calimara – Versuri.pro

Cedry2K - Călimara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint
Cu două guri întunecate, ca două porți de labirint,
Prin care gândurile mele s-or afunda neștiutoare
Și-adesea n-or găsi ieșire din bezna umedă, la soare.
Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune înșirata-n salbe
Recolta de margaritare a viitoarelor nopți albe.
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplăsmuite și gânduri negândite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă,
Cuvinte șterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturală de-accente, virgule și puncte –
Și-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mâna mea distrată le zugrăvește pe hârtie.
În ea, tăcute și smerite stau viitoarele regrete,
Alături de bilanțul zilei și de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanțe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie;
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaștem încă; un titlu mare de articol,
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranță, peste-o lună sau peste-un an și jumătate, –
Și toate cifrele arabe stau, de la 1 pân’ la 9,
Amestecate și stupide, în călimara asta nouă..
În cupa ei de întuneric dorm viitorul și prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O poliță abia schițată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, – sau o poemă de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară
În ochii tăi cei mari și negri ca două guri de călimara..

George Topârceanu - Călimara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Călimara.
Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint
Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint,
Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare
Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare.
Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe.
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă,
Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte –
Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie.
În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete,
Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie;
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol,
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, –
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân’ la 9,
Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă..
În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, – sau o poemă de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară
În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară..

Libelullah - Gânduri Din Călimara Goală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Am pierdut și bani, am pierdut și prieteni,
Am pierdut multe tipe, am pierdut încrederi,
Dar încă am încredere-n mine, pentru că
Doar așa se poate, indiferent de fapte.
Nu mă voi mai critica pentru că am făcut cât am știut
În momentul respectiv.
Renunț la eul obsesiv, ăla bun de nimic,
Pre-despărțire o să-i las scrisoarea într-un plic.
De ce să mă agit, oricum nu se-ntâmplă nimic,
Adevarul să-l evit, până acum n-am auzit
Bazaconie mai mare și mă simt îngrozit
De ce am auzit de la un om pătimit.
În tinerețe a dus-o bine, a avut pe cine să iubească,
Timpu’ a mai trecut, situația n-a mai fost frumoasă.
Deja sună clișeic, dar este îngrijorător
Că sunt tot mai multe povești cu oameni ce mor!
Una, două, trei, patru
Și-așa continuă-ncercările de-a-ți rupe capu’,
Nu la figurat, la propriu, și este impropriu
Să fac comentarii, tu cu sufletu’ p-avarii.
Nu fi avar cu tine, asta e self-sabotage,
Nu îți dau dreptate când spui că totul e un miraj.
Nu cred că m-am oprit, ăsta-i maxim un blocaj
Care trebuie depășit ca să ajung în avantaj.
Ia un loc pe canapea unde o să avem o discuție,
Îți fac și o cafea, pentru că este tradiție.
Vreau să îmi spui tot ce nu mi-ai spus până acum,
Că-i imposibil pe cont propriu, cel puțin asta prezum.
Îmi reflect chipu-n oglindă, este obosit și el,
Mai puțin palid ca ieri, dar cu un zâmbet tot mișel.
Nu mă-nșel în niciun fel când le zic la toți
Că sunt cel mai… normal dintre toți.
Lucrurile-s efemere, la fel mai sunt și oamenii,
Promisiunile înșelătoare, urmările-amare.
Astea-s gânduri din călimare ținute-n cămară,
Ținute-n mintea-asta care tot produce și crează fară-oprire.
Mi-aș dori să am mai mult control asupra ei,
Când îmi trebuie stă și când tre’ să stea se agită.
Dac-aș face-un studiu de caz rezultatele ar semăna:
E normalitate sau a fost normalizat?
Poate nu-ți place ce spun pentru că știi că am dreptate,
Doar știi cum se zice, tragedia naște arta,
Vorbele ori se pierd în vânt ori rămân în timp.

Friedrich Nietzsche - Penița Mâzgâlește

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Penița mâzgâlește: un infern! / Sunt condamnat la chinul mâzgâlelii? – / Apuc de călimară ... →

Konstantinos Kavafis - Călimara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cinstită călimară, sacră poetului,
din tine izvorăște lumea întreagă,
orice chip când de tine se apropie
capătă o inefabilă grație.
Unde a găsit cerneala ta aceste mitice
bogății? O picătura de-a ta căzând pe hârtie
un diamant ne așază
printr-ale fanteziei noastre giuvaere.
Cine te-a învățat să arunci în mijlocul lumii
cuvinte care să ne tulbure într-atât?
Și urmașii urmașilor noștri le vor citi
cu aceeași emoție și-nflăcărare.
Unde-ai găsit vorbe atât de meșteșugite?
Deși ne răsună-n urechi de parcă le-am auzi
întâia oară, deloc nu par străine –
din altă viață inima le-o fi știind.
Pana-nmuiată-n cerneală aidoma e unui ac de ceasornic
în orologiul sufletului învârtindu-se.
El măsoară și hotărăște clipele sentimentelor,
ceasurile sufletului le măsoară și le tot schimbă.
Cinstită călimară, sacră poetului,
din a cărei cerneală o lume întreagă izvorăște –
mă gândesc câte neprețuite comori
vor rămâne pierdute în tine, când pe poet
într-o noapte îl va cuprinde somnul de veci.
Cuvintele vor rămâne acolo veșnic îngropate;
ce mână străină
va fi oare în stare să le descopere și să ni le redea?
Tu, credincioasă poetului, vei respinge lucrul acesta.
(1894).
trad. de Elena Lazăr