câine credincios – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Credincios

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

M-a prins cu botul mare perlat de măsele,
imens de cald,
de catifea umedă..
Mă zgârie cu picioarele grele;
cu gheare ascuţite mi-ncolăceşte pardesiu
şi sunt năpădit de-o bară ca un fald
de plumb imensă, de păr cenuşiu..
Sare mereu, îşi ia avânt,
Reîncepe.. ce sunete o fi-ngânând
şi eu râd repetând bolborosind;
Bobiţă, Bobiţă.. băiatule!
Degeaba.. Nu se predă!
Rabd la rândul meu;
de-abia astăzi i-am adus două franzele
proaspete pe un ger
ce-l aud de sub tălpi îmi scrâşnind
.. şi el mă iubeşte fără repro,
că l-am uitat.. două săptămâni de infern.
Dar nu-mi lipseşte nimic din ce-am eu,
totul e nemişcat pe albul geros..
M-a păzit de alţii ca mine..
Un mare credincios
-fără pretenţii-
.. de câine.
PS.
Bobiţă,
e pe cât de mare
la fel de înţelept,
un câine oarecare,
tot timpul treaz,
deştept..
un suflet îmblănit
dar şi viteaz
şi nu ştiu de-unde a-nvăţat iubit..
că nu-i vreun nobil, nu-i de viţă?!..

Corneliu Vadim Tudor - Poveste Adevărată

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Amurg englez, cu ceaiul translucid,
e ora cinci pe un cadran de iarbă
când amfore de smirnă se deschid
tăcuţii elfi ai mării să le soarbă.
Când diligenţe vin dinspre infern
chemate prin formule alchimiste
şi când pe ţărm năvoadele aştern
sirene reci, cu ochi de ametiste.
Ce molcom cad fuioarele de spleen
pe cărămida vechilor castele,
nervuri din Evul Mediu sanguin
cu şanţ de apă şi cu poduri grele.
Cu grinzi de palisandru şi gazon
precum un craniu tuns la mânăstire
din halebarda pusă pe blazon
mai curge sânge de email subţire.
Aici, într-un salon împărătesc
la umbria ferestrei ca armura,
păzită-n somn de-un câine ciobănesc,
visează-n leagăn primogenitura.
Copil vrăjit în băi trandafirii
şi în mătăsuri bleu cu monogramă,
un monsegnior curând îi va sluji
botezul în cristelniţa de-aramă.
Neprihănit şi fraged ca un zeu
respiră stins în stampa de amiază –
bătrînul dog, cu trunchiul lui de leu
adulmecă-n răstimpuri şi oftează.
Îl simte de prieten şi stăpân,
ca mâine doar vor hoinări alături,
vor umple vadul ciutelor cu fân,
vor scutura pădurea de omături.
Armurier şi gardă îi va fi,
îi va aduce iepurii în gură,
de când aşteaptă el această zi
să aibă un tovarăş pe măsură!
Înalţă slavă nobilei femei
care-a avut destinul să îl nască,
fără sudoarea zbuciumului ei
murea de-a pururi spiţa lor regească.
Adie vântul reavăn în brocard,
copilul doarme-n faguri de răcoare,
în galionul Soarelui mai ard
napoleoni de aur prin frunzare.
Amurg englez, contesa s-a trezit,
supraveghează cina ce-o să vină
un corn de vînătoare rătăcit
revarsă o nelinişte-n surdină.
Nelămurită teamă fără rost,
un porţelan de Sevres spart aiurea,
un ochi zbătut, sau poate somnul prost,
ori poate noaptea cotropind pădurea.
Dar ce se-aude oare în donjon,
ce mugete de fiară zbuciumată?
Acolo doarme nobilul cocon,
ce tragedie, Doamne, ne e dată?
S-a năpustit pe scări în sus, urlând,
frânturi de rugăciune îşi îngaimă,
în faţa ei, cu botul sângerând
stă dogul mut, încremenit de spaimă.
Ea într-un fulger scurt şi-a-nchipuit
odorul sfârtecat în colţi de fiară,
o puşcă grea, cu patul aurit
a smuls din panoplia princiară.
A tras cu sânge rece, de bărbat,
mari cheaguri roşii i-au ţâşnit pe rochii
şi-n craniul vietăţii, spulberat
a mai văzut cum lăcrimară ochii.
Erau întorşi spre ea, în chip ciudat,
de parcă fiara aştepta răsplată,
un fel de milă fără de păcat
pentru pedeapsa cea nemeritată.
Dar cine se mai uită la un leş
când pruncul sfânt e mort în leagăn, poate?
Când porţi blestemul greu de-a fi dat greş
lăsându-l pradă balelor turbate?
Întredeschisă, uşa tremura,
cum zgâlţâia ferestrele vântoasa!
Argintul picurat din prima stea
îndolia havuzul, iarba, casa.
Ca prin minune, pruncul este viu,
nevătămat şi teafăr se arată,
se-apleacă tandru mama către fiu
şi îi sărută fruntea asudată.
Priveşte-n jur şi vede, în sfârşit,
zăcînd un lup cu beregata ruptă,
un scrin zgâriat, covorul răvăşit
mai povestesc de sângeroasa luptă.
Albind sub brazda de gazon bogat
îşi doarme somnul, fericit, un câine,
iar peste trupul lui canonizat
un party fără seamăn va fi dat
întru onoarea contelui de mâine….

