bal mascat – Versuri.pro

Survolaj - Bal Mascat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Azi-dimineață oamenii priveau mirați în stilul meu.
Azi-dimineață toți copacii erau scrijeliți cu numele meu.
După fiece colț de stradă mă pândea Limba Română.
Moartea se plimba prin oraș cu poza mea în mână.
La tv se dădeau ultimele știri despre visele mele.
La radio se-auzeau întruna hore, sârbe și manele.
Chiar și tu aveai zâmbetul meu senil întipărit pe față.
Cred că m-am trezit în iad azi-dimineață.

Gavril Rotica - La Bal Mascat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

În leneș dans erotic cu ritmul vinovat,
În pas molatec, printre parfumuri risipite,
Purtând în ochi reflexul simțirii contopite,
Se legăna în sală, păcat lângă păcat.
Ispite-mperecheate cu lacome dorinți,
Ritmându-și voluptatea în calde respirații,
Se-mbrățișau unindu-și nebunele senzații.
– Noi singuri la o parte de toți, vorbeam cuminți,.
– Mă doare amintirea, dar nu te-nvinuesc
Că de la braț atuncea mi te-ai desprins ușoară,
Că alba ta ființă simții cum se coboară
Din visele-mi înalte în lutu-i omenesc.
Ritmată viața însăși curgea pe lângă noi.
Iar tu ai fost o clipă acolo lângă mine,
O undă rătăcită din undele vecine
Și iar te-ai dus grăbită la matcă-napoi!

Mercedes Band - Bal Mascat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Obloanele jos, e un dans frumos
E ultimul bal, de mâine vei fi în alt rol.
Fă-i să te vadă, în flăcări să ardă
E ultimul act şi nu vrei să te piardă din ochi.
Ţine cadenţa, lasă decenţa
E ultimul dans în doi e o luptă în toi
Nu mai contează, e ultima şansă,
E ultimul bal de mâine vei fi în alt rol.

Refren:
De am să te pot vedea
Când măştile vor cădea
Privirea mea înseninată va sta.
Osândă grea
Oprind secunda vei da
Vor şti că jocul
S-a terminat.

Sub chipul anost, eşti la adăpost
E ultimul bal, de mâine vei fi în alt rol.
E totul permis, e un compromis
E ultimul act şi nu vrei să te piardă din ochi.
Fii ca un înger, cu sete de sânge
E ultimul dans în doi e o luptă în toi
Aşteaptă în glumă să te supună
E ultimul bal, de mâine vei fi în alt rol.

Mihai Eminescu - Pe Un Album

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Albumul? Bal mascat cu lume multă,
În care toţi pe sus îşi poartă nasul,
Disimulându-şi mutra, gândul, glasul…
Cu toţi vorbesc şi nimeni nu ascultă.
Şi eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul.
Un vers încerc cu pana mea incultă.
Pe masa ta aşez o foaie smultă,
Ce de când e nici n-a visat Parnasul.
Spre-a-ţi aminti trecutele petreceri,
Condeiu-n mână tu mi-l pui cu sila –
De la oricine-un snop de paie seceri –.
Apoi te uiţi râzând la câte-o filă:
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind în vrav prostia imobilă.

Mihai Eminescu - Albumul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Albumul? Bal mascat cu lume multă,
În care toți pe sus își poartă nasul,
Disimulându-și mutra, gândul, glasul…
Cu toți vorbesc și nimeni nu ascultă.
Și eu intrai. Mă vezi rărindu-mi pasul.
Un vers încerc cu pana mea incultă.
Pe masa ta așez o foaie smultă,
Ce de când e nici n-a visat Parnasul.
Spre-a-ți aminti trecutele petreceri,
Condeiu-n mână tu mi-l pui cu silă.
De la oricine-un snop de paie seceri,
Apoi te uiți râzând la câte-o filă:
Viclean te bucuri de-ale noastre-ntreceri,
Privind în vrav prostia imobilă.
©Mihail Eminovici (Eminescu)

