Boală psihică – Versuri.pro

Daniel Aurelian Radulescu feat Goeteri - Boală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Când ești în culmea fericirii, fără griji
Și-instantul, făr-aviz, îți face rozul alb de coală
Și plan nu mai există, vise se transformă-n schiji..
E-un inefabil yang, un început de boală!
.. Și n-ai control, nu mai ești tot, corp, craniul,
Te doare eul ce-l credeai al tău,
E-un altul; mintea nu-nțelege straniul
Păcat de blestemat ce-ți ești.. sursa de rău!?.
Te diseci singur cu scalpelul vinei
Ce-o treci tardiv pe-un fals de expertiză
Să-ți redescoperi ce-ți cerșea subconștientul milei..
Și-ai ignorat semnal.. somat cu-aviz de criză!.
Ești?.. Nu! Te lupți cu tine, ce-i un altul
Neiertător, paradoxal dușman de propriul sine!?
Cu ochii tulburi -sticle goale- doar implori înaltul,
Ce-ți amintești subit.. și faci prieri de bine!?.
Ți-ai rupe trup bucăți s-arunci bolândul,
Ești o mulțime și-n fond singur contra toți!
Te tângui și-ntinzi mâna cu-i uitaseși; blândul
Mereu alături, nevăzut acolo.. Când nu poți!?!.
Te scurgi în ape-n flu torid cu-nghețuri umbre
Și mintea-ți fuge fără frâu printre himere;
Devii un nimeni, amalgam de gânduri sumbre
Doar înțepate.. un soi de fizic masochistic de durere.
Și trece timp și viața trece acalculată,
Doar mâna-ntinsă stă să cadă-n deznădejde;
Că-n veci de-ar fi să fi, n-o să mai faci ca altădată..
E oare-ntâia dată când juri sincer și te-agăți.. nădejde!?.
Noroc cognostic lâng-amor, de dragi, de-aproape,
Ți-ndreaptă trup și mai mult suflet, penitență
Ce crezi c-o ai s-o dai în schimb la nedreptate
Ce-ai adunat în timp.. să-ți iei în troc convalescență.
Te-ntorci la tot, ești încet tu bucăți tot mai știute
Și-n uvertură ești mai cast.. dar uiți curând de rău
Iar te-amăgind; crezând că viețile-s mai multe..
Uituc sărman, n-ai învățat că singur ții-ești călău!?!

Specii feat Ursacian - La Nebuni

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Gilette-ul de 52 mi-a lăsat pe mână amprente
Șase zile la nebuni a creat interferențe
35 într-un salon fără clanță, vai ce tare!
Doar vreo 8 mai sănătoși, umblau toți ca la serbare
Era unu’ pe-acolo, îl chema Napoleon
Care tot halea chiștoace și bagă Interferon
Unii erau obraznici și-i legau brancardierii
Le băgau Plegomazine doar în dușmănia fierii
Ora 8 dimineața – ne invitau la mic dejun
Colț de pâine, ceai, bromură și vrăjeală la ceaun
De prânz cu răbdare implicit hop! vizita!
După zi vine și seara, nebunii, o iau razna!
Transmisie direct din fabrica de cuckoo
Lângă geamuri cu zăbrele vezi ce spune doctoru’
Îți compari experiența cu un joc ca de șotron
Ursacian, până la urmă, dau tot din pavilion
x2.
Stau în fața la vitrină contemplând cam tot ce mișcă
Cazurile de nebuni în societatea mai persistă
Pavilioane, împărțeala, totul pe platou de sferă
Nebunia, boala secolului din această emisferă
Le poți zice părinți când își violează copiii?
Mai sunt unii care-și scuipă sentimentu’ bucuriei
După viață, muncă multă, alții-și vând apartamentu’
Iar acum, surpriză serii: iau contactu’ cu cimentu’
Cad în patima, substanțe intră în contact cu pixu’
Sar ceasuri de la contoare și ajung curând ca Styxu’
Persoane tripate prost își văd viața doar în roz
Dau cu capul de un prag să-l vadă pe-ăla de jos
Realitatea-i complicată, însă e real că-i simplă
Complicată, cerebrală, problema ajunge triplă
Trage linie și vezi ce poți să mai aduni
Realitatea mea reală din spitalu’ de nebuni.
Transmisie direct din fabrica de cuckoo
Lângă geamuri cu zăbrele vezi ce spune doctoru’
Îți compari experiența cu un joc ca de șotron
Ursacian, până la urmă, dau tot din pavilion
x2.

