calareti – Versuri.pro

Stephen Crane - Negrii Călăreți Veniră Dinspre Mare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Negrii călăreţi veniră dinspre mare.
Zângăneau din suliţe şi scuturi,
Şi din copite potcovite, din pinteni mai băteau,
Cu urlete sălbatice în fluturări de plete
Învălurate-n vânt pe când goneau:
Astfel porni năvala Păcatului.

Gabriela Melinescu - Lăudând Vocea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Se întoarce-n șa și spune: Eu sunt
bărbatul care m-am născut și am crescut
și am murit pe cal.
Palid,
gândesc cu nostalgie la matricea mea.
Mângâi cu poftă pielea brumărie a calului.
Fluierături atât de limpezi l-au trezit,
și va veni al doilea stăpân și va sări în spate
chiar peste trupul primului stăpân.
La început el stânjenit va fi crezând
că trupul său e prea înalt,
i se va părea că cineva se zbate,
bice strașnice va da.
Și nu va merge mult, se va întoarce-n șa și va spune: Eu sunt
bărbatul care m-am născut și am crescut
și am murit pe cal.
Cu cinste așezându-se pe șirul de stăpâni, calul cu ușurință-i va purta pe căile pământului.
El, marele cal, deodată
ridica din nervii săi
picioarele, lăsând înfiptă într-un pământ
coloana galbenă de călăreți.

Nikolaus Lenau - Cei Trei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Trei călăreţi pe câmpul gol,
Învinşi, se-ntorc domol, domol.
Din răni adânci cad stropii grei,
Simt caii sânge cald pe ei.
Din frâie picură, din şa;
De colb şi spume-i spală-abia.
Caii-l reţin, călcând tihnit,
Astfel prea gros e, prea grăbit.
Merg călăreţii-n strâns alai,
Se sprijină-ntre ei pe cai.
Mâhniţi, în faţă se privesc
Şi unul altuia-şi grăiesc:
„M-aşteaptă-o floare în pridvor,
De-aceea-mi pare rău că mor.”
„Am casă, curte şi grădini,
Dar am să mor printre străini.”
„Eu doar la Domnul caut har,
Şi-atât. Dar mor cuprins de-amar.”
Pândind al morţii drum spre-apus,
Trei vulturi şi-i împart de sus,
Astfel: „Acesta-i prânzul tău,
Cellalt al lui, acesta-al meu.”

Nina Cassian - Galop în Oglindă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

O-hi, o-hai,
călăreții cântă pe cai,
caii aleargă pe mare,
spre sfintele apei hotare.
O-hi, o-hai,
călăreții au guri devastate
de sare și de libertate,
de goană spre rai.
O-hi, o-hai,
vin în sens invers alți cai,
cu alți călăreți în șei,
extatici și ei.
O-hi, o-hai.
Doamne, de nu-i îndemnai!
Pe la amurgul ciudat,
niciunul n-a mai cântat
o-hi, o-hai…

Federico Garcia Lorca - Drum

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

O sută de călăreți îndoliați
încotro vor porni
sub cerul bolnav al livezii
de portocali?
Nici la Cordoba, nici la Sevilla
ei nu vor ajunge.
Nici la Granada, cea care
după mare suspină.
Acești cai somnoroși
îi vor duce
spre labirintul de cruci
unde tremură cântecul.
Cu șapte vaiete țintuiți,
încotro vor porni
cei o sută de călăreți andaluzi
din livada de portocali?

Adrian Păunescu - Parastasul Călăreților

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Și dacă se întorc la matcă toate,
În țară, în cultură și în grai,
Din groapa morții lor nemeritate,
Se vor scula popoarele de cai.
Și vor veni în pas la primărie,
Să li se dea străvechiul drept la fân,
Chiar înhămați și chiar bătuți să fie,
Nedreptățiți mereu de un stăpân.
Dar să reintre-n circuitul vieții,
Să fie circumstanțiali de scop,
Să-i cânte-ndrăgostiții și poeții,
Cum bat în trap, cum saltă în galop.
Mai urcă-n turnul primăriei scaii,
Mai e urât pe drumul prăbușit,
Dar, pe pământ, cei mai frumoși sunt caii,
Pe care cu topoare i-au zdrobit.
I-au dat la porci și i-au făcut salamuri,
I-au despărțit de iepe și de mânji.
Însângerate, ultimele hamuri
Le-au îmbrăcat chiar ei, țărani constrânși.
La ce atâtea cinice motoare,
Atâta hohot straniu de metal,
Când nu se mai pătrunde fiecare
De nechezatul breaz al unui cal?
O lege nouă sângeră în sate,
Scumpetea scoate aur din mălai
Și, iată, se ridică peste toate,
Din crima contra lor, bătrânii cai.
Acceptă și povară și războaie,
Sunt pluguri sau sunt turme după ei,
Ei zboară, se târăsc sau se-ncovoaie,
Au coame libere sau poartă șei.
Dar nu mai rabdă moartea nici o clipă,
Copitele în fundul gropii ard,
Copiii care-i văd, deodată, țipă,
Se-aude nechezatul revanșard.
Și, vai, ar fi acestea toate bune,
Că reînvie caii îndrăzneți,
Dar ce tristețe, ce deșertăciune,
Nu mai există foștii călăreți.
Sunt morți de mult și nu mai au putere,
Cum caii au, de a mai învia,
Și-atunci, un cavaler tăcut le-o cere
Și doar țărâna lor se urcă-n șa.
Beau apă dintr-un jgheab de la fântână
Și, unde merg, nechează bun rămas,
Aleargă trist, purtând în șei țărână.
Ce cai! Ce călăreți! Ce parastas!