Celalalt - Bal Mascat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Celălalt – bal mascat
De fapt…
De fapt e bal mascat
De fapt asta nu-i lume
E o sală de bal
De fapt astea nu-s nume
Niciun personaj nu e real
De fapt mă apucă spume
Toți sunteți într-un chenar
De fapt tu nu ai spune că porți mască până la final
Și totuși am venit la balul mascat
Dar nepregătit, eu nu am măști pe raft
Mă priviți urât… Ha, mersi de reacție
Vă îngheață vorba în gând
Voi mi-ați trimis invitație
Nu înțelegeți de ce îmi citiți ochii, scuze
Voi doar alegeți oamenii după rochii, bluze.
După dres, după mers, după minciuni în vers
După ani buni de stres eu singur am ales
Să merg printre voi și plin de plăcere
Să văd că sunteți goi, eu având suflet la vedere
Am văzut esența în oameni cu tricouri și blugi
Am văzut mimată inteligența în sacouri cu dungi
Am văzut o față sau am văzut o umbră
Purtă mască deci e o pată într-un caiet lăsată în urmă
La acest bal mascat văd doar un vals fals
Cu respect v-am călcat pe picior și m-am retras.

Ref: Cea mai bună mască e regina balului
La fel de clar cum apa e vecina malului
Cea mai bună mască e regina balului
La fel de clar cum apa e vecina malului x2!