Heas - Bilet de Externare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Merg p-un hol întunecat și gol
Cică sunt vindecat, am ieșit din salon
Pereții sunt mânjiți de sânge
Liniștea e anulată de un om care plânge
Probabil visează realitatea…
Am avut doi colegi de pat, un tip care suferă
Pentru că nimeni nu-l iubea
Iar ea îmi zâmbea
Dar m-a înșelat cu moartea…
Și-acum îmi aduc aminte tot ce-a fost: diverse tratamente
Care să mă facă să uit de sentimente
Ei jucau teatru, aveau măști
Eu mi-am ascuns sufletu’ din piept în căști
Ziua, dealeri de vise vindeau plăcere
Noaptea, doctori deghizați în monștri provocau durere
Nu aveai voie să gândești
Erai obligat să zâmbești
Cum te trezești…
Pastile care te omorau cu zile
Inimi moarte servite în cantine
Sufletele se-ascundeau după pupile
Și de-aceea le-am jucat jocu’:
Să plec să mă caut pe mine, ăsta e scopu’!
Ascunde-ți sufletu’, astea sunt animale
Care miros carne, vor carne! (X4)

Rezident Ex - Închis, Caz de Boală

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Fobia începe dis de dimineață
Cu țipatul unui cocoș isteric
Când ambii ochi mi se dilată
Și mă sustrag din întuneric.

Fobia ține o zi lumină
Și nu-i nimic să o rețină
Nicio persoană feminină
Mai mult de o oră după cină.
Un ceas cu cuc îmi semnalează
La preț fobia e în noi
Mereu în altă ipostază
Și întotdeauna în amândoi.

Fobia ține o zi lumină
Și nu-i nimic să o rețină
Nicio persoană feminină
Mai mult de o oră după cină.
Dar ea mi-a spus hahahaaa
Dar ea mi-a spus hahahaaa
Dar ea mi-a spus hahahaaa
Dar ea mi-a spus hahahaaa
Dar ea mi-a spus hahahaaa
Dar ea mi-a spus hahahaaa
Dar ea mi-a spus hahahaaa.

Solo.

Noaptea când somnul mă cuprinde
Și îmi șterge pleoapa urme pe retină
Și focul iar se va aprinde
În ziua în care trebuie să vină.

Octavian Paler - Un Om Norocos

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

4 noiembrie.
Am fost nevoit să plec de la un dispensar și încă n-am găsit un spital la mare care să mă primească. M-am angajat la un spital de nebuni.

10 noiembrie.
N-am văzut până acum un om pus în cămașă de forță. E ceva îngrozitor. Se zbătea, se zvârcolea, se apăra, urla, făcea spume la gură, i-a zgâriat pe îngrijitori. Până la urmă l-au biruit.

12 noiembrie.
Simt din nou că mi-am greșit meseria. Într-o bună zi, dacă voi rămâne aici, vor fi nevoiți să mă vâr și pe mine în cămașă de forță. Nu, nu trebuia să mă fac doctor. Blestem ziua în care am părăsit iluzia muzicii pentru mirosul de acid fenic. Ceea ce e cel mai rău. Am ajuns să detest și suferința. Când văd un om care suferă, întorc capul. Încerc să mă conving în fiecare dimineață că nu sunt într-o seră, sunt într-un spital, și încă într-un spital de nebuni, că am o profesie nobilă și trebuie să alung infernul din sufletul unor oameni care n-au rezistat. Unii suferă de boli ereditare, dar alții au ajuns aici pentru că n-au rezistat. O coardă a sufletului lor a pleznit, ca la un violoncel. Și deodată melodia nu mai e normală. Scârțâie. Ce e infernul? O coardă ruptă. Ajunge o singură coardă ruptă și unitatea, minunea se sfărâmă. Omul nu mai e om. Infernul pune stăpânire pe sufletul lui. E aspră și nobilă lupta ca să tămăduiești asemenea oameni. Fiecare om vindecat e un om smuls din infern. Aici sunt chiar pe linia frontului, pe linia de demarcație dintre viață și moarte. Eu sunt un soldat al cântecului adevărat din om. Dar, vai. Sunt un rău soldat. N-am destul curaj să mă uit la un om în cămașă de forță. Când îi văd prin curte, îmi vine să-i vâr pe toți în cămașa de forță și pe urmă să mă duc să mă spânzur. Nu mai rezist. Seara, când mă duc să mă culc, sunt zdrobit. Dacă aș fi un om serios, mi-aș da demisia. Dar nu fac nici asta. Zâmbesc! Zâmbesc tuturor. Și nebunilor. Cui vrea să se uite la mine. Zâmbesc, în loc să urlu. Dacă aș urla, probabil m-aș liniști. Aș avea, în sfârșit, un somn bun. Dar așa, zâmbetul mă obosește. Mă distruge. Voi intra într-o cămașă de forță zâmbind.