Casian - Petre Câinele Meu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Petre câinele meu
de CASIAN1508
Cel mai credincios câine pe care îl poate avea un copil
Un câine destul de înalt, rapid și foarte înțelept
Când am plecat de la bunica el m-a urmărit 10km pe jos dar eu mergeam cu mașina
A încercat să vină după mine
Un câine mai credincios ca el nu am mai văzut
A fost cel mai bun câine
El a rămas într-un sat unde cred că îl voi mai vedea
Îmi va fi dor de el poate dacă o să îl mai cunosc când mă voi întoarce
Am să îl iau acasă eu plâng de atunci…

Ion Vinea - Tânguirea Lui Azor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

De-ai fi fost crudă numai şi vicleană,
ţi-aş fi şi astăzi câine credincios,
pândind câte-o privire, câte-un os,
în umbra ta, din mila suverană.
Ca să-ţi desfeţi stăpânul nemilos
la rândul tău şi tu o mică pradă,
mi te-ai jurat, m-ai pus să fac frumos,
să trec prin cerc, să merg ca la paradă,
sub ochii lui, – cu-o tinichea de coadă.
Azi vorba pângărită se răzbună :
lăsându-ţi juvaieru-i drept prinos,
Azor s-a dus, cu-o lecţie de folos.
Mai urlă el din când în când la lună,
dar ce-a rămas din mândra lui stăpână
prinsă-ntre pragul cel de sus şi jos?

Nikolay Gumilyov - Toamna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cer roșu-portocaliu…
Rafale de vânt zbuciumă
Însângerații ciorchini ai scorușului.
Alerg să prind calul ce gonește
Pe lângă sticlăria oranjeriei,
În lungul grilajului bătrânului parc
Și a heleșteului cu lebede.
Flocos, roșcat, alături
Se-aține câinele meu credincios
Ce-mi este chiar mai scump decât
Fratele meu drept,
Câine pe care, de-o fi să moară,
Îl voi ține minte toată viața
Ce-mi va mai fi dată.
Bătăile copitelor se-ntețesc,
Praful se ridică tot mai sus.
Greu e să te ții pe urma
Unui trăpaș arab pur-sânge.
Va trebui totuși să mă așez,
Să-mi mai trag sufletul, colo,
Pe-o lespede de piatră lată și netedă,
Minunându-mă tâmp
De cerul roșu-portocaliu
Și ascultând prostește
Vântul ce șuieră strident.

Tudor Arghezi - Paznicul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Se potolise spaima. Din casa sfărâmată
Mai șovăiau trei ziduri în picioare.
Podelele-n cinci caturi zburaseră deodată
Și rămânea văzduhul posac învelitoare.
Din creștet până-n pivniți clădirea era una.
Bătuseră ploi negre trei ani de nopți, la rând.
Prin casă găunoasă treceau că-n câmp furtună
Și viscolul de iarnă nebun și buciumând.
În ce-a fost o fereastră păzea-ncruntat un câine,
Nedezlipit de vatra stăpânului pierdut,
Pe care îl așteaptă să vie azi ori mâine,
Și mâinele-ntârzie de mult și-a și trecut.