George Gordon Byron - Beppo - Strofa LXI - Strofa XC

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Beppo – strofă – LXI.
Zeul din nord, cu-al lui ciocan de sloi
Lui Bonaparte oastea i-a zdrobit,
De elemente-mpinsă înapoi
Ca un novice-n reguli poticnit
Când a deprins franceza. La război
N-a cugetat, deși-ar fi trebuit.
Iar soarta… Nu. S-o blestem mă codesc:
Mă-ncred în ea, când stau și socotesc.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXII.
Stăpână peste mâine, azi și ieri,
Norocul ea-l împarte; n-am fost eu
Un răsfățat al marii ei puteri,
Dar n-o disprețuiesc, ci-mi spun mereu
Că mă va răsplăti, chiar de nu-i cer,
Pentru c-am tras atâta timp din greu.
Eu n-o mai supăr, dar aștept, cu foc
Să-i mulțumesc, că mi-a adus noroc.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXIII.
Să nu-mi uit vorba! Drace! E-o poveste
Ce-mi scapă printre degete. În mers
Îi place stanței să-mi tot joace feste.
Măsurii și-armoniei ăstui vers
Eu mă supun, dar de voi trece peste
Aceste piedici care-n cale-mi ies,
În stihurile mele viitoare
Voi folosi alt număr de picioare.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXIV.
S-au dus deci la Ridotto (mult aș vrea
Să merg și eu deseară, căci mâhnit
Cum sunt de-o vreme-ncoace, n-ar strica
Un pic de veselie. Pe ghicit
M-aș pune bucuros, aș încerca
Să deslușesc obrazu-acoperit
De felurite măști și, din impas,
M-aș furișa și eu, un sfert de ceas).
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXV.
Voioasă trece Laura prin gloată
Și ochii-râd, iar buzele-i zâmbesc,
Ba glăsuiește tare, ba în șoaptă,
Se-nclină-adânc sau dă din cap firesc,
Se plânge că-i e cald, cu limonadă
Iubitul o tratează – sorb, bârfesc –
Ei i se rupe inima că toate
Prietenele sunt prost îmbrăcate.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXVI.
– „Una-i cu bucle false, prea fardată
A doua. Alta, cu turbanul său,
E-ngrozitoare! Cea de-a patra, iată
Ce leșinată e! A cincea, rău
Fardată, iar a șasea are-o pată
Pe rochie… a șaptea, -a opta!” Zău!
Îmi e de-ajuns! Mă tem, ca vechii regi
Ai lui Banquo, c-ajung la douăzeci!.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXVII.
În timp ce le privea și celelalte
O măsurau. Asemeni c-un murmur
Pluteau în juru-i șoapte, vorbe calde.
Ea le-asculta. Dar doamnele din jur
Se cam mirau: la vârsta ei, încalte,
Atâția fanți? Bărbații-s secături.
Căci lor, de multe ori, le plac mai bine –
Aceste creatori fără rușine.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXVIII.
Eu să pricep n-am fost nicicând în stare
De ce femeile ușoare… Dar
Nu vreau să mă ating de-un lucru care
Ar face vâlvă-n țară, și măcar
De-aș ști de ce. De-aș pune, prin urmare,
O robă și sub albul ei pieptar
Mi-aș da în petec, chiar și Romilly
Și Wilberforce, grozav, m-ar ponegri.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXIX.
Și-n vreme ce ea se lăsa privită
Și flecărea în voie, surâzând,
De toate celelalte pizmuită,
Iar cavalerii se-nclinau pe rând,
Șoptindu-i vorbe dulci, o anumită
Persoană ce intrase de curând
Stătea cu ochii țintă-asupra ei
Așa cum nu se-ntâmplă de-obicei.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXX.
Era un turc smolit. Ce bucurie
A încercat-o-ntâi! Se bucura
Că turcii-s morți după filogenie,
Deși nici cât un câine prețuia
La ei femeia. Ca pe-o herghelie
Le luau din târg. Haremul le-nghițea!
Cică, neveste, patru au acum,
Și-apoi ibovnice… adlibitum…
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXI.
Le-ascund sub văl, le-nchid și le păzesc
Că-abia de pot să-și vadă vreun văr.
În mari seraiuri ele lâncezesc
Ca fetele din nord, cu galben păr.
Închise-atâta timp, se ofilesc.
Cum turcii nu-s limbuți, într-adevăr
Că n-au ce face: baie doar, un pic
De dragoste, găteli – și alt nimic.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXII.
Nu știu citi, așa că nu se bagă
În critică. Să scrie, nici atât.
Deci n-au nimic cu Muza. Cu vreo șagă
Sau epigramă nu-și trec de urât.
N-au cărți, ziare, predici. Schismă-ntreagă
Ar fi-n harem știința; hotărât
Savante nu-s, și Botherby, cu zel,
Nu dă-n vileag un nou poem model.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXIII.
Și n-au nici un poet solemn, antic,
Ce-ntruna faima pescuind, a prins
În undiță, cândva, un biet chitic
Și crede-acuma că-i pescar distins –
„Triton al caracudei”, un nimic
Strălucitor, văpaie ce s-a stins,
Ecou nedemn și mentor fără rost
De barzi în fașă – mai pe scurt: un prost.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXIV.
Sentința lui pompoasă n-are scuză!
S-auzi cum zice „Bine!” (vorbă-n vânt),
Cum bâzâie-n lumină ca o gâză,
Cea mai albastră de pe acest pământ,
Dojana-i, doare, lauda-i acuză,
Te-nghite crud, de-i dat vreun crezământ,
De-ar fi doar proastă piesa-i, ar fi bine.
Traduce-ntr-adevăr din limbi străine.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXV.
Ți-e scârbă de-autorii-autori,
Nebuni cu straiul de cerneli pătat,
Deștepți, pizmași, subtili, c-adeseori
Par niște foale bune de umflat,
Foi de hârtie, mucuri care mor
În miez de noapte; cel mai îngâmfat
Dintre închipuiți e mai de preț