Serghei Esenin - Omul Negru

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septembrie-un crâng.
Ca o pasăre din aripi,
Capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite
Să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru
Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.
Un om negru
Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca peste-un mort călugăr,
Mormăindu-mi din abis,
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,
De patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza
Şi umplându-l de plictis.
Un om negru,
Negru, negru!.
„Hei, ascultă-mă, ascultă –
Mormăie mişcându-şi gheara –
În această carte-s multe planuri mari
Şi mari idei.
Acest om trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici,
Prefăcuţi şi mari mişei.
Ţara ceea, în decembrie,
E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele ţes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier,
Nu glumă,
De cea mai aleasă viţă
Şi de cel mai falnic soi.
A fost fercheş,
Pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,
Deşi nu prea mare forţă,
Care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecută,
O numea fetiţă scumpă
Şi spunea că-i dragă lui.
Fericirea – spunea dânsul –
E în dibăcia mâinii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericiţi.
Nu-i nimic
Că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false
Şi ne lasă istoviţi.
Când te bântuie tristeţea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, –
Să zâmbeşti cu nepăsare
E cea mai înaltă artă
Dintre câte-s pe pământ.”.
„Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet
ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citeşti şi să-l îndrugi.”.
Omul negru
se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie
Că-s tâlhar fără ruşine,
Că pe cineva câineşte l-am căznit
Şi l-am prădat.
.. Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septembrie-un crâng..
Noaptea e geroasă.
Doarme
Liniştea răscrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu aştept.
Mi-e gândul stâns.
A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.
Nişte călăreţi – copacii –
În grădina mea s-au strâns.
Undeva, cobind, boceşte cucuvaia,
Ca un scheaun.
Iscă tropot de copite
Sumbrii călăreţi de lemn.
Iată iarăşi
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul către ceafă,
Desfăcându-şi haina, demn.
„Hei, ascultă-mă, ascultă! –
Mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte
Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău,
Mai fioros, –
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.
Ah! Să presupunem însă c-am greşi!
Afară-i lună.
Ce mai vrea şi luna asta
Toropită-n bălţi cereşti?
Poate c-o îmbie tainic
„Ea”
Cu coapsa groasă,
Brună,
Printre lirice miazme
De iubire să-i citeşti.
Ah! Mi-s foarte dragi poeţii!
Şleahtă de caraghioşi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală
Cum unei studente,
Pline pe obraz de coşi,
Din mers
O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbeşte prins de vervă
Tocmai despre univers.
Nu mai ştiu,
Nu mai ţin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Trăia un copil cuminte,
Cu păr galben,
Ochi albaştri,
În familia lui simplă şi săracă
De ţărani.
Şi-a crescut,
Acum e vârstnic
Şi poet – chiar de elită.
De-o putere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornită,
O numea fetiţă scumpă
Şi-o iubea nespus de mult.”.
„Omule, omule negru!
Eşti un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea
Se lăţeşte peste tot.”
Sunt turbat,
M-a prins furia –
Şi bastonul sare, zboară,
Cu nebună-nverşunare
Îl izbeşte drept în bot.
Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, noapte crudă,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Şed
Şi nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav..
Şi-oglinda
Zace spartă în bucăţi.

