calatorie astrala – Versuri.pro

Cosmin 13 - Anunnaki

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Revin acum, din mijlocul acestor divinități abstracte,
Îmi despart corpul fizic din Terra, din realitate și fapte,
Căci acestea mai am, totul dispare, nimic e totul negru,
Fracțiuni de secundă în al 12-lea ceas mă fac să mă simt întreg.
Eliberez câmpul, port în suflet jurământul, mă apropii de ei,
Dar nu există nimic, rămâne doar cuvântul,
Ce din mine se extrage fără urmă de gândire,
Nici o privire în spate, orice viziune doar prin mine.
Îmi pierd identitatea și mai ales materia,
Vidul astral îmi suflă fața simetrică, am putere iar,
În conceptul de călătorie virtuală în pântec,
Renaște dorința de transport logic din acest cântec.
Analizez orice câmp mental ce trece prin emisfere,
Trec prin sfere de viață și mai ales printre ele,
Cred că e doar o glumă, doar un epic sarcasm divin,
Când prin metamorfoză nu știu ce devin, totul destin.
Etapa mea este doar începutul din incipit,
Incid cu incisiv acest individ implicit indecis,
Poartă câmpul electromagnetic din a mea povară,
Vortex, îl văd geometric linear sferic în această seară.
Rece și în același timp caldă, dulce dar în același timp fadă,
Se pare a fi procesul final primar la această stradă,
Realizez într-un târziu a fi un element din mine logic,
Căci fac parte dintr-un trip random, parcă mitologic.
Apoi mă trezesc, reiau fizicul și conștiința,
Simt material corpul, iau spiritul și credința,
Totul a fost o dimensiune paralelă ce-și pierde calea,
Ca un atom de lichid ce-l devorează marea (x4)

Cosmin - Anunnaki

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Revin acum, din mijlocul acestor divinități abstracte,
Îmi despart corpul fizic din Terra, din realitate și fapte,
Căci acestea mai am, totul dispare, nimic e totul negru,
Fracțiuni de secundă în al 12-lea ceas mă fac să mă simt întreg,
Eliberez câmpul, port în suflet jurământul, mă apropii de ei,
Dar nu există nimic, rămâne doar cuvântul,
Ce din mine se extrage fără urmă de gândire,
Nici o privire în spate, orice viziune doar prin mine,
Îmi pierd identitatea și mai ales materia,
Vidul astral îmi suflă fața simetrică, am putere iar,
În conceptul de călătorie virtuală în pântec,
Renaște dorința de transport logic din acest cântec,
Analizez orice câmp mental ce trece prin emisfere,
Trec prin sfere de viață și mai ales printre ele,
Cred că e doar o glumă, doar un epic sarcasm divin,
Când prin metamorfoză nu știu ce devin, totul destin,
Etapa mea este doar începutul din incipit,
Incid cu incisiv acest individ implicit indecis,
Port câmpul electromagnetic din a mea povară,
Vortex, îl văd geometric linear sferic în această seară,
Rece și în același timp caldă, dulce dar în același timp fadă,
Se pare a fi procesul final primar la această stradă,
Realizez într-un târziu a fi un element din mine logic,
Căci fac parte dintr-un trip random, parcă mitologic.
Apoi mă trezesc, reiau fizicul și conștiința,
Simt material corpul, iau spiritul și credința,
Totul a fost o dimensiune paralelă ce-și pierde calea,
Ca un atom de lichid ce-l devorează marea (x4)

Cabau Tiberiu - Printre Stele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Din pustiul cer albastru, din înghesuitul univers
Aș vrea să fiu un astru să colind și să treier
La un strop de fericire să am putere măcar să sper
Dacă lumea de departe mă găsește, o să fiu picat din Cer
Și cum ei așa m-admiră și se întreabă: ‘mai respiră?’
În minte mi se îmbină prima rază de lumină
Cu ultima noapte de dragoste făcută pe-o pajiște.
Simt răcoarea dimineții și fiorul intens al vieții
Vad ultima stea care încă puțin dispare și ea
O rog să fie a mea chiar dacă nu e singura
Pentru că îmi place între stele
Să călătoresc cu ele
Ma ajută, îmi dau lumină, nu mă-nșală
Deseori mă țin de mână
Nu-s geloase, nu au vină
Și se îmbie tot mai multe ca să vină.
Cine ar face un drum atât de lung
Pentru mine om mărunt?
Cine ar colinda neîncetat
Ca să îmi facă pe plac?