Decât acești neputincioși isteți.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXVI.
De soiul ăsta se-ntâlnesc destui,
Bărbați de lume, prefăcuți, poeți
Din nimereală, de condei sătui –
Scott, Rogers, Moore; pe falșșii cântăreți,
Neoamenii de lume, pruncii șui
Ai maicii-nerozii, îi las, vedeți,
La „ceaiul e servit”, la doamna care
I-admiră în saloane literare.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXVII.
Nu, ele n-au sărmanele-n serai
Nici un bărbat de lume și poet.
Li s-ar părea, vezi bine, mai dihai
Decât un clopot într-un minaret.
Ar merita-ncercarea să le dai
(Deși dă greș cel mai pios proiect)
Predicator, un bard, ca, cel puțin,
Să-nvețe cum e ritul la creștini.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXVIII.
Chimia n-o cunosc cu-ale ei gaze
N-au cursuri metafizice, n-au cum
Citi-n biblioteci sentințe, fraze
Despre năravuri care azi sunt scrum.
Nici expoziții n-au, sublime raze
În orice an, și nu privesc din turn
La cerul înstelat; de cifre, iar
(Slăvit să fie Domnul) n-au habar.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXIX.
Pe Domnul de-l slăvesc, poate-ați ghicit,
Am anumite socoteli. Dar nu-s
De laudă: te las către sfârșit
Când am să trec la proză. Nu-i exclus
Talentul meu satiric ascuțit
Cu anii să mă-nbie doar la râs –
Deși cu cât mai mult la haz râvnești,
Cu-atât mai mult, la urmă, pătimești.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXX.
O! Veselie! Inocență! Apă
Și lapte dulce, cuminecătură
Din zile fericite! Cel ce scapă,
În veacul nostru de păcat și ură,
Din pura băutură nu se-adapă!
Dar eu o cânt și-aș vrea să-mi dea în gură
Saturn, bătrânul, candelul, din sac,
De plictiseală, sorb câte-un coniac.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXXI.
Turcu-o privea pe Laura-ntr-un fel
Mai mult creștin cât musulman. Părea
Că-i spune: „Doamna mea, eu sunt acel
Ce-ți face cinstea, și-ai să stai colea
Să te privesc”. Ochise bine, el,
Și orice țintă-ar fi căzut, dar, ea,
Care-nfruntase ochii-atâtor inși,
Nu se topea sub ochii lui aprinși.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXXII.
Se revărsa de ziuă, timp în care
Le-aș sfătui pe cele ce-au dansat
O noapte-ntreagă, cu grăbire mare
Să plece de la bal, căci de îndat’
Ce lămpile pălesc și raza tare
A zorilor în sală a intrat,
Obrazul pare-atins de ofilire
Și-și pierde din nocturna strălucire.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXXIII.
Mă duc la baluri nu de azi, de ieri.
Prostește-am stat mereu pân’ la sfârșit
Și m-am uitat (nu-i nici o crimă, sper)
Să văd femeia care-a biruit.
Frumoase și-n deplinele puteri
Încă și astăzi, multe am zărit –
Dar am văzut doar una din femei
Să-ntreacă zorile cu chipul ei.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXXIV.
Deși-aș putea să-l spun, căci pentru mine
Ea fost-a numai via-ntrupare
A operei cerești, ascuns voi ține
Numele-acestei Aurore. Oare,
N-aș merita dojană altfel? Cine
Vrea, totuși, să zărească dalba floare
O va găsi și azi plutind ca-n vis
La vreun bal din Londra sau Paris.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXXV.
Deci, Laura știind că-i păgubită
S-o prindă zorii, după ce la bal
Dansase șapte ore-nghesuită,
Se pregătea să plece. Cu-al ei șal
Stătea, alături, contele. Grăbită
Dădea să iasă, când… minut fatal!
Nătângi, gondolierii puși pe sfadă,
Pe-un loc oprit se îmbulzeau, grămadă.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXXVI.
Asemeni cu birjarii dau din mâini
Se-nghesuie, lovesc și suduiesc
De le troznesc și fălcile, păgân,
Răcnind într-una. Pe la noi păzesc
Domnii din Bow Street. Sunt aici stăpâni
Niște vagmiștri. Nu se sinchisesc!
Înjură-atât de fără de perdea
Că nici hârtia n-ar putea răbda.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXXVII.
Dar contele și Laura-și aflară
Gondola-n fine și plutind ușor
Pe undele tăcute, discutară
Despre costume, dansuri, dansatori
Sau micile scandaluri. Când, la scară
Opri gondola însă, reci fiori
Îi străbătu, căci turcul cel smolit
Ca din pământ, pe trepte-a răsărit.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXXVIII.
– „Musiu, îi zise contele-ncruntat,
Mă văd silit să vă întreb ce anume
Vă mână-ncoace? Nu v-ați înșelat?
Nădăjduiesc că da și, fără glume,
Spre-al vostru bine. Sunt încredințat
c-ați înțeles ce spun. De nu, voi spune
mai pe înțeles!” – Ba n-am greșit deloc,
răspunse turcul. Ăsta nu-i un joc!.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – LXXXIX.
Această doamnă mi-e nevastă!” Ea
S-a-mbujorat la față ca un mac,
Dar dacă-o englezoaică-ar leșina,
Italiencei greu îi vii de hac.
Invocă sfinții-n gând și clipa grea
O îngenunche fără nici un leac,
Deci, fără șnururi rupte, apă rece
Zvârlită în obraz – pârjolul trece.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983.
Beppo – strofă – XC.
Ea spuse… Ce? Căci glasul îi pierise.
Dar contele-l rugă să vină sus,
Mult-potolit de cele ce-auzise.
– „Să nu ne facem, zise el, de râs
În fața lumii strânse. Pare-mi-se
Că e mai nimerit ce-avem de spus
S-o spunem fără martori. Nu e bine
S-ajungi să-și bată lumea joc de tine!”.
„Poeme” – Ed. Minerva 1983