'Tu - Atac Timpane

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

123 am atac de panică
Nu-ți sunt la mic, mă prezint liric
Am prezență scenică
Rațiune cinică
Toată lumea-mi zică că
am o boală psihică
26 iunie primul meu contact cu scena
Te doare-n cur de mine atunci dă-i drumul la Catena
Îți atac timpanele, ai ajuns de toată jena
O dau mult prea murdar atunci mănca-mi-ai igiena
Am respect pentru titanii ce-și respectă mereu fanii
Am respect pentru brigada, doamne cum s-au mai scurs anii
Au schimbat prea mulți tovarăși la față ca banii
V-au făcut să vă purtați ca șobolanii
Sunt psihopat, retardat, te-am șocat
Sufocat, prea distrat, în seara asta dărâmat
Am filme-n cap nu vreau să scap de handicap
Fie vorba între noi al meu handicap e rap
Sunt motivat mai ceva ca o scutire
Te informez mult mai mult decât o știre
Eu scuip fără oprire
Mă hrănesc cu fericire
Agonie și extaz, ură, stres dar și iubire
Uite trece timpul de mic copil n-am fost ca toți
Ei cei mai buni la Counter-Strike
Eu cel mai bun printre-ai mei hoți
Ei n-au nopți
Dormite la câte nopți nedormite am eu
Pun pariu că niciodată n-au avut atât tupeu
Atâtea lacrimi necurate
Vreau să fug cât mai departe
Vreau să scap de tot și toate
Bun venit singurătate
Eu măcar am demnitate
Nu mă bat în stil karate
Pentru vorbe aruncate
Mulți îmi spun că-i dau pe spate
Alții mă critică dar poate
Se vor târâ pe coate
Rimele mele nepoate
Au mesajele cromate
Atât de bine lucrate
Șlefuite zi și noapte
Nu mai cad în păcate
Sunt persoane împăcate
Cu gândul la libertate
Nu se vor gândi la moarte
Vezi suflete decedate
În fiecare parte
Vezi iubire de bacomate
Dar nu vezi bunătate
Cupidon și-a rupt săgețile, ba frate

Anne Sexton - Tu, Doctor Martin

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Tu, doctore Martin, mergi
de la micul dejun până la nebunie. La sfârșitul lunii august,
viteaz prin tunelul antiseptic
unde morții în mișcare încă vorbesc
de a-și împinge oasele împotriva împușcăturii
de leac. Și sunt regina acestui hotel de vară
sau albina care râde pe o tulpină
de moarte. Stăm în rupturi
linii și așteptați în timp ce se deblochează
ușile și ne numără la porțile înghețate
de cină. Se vorbește despre shibboleth
și ne mutăm spre șobolan în zâna noastră
de zâmbete. Masticăm în rânduri, farfuriile noastre
zgârie și scârțâie ca creta
în școală. Nu există cuțite
pentru tăierea gâtului. Fac
mocasini toată dimineața. La început mâinile mele
păstrat gol, dezvăluit pentru vieți
obișnuiau să muncească. Acum învăț să iau
le înapoi, fiecare deget furios care cere
repare ce se va rupe altul.
Mâine. Bineînțeles că te iubesc;
te apleci deasupra cerului de plastic,
zeul blocului nostru, prinț al tuturor vulpilor.
Coroanele de rupere sunt noi
pe care îl purta Jack.
Al treilea ochi
se mișcă printre noi și luminează casetele separate
unde dormim sau plângem.
Ce copii mari suntem
aici. Peste tot cresc cel mai înalt
în cea mai bună secție. Afacerea ta este de oameni,
suni la casa de nebuni, oracular
ochi în cuibul nostru. Afară în hol
paginile de interfon. Vă răsuciți în tragere
dintre copiii vulpi care cad
ca inundațiile vieții în ger.
Și suntem magii vorbind cu sine,
zgomotos și singur. Sunt regina tuturor păcatelor mele
uitat. Mai sunt pierdută?
Odată am fost frumoasă. Acum sunt eu,
socotind acest rând și acel rând de mocasini
așteptând pe raftul tăcut.