Geo Dumitrescu - Aventura În Cer

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea să știe multe din tainele cerului –
i-am dat doi lei să mă lase să privesc luna
și să pătrund în țările misterului.
N-aș fi putut să-mi închipui vreodată
că ce-am văzut există în realitate!..
Am surprins stelele în somnul lor ciudat,
dormind burghez, desumflate.
Unii credeau că stelele sunt niște globuri frumoase și colorate
înfipte în pari în grădina lui Dumnezeu,
așa povesteau toți poeții
și de fapt așa credeam și eu.
Știți, nu-i adevărat nici că stelele au colțuri –
le-am văzut eu cu ochii – pe onoarea mea!
Erau rotunde, buhăite și murdare
nici una din ele nu se mișca.
Luna, obeză și colerică, se dezbrăca pentru noapte.
Părea că se ține acolo un dialog cu calmă disperare;
îmi venea să strig ca de la galerie:
– Mai tare, pentru Dumnezeu, mai tare!..
Norii fluturau pelerinele lor cenușii, zdrențuite,
cu ridicole elanuri medievale,
nu se vedea nici un alcov unde bătrâna libidinoasă
și-ar fi putut ascunde nocturnele hemoragii banale.
Curând apoi a trebuit să-mi acopăr ochii:
un nor masiv s-a depus masculin peste flasca grămadă de s*x –
dedesubt, luna se mai vedea doar o felie
pentru ochii muritorului perplex.
Pe unde se târâse soarele cu o mie de ani înainte,
rămăsese o pârtie albă, vagă și prăfoasă
pe care, cu convingere și importanță,
Excelențele Cerului se duceau spre casă.
Într-un alt colț, departe de bordelul selenar,
Satan și Cel-de-sus mestecau argumente într-o teatrală divergență,
iar Saturn-Logodnicul, șezând pe oiștea Carului Mare,
își medicamenta organele, cu indecență.
Era o lume de panopticum,
totul era clar și straniu ca în fundurile de mare –
n-aș fi crezut că există în realitate
ceea ce priveam acum cu stupoare.
Omul care păzea luneta părea să fie filozof,
părea că învățase multe de la fantastica lui țeavă de tun,
de aceea nu s-a arătat surprins deloc
când eu am fugit râzând ca un nebun.
1942

Leonid Dimov - Râde Euridice

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

E o caretă
Cât o casă, dar pe altă planetă.
E careta unor principese
Necunoscute, dar alese
De-un, urcat la spate, paj
De ceară. N-are atelaj,
N-are cai, e o ruină.
Dar înăuntru e o lumină,
Iar afară: noapte cu diamante.
Înăuntru: tapiserii cu vechi rozuri vivante,
Adică retractându-se la orice atingere,
Devenind viori și începând să sângere
Fără rost, în niște recipienți lunguieți
Înșirați lângă pereți.
În caretă,
Printre faldurile de plasmă violetă,
E și râsetul tău copilăresc
Ascuns, ca să nu te găsesc.
Eu, dacă-mi dați voie, voi intra în careta luminată, așa,
Ca să sorb din recipienți și să strig
Să-i dea drumul că mi s-a făcut frig
Și mi-e dor de peisajele generale,
Cu golfuri și ținuturi goale
Din cartea mea de geografie.
Și pe urmă, ce-o fi să fie.