George Gordon Byron - Beppo - Strofa - LVIII

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

S-au dus la Ridotto: sală-n care
Dansează, ciugulesc și joacă iar.
Era un bal mascat, dar asta n-are
Însemnătate; cam ca Vauxhall, doar
Că ploaia nu dă buzna la serbare.
Lume de toată mâna, furnicar
Împestrițat. (Vorbind așa, se cheamă
Că n-aveți pentru ce să-i luați în seamă.)

Pasărea Colibri - Bal În Salonul Oval

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Diseară e bal în salonul oval.
Pune-ți condurii, Cenușăreasă,
Și crinolina roz de mătase.
Prințese de aur vor ține parada,
Cavaleri în armuri vor duce bravada.

Orchestra întreagă îmbrăcată-n firet
Ne va invita la un cald menuet.
Priviri de safir îți voi oferi
Când dansul cu grație vom dănțui.

Parfumuri discrete, dantele cochete
Vor pluti prin aerul cald de la bal
Diseară târziu, târziu în salonul oval.

Și-n scurt timp apoi, după miezul de noapte,
Când muzica dulce ne leagănă-n șoapte,
Tu nu vei fugi cum povestea o spune
Căci smoala pe scări am uitat a o pune.

Mai stai deci, iubito, Cenușăreaso,
Acuma, când mâna mea ar cam vrea
S-o cuprindă pe-a ta într-un gest de amor
Și condurul observ ți-a rămas în picior.

Acuma când luna cu raze oliv
Ne privește duios prin vitraliul ogiv
Cum plângem orchestra moartă în stal
Ce trist e acest bal din salonul oval.

Edgar Allan Poe - Masca Morții Roșii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Moartea Roșie
pustiise multă vreme ținutul. O molimă mai hâdă și mai fără de leac nu se mai pomenise. Sângele i-a fost Avatarul și pecetea: roșeața și groaza sângelui. Te lua cu dureri ascuțite și amețeli neașteptate, și apoi, prin toți porii, cu sudori necurmate de sânge, până la nimicire. Petele purpurii de pe trupul și mai ales de pe fața victimelor alcătuiau semnul vestitor al ciumei, care le scotea din rândul oamenilor și le lipsea de ajutorul și dragostea lor. Începutul, desfășurarea și sfârșitul bolii se petreceau toate într-o jumătate de ceas.
Dar prințul Prospero era fericit, cutezător și ager; când o bună jumătate a norodului de pe moșiile sale a fost secerat, el chemă dinainte-i o mie de prieteni zdraveni și curajoși, aleși printre cavalerii și doamnele de la curtea sa, și se însingură cu ei în depărtarea nepătrunsă a uneia din stărețiile sale întărite. Era o clădire măreață și larg încăpătoare, o plăsmuire a prințului însuși, după gustul său excentric și impunător totdeauna. Un zid înalt și trainic îi da ocol. Erau porți de fier în acest zid. Curtenii, după ce intrară, aduseră forje și ciocane grele pentru a înțepeni zăvoarele. Hotărâseră să împiedice intrarea sau ieșirea pricinuite de deznădejdea dinafară sau de nebunia dinăuntru. Stăreția fu înzestrată din belșug cu de toate. Mulțumită acestor măsuri de prevedere, curtenii puteau să înfrunte primejdia de molipsire. Lumea dinafară să se descurce cum o putea. Pană una-alta, ar fi fost o nebunie să gândești ceva sau să te plângi. Din grija prințului, se strânsese acolo tot ce poate desfăta pe om. Erau măscărici și comedianți, erau dansatori și muzicanți și tot ce e frumos pe lume, era și vin. Toate acestea și sentimentul de singuranță se aflau acolo, înăuntru. Iar afară bântuia
Moartea Roșie.
Era către sfârșitul lunii a cincea sau a șasea a retragerii sale, în vreme ce molima bântuia cu mai multă furie afară, când prințul Prospero își adună pe cei o mie de prieteni la un bal mascat de o nemaipomenită măreție.
Această priveliște era amețitor de plăcută. Dar mai întâi lăsați-mă să vă povestesc despre sălile în care se desfășura. Erau șapte la număr, — un șirag împărătesc. În multe palate, de altfel, asemenea șiraguri de încăperi alcătuiesc o lungă perspectivă în linie dreaptă cînd ușile sunt date în amândouă părțile de perete, astfel încât ochiul îmbrățișează nestânjