cai salbatici – Versuri.pro

Stefan Augustin Doinaş - Caii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

I.
Mălura hămesită, herghelia
cheleste câmpul.
Stropii mari de ploaie
se uită fiecare-ntr-un ochi galben.
Sunt vite de povară: cai cu crupa
de-mpărăteasă asudată, iepe
ce-și poartă mânjii agățați de uger,
și murgi rioși cu coada ca sacâzul
și smirna în urechi, netăsălate
fantome care ronțăie insecte,
și armăsari cu mădularul vânăt,
și gloabe mohorâte cu stigmatul
stăpânului în răni de spinz, și alții
ce fornaie simțindu-și steaua-n frunte
ca pe un ham dumnezeiesc, mârțoage
ce-au răsturnat cândva nuntașii-n colburi,
și cai de fum – iscoade ale nopții,
și bidivii cu smoc de iarbă-n gură
ce-și înalță capul ascultând un tropot
pe sus, și alții care luminează
câmpiile cu rânjete de pustnici.
Din când în când, cu coadaInfoiată
o iapă n-are-astâmpăr. Armăsarul
de-asupra ei o apără de ploaie,
și trăznetul e lung, și herghelia
își adâncește chișița-n imală.
Sub burți se-adăpostesc ca diademe
de bube roiurile verzi de muște.

II.
De câte nopți și zile stau în ploaie?
Caii cei tineri, care nu știu încă să doarmă de-a-mpicioarelea, se-mburdă împunși în foaie de bureți.
Mirosul
de bălegă înnebunește norii.
Albastre grindini joacă tontoroiul
pe șanțul ros de hamuri al spinării,
și-n jurul fiecărui trup e altul
– un fel de corp astral – se umflă, crește,
și spumegă, și fumegă, de parcă
pe mii de șei o oaste translucidă
încalecă de-odată, parcă sporii
unor ciuperci atoase și livide
s-ar pregăti să cucerească pustă.

III.
Și iată – amintindu-și în lumină
de fulgere un drum – pornește-n salturi
întreaga stavă: hoarda neagră suptă
de limbul unor stele de mocirlă,
cutreier nălucind de cozi și coame
și ugere cu lapte-aprins, urgie
tropotitoare-amușinând turbată
galopul nevăzut, pășunea crudă
a unui rai pierdut
Roind de muște
vinml se naște-acum din nări, nechezuri
rostogolesc pe boltă bolovanii
de tunete, pupila-i biciuită
de putrede-arătări și cucuruzuri,
din pâlnii de urechi sar brotăceii
și curg în iarbă ca o sare verde.
Și iată – sufocați de fugă, mânjii
fătați mereu sunt iarăși trași în burtă,
din urme de copite ca din vulve
irump rănite ciocârlii. Și triburi
de lobodă și seminții de ierburi
se simt de-odată parcă-mpuținate,
mireasma țării, acră, se lățește
peste fruntarii, noaptea-i uzurpată.
Iar ce rămâne-ndărăt e numai o prevesteală zdrențuită, giulgiul
pământului în somn de sânziene

Mercedes Band - Cu Ochii Închiși

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Cu ochii închiși,
Cu gândul pierdut în aspru vis
Vei huli pe-acel oracol,
Ce drumul întins ți l-a prezis.
Închis și prins în lanțuri
N-ai să refuzi și n-ai s-alegi.
Ai să-nchizi doi ochi albaștri
Și prin vis pe cai sălbatici ai s-alergi.

Refren:
Nu privi înapoi
Ești purtat de pașii moi.
E instinct.
Nu-i timp să-ncerci
Să-nțelegi,
Doar în vis pe cai sălbatici ai s-alergi.

Cu ochii închiși
C-un zâmbet uitat în asfințit
Speriat de tunetul năprasnic
Te rezemi de gânduri istovit.
Urale din urmă te-ngână
Și umbre te-ndeamnă să cobori
Prinzi un fulg ce taie văzduhul
Și spre cer înalt cu vulturi ai să zbori.

