în nori cu mîndra frunte,
copaci uscați și-ușori ca să plutească.
Deci după ce l-a dus, plecă-napoi
Calipso zâna cea dumnezeiască.

Ion Pillat - Insula

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Amurgul lăsase pe ape lungi plete de aur și umbră
Când îi zărirăm măslinii și munții albaștri pe cer,
Când adieri cu mireasma rășinei și algei uscate,
Vestind egeica stâncă, vrăjiră născare de zei.
În zborul ei luntrea cu pânză legase ca pescărușul
O aripă albă de pacea cleștarului nețărmurit —
Și iată și plaja, pârâul sărind de pe prunduri la vale
Cu murmur umbrit de milenii pierind în imense tăceri.
Și fete în alb spălau lâna în apă curată de munte,
Și una, bălaie ca luna, mai mândră ca toate, zâmbi,
Și glasul melodic îmi spuse: — ”De ești preavicleanul Ulise
Sosit din Troada, la mine, străine, fii bine venit”.
Și glasul tăcu ca prin farmec, de parcă nicicând nu sunase.
Dar unde e nimfa Calipso? dar unde, fecioarele ei?..
Pasc liniști nemaivăzute pe țărmul zărilor clare
Din care vinete piscuri brumate de visuri răsar.
Un nor cu pene de flăcări mai fâlfâie foc până cade
Departe, ca pasărea stinsă de dor, istovită de drum.
Pe când izvorând din legende mai vechi decât vremea,
Tăcutele stele se duc cu pași de lumină pe mări.