Anonim - Dolca

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe câmpul Tinechiei,
Pe zările câmpiei,
Răsărit-au florile
Odată cu zorile?
N-au răsărit florile,
Și-a dus Costea oile
De-a așezat stânele
Pe toate movilele.
Azi e luni și mâine e marți,
Pleacă Costea la Galați.
Să ia sare
La mioare,
Și bolovani
La cârlani,
Și tărâțe,
La oițe,
Și glugi mari
La cei zărari,
Și opinci
La cei voinici.
Iară Costea cum mergea
Cu Fulga se întâlnea,
Fulga cel cu barba neagră
Și cu mintea neîntreagă,
Necăjit și obosit,
De trei zile flămânzit:
„Alei! Fulgo, dragul meu,
Să faci cum ți-oi zice eu:
Mergi la stâna mea cu bine
Să-ți iei un dar de la mine,
Trei mioare de frigare
Și-încă una de căldare
Ca să-ți fie de prânzare.”
Fulga cel cu barba neagră,
Dar cu mintea neîntreagă,
Sus la stână se ducea
Ș-oile cât le vedea,
Cârduri, cârduri le rupea,
Cu botâul le mâna
În codru la Pandina.
Iar Costea când se-ntorcea
Mare pagubă-și vedea
Că lui, mări, nu-i venea
Nici laptele la mulsoare,
Nici cașul la-nchegătoare,
Nici urda la-nvelitoare!
Costea mult nu se-ngăima,
El dulăii toți chema,
Un caș dulce dezvelea,
Optezeci de felii tăia,
Patruzeci la pui de câini,
Patruzeci la câini bătrâni.
Toți în grabă le mânca
Dar seama nici că și-o da.
Când, la urma tuturor,
Ian că venea-ncetișor,
Schiopătând, schelălăind,
Laturile cam țiind,
Dolca, haita cea bătrână
Ce știa rândul la stână.
Ea venea, nu prea venea,
„Dolca fa, Costea-i zicea,
Unde mi-e averea mea?”
Dolca-ncet schelălăia,
La pământ se întindea.
„Dolca fa, tu ești bătrână,
Tu știi rândul de la stână.
Eu pe tine te-am grijit,
Tot cu lapte te-am hrănit.
Dolcă fa, cum de-ai lăsat,
Furii stâna de-au prădat?”
Gemea Dolca, se culca,
Laba ruptă-și arăta:
„Dolca mea, Dolcuță fa!
Furii l-a ți-au rănit
Când la dânșii ai sărit?
Dacă-mi ești tu pricepută
Și nu te-arăți prefăcută,
Înainte să apuci
Și la furi drept să mă duci
Pe urmele oilor
Prin pajiștea florilor.”
Dolca vesel se scula,
Câmpul de-a lung apuca,
Botul prin iarbă vârând,
Urmele tot mirosind.
Urma-i ici, urma-i colea,
Dolca nici c-o prăpădea.
Ziua-ntreagă ea mergea
Și-ndeseară ajungea
În codru la Pandina
Ce de foc se lumina.
Când în codru se-ndesea,
Bietul Costea ce zărea?
Fulga masă că-și gătea,
Miei de piele că-i jupea.
Care prin frigări frigea,
Care prin căldări fierbea!
„Masă bună, veselie!”
Striga Costea cu mânie.
Și Dolca se repezea.
La Fulga mereu bătea,
Iar Fulga cum o zărea
Crunt de spaimă tresărea.
„Alei, Fulgo, barbă neagră,
Dar cu mintea neîntreagă,
Când la drum te-am întâlnit
Eu, mări, ți-am dăruit
Trei mioare de frigare
Și-încă una de căldare
Ca să-ți fie de prânzare,
Și tu, -n loc de mulțumită,
Ca o fiară flămânzită,
Toată stâna mi-ai răpit
Și pe Dolca mi-ai rănit!
Stai, măi Fulgo, barbă neagră,
Să te fac cu mintea-ntreagă.”
Și cum sta și-l judeca,
Inima i-o despica,
Și Dolcăi o arunca,
Iară Dolca n-o mânca,
Inima de vânzător
E venin otrăvitor!

Alecu Donici - Câinele Lătrând

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

— Am, am instinct de câine:
Să latru până mâine;
Vroi să răspund menirii de câine credincios.
Cei buni pe lângă mine pot trece-n bună pace,
Iar cei răi să se teamă! Eu am cu ei a face,
La ei dau furios,
Am, am, am drept de câine
Să-i latru până mâine.
Așa bătea-ntr-o noapte în târg la negustor
Un câine păzitor.
— Mă mir — îi zise oaia tot de la acea casă —
Cum nu urăști lătrând,
Când lumii nici nu-i pasă
De-un câine hămăind
Și cum poți tu alege
Pe răi din acei buni?
— Pot, câinele răspunse, eu am instinct, am lege
De-a nu spune minciuni.
Vezi ist trecător simplu ce merge cu pas mare,
Statornic, așezat;
El este bun, își cată de drum cu nepăsare
Și trece nelătrat.
Dar iată, un rău vine; vezi-l cum tot pândește,
Se trage-ncetișor,
În gându-i furtișaguri, prădări închipuiește,
E gata de-orice crimă, e gata de omor.
O! am să-l latru tare,
Am să-l veghesc la lume spre pildă, spre-nfruntare,
Și în ograda noastră un pas
Nu am să-l las!
Îmi azvârle o pâine,
Vrea să mă-ademenească pornit de cuget rău:
Îi disprețuiesc harul, am, am să bat mereu.
Atunci stăpânul casei a alergat la câine,
De care avu noroc,
Căci răul era gata să-l prade dându-i foc;
El netezi dulăul și-i zise: “Ar fi bine
La-ndatoriri în parte să fim noi toți ca tine.”