Jorge Luis Borges - Gauchos

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Părea că nu mai știu că străbunii lor veniseră pe mare, că
nu mai știu ce este marea și ce sunt valurile.
Metiși cu sânge de om alb i-au disprețuit, metiși cu sânge
de piei roșii au fost dușmanii lor.
Mulți dintre ei n-au auzit niciodată cuvântul gaucho
ori l-au auzit ca pe o insultă.
Au învățat drumurile stelelor, obiceiurile vântului și ale
păsării, profețiile norilor din Miazăzi și ale lunii cu cearcăn.
Au fost păstori de turme pe tărâm de primejdii, îmblânzitorii
de cai sălbatici, neîntrecuți în mânuirea lasoului și marcarea
animalelor cu fierul înroșit, uneori poterași, alteori fugari.
Câte unul, cu viers frumos, era cântăreț doinaș.
Cânta fără grabă, fiindcă mai era mult până se crăpa
de ziuă, și cu glas domol.
Erau printre ei și vânători de tigri; cu brațul stâng înfășurat
în poncho, înfigeau cu dreptul cuțitul în vintrea animalului
care se năpustea asupra lor.
Aveau vorba tărăgănată. Își omorau timpul sorbind din
ceaiul de mate și jucând cărți.
Spre deosebire de alți țărani, erau hâtri.
Erau răbdători, cuviincioși și săraci. Ospitalitatea era
sărbătoarea lor.
Câteodată, sâmbăta, își găseau sfârșitul într-o încăierare
la beție.
Mureau și omorau cu inocență.
Nu erau evlavioși, în afară de cazul unei credințe care se
dovedea a fi o superstiție obscură, dar viața grea îi învățase
cultul curajului.
Oamenii de la oraș le-au atribuit un dialect inventat și o
poezie împănată de metafore rustice.
Cu siguranță n-au fost aventurieri, dar turmele îi purtau
departe, iar războaiele și mai departe.
Au intrat în istorie printr-o mulțime de căpetenii. Au fost
oamenii lui Lopez, Ramirez, Artigas, Quiroga, Bustos, Pedro
Cambel, Rosas, Urquiza, ai lui Ricardo Lopez Jordan, care
l-a ucis pe Urquiza, ai lui Penaloza ori Saravia.
N-au murit pentru acel lucru abstract pe care-l numim
patrie, ci pentru un stăpân întâmplător, purtați de mânie ori
atrași de primejdie.
Cenușa lor s-a risipit în cele patru vânturi, pe întreg continentul,
în republici despre a căror istorie nu știau nimic, pe
câmpuri de bătaie azi faimoase.
Hilario Ascasubi i-a zugrăvit în chip de cântăreți și luptători.
Și-au trăit soarta ca într-un vis, fără să știe cine erau
ori ce erau.
Poate că la fel ni se întâmplă și nouă.

Rainer Maria Rilke - Băiatul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Aș vrea să fiu ca unul din acei
ce trec prin noapte cu sălbateci cai,
cu facle-asemeni unui păr bălai
ce fâlfâie în vântul goanei lor.
Înainte-aș vrea să stau ca într-o luntre,
mare și ca un steag desfășurat.
Sumbru, cu auriul coif brăzdat
de iuți sclipiri. Și-n rânduri, după mine,
zece bărbați, de-a mea întunecime,
având aceleași coifuri schimbătoare,
ba negre, vechi și oarbe, ba străvezii și clare.
Și cineva alături deschide drum, și țipă
o trâmbiță ce-n fulgere se zbate,
și ne deschide o grea singurătate,
prin care trecem ca un vis de-o clipă:
În urma noastră case-ngenunchează,
în față ulițele-adânc se-ndoaie,
luăm piețe cu asalt, ce fug de groază,
și caii ropotesc, și-i ca o ploaie.

Natasha Bedingfield - Cai Sălbatici (Română)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Simt cum acești patru pereți se închid
Cu fața pe sticlă
Mă uit afară. hmm
Oare asta-i viața mea, mă întreb
S-a întâmplat atât de repede
Cum să întorc acest lucru?
Asta-i patul ce l-am ales să-l fac?
La pășuni verzi mă gândesc eu. hmm
Spații mari deschise undeva departe.
Tot ce vreau e vântul în părul meu
Să înfrunt teama, dar mă simt speriată.

Refren:
Cai sălbatici, vreau să fiu ca voi
Răspândind prudența-nspre vânt, voi alerga liberă și eu
Aș vrea să iubesc nechibzuit așa cum tânjesc
Vreau să alerg cu caii sălbatici
Să alerg cu caii sălbatici.

O văd pe fata care mi-ar plăcea să fiu
Călărind cu spatele gol, fără griji
De-a lungul coastei
Dacă acel cineva ar fi eu
Sărind cu capul înainte, capul drept
Fără să gândesc
Să acționez și să înfrunt consecința
Cât mi-aș dori să fie atât de ușor
Dar frica mă înconjoară ca un gard
Vreau să mă eliberez.
Tot ce vreau e vântul în părul meu
Să înfrunt teama, dar mă simt speriată.

Vreau și eu să alerg
Nechibzuit mă delimitez în fața ta
Vreau să-mi deschid inima
Spunând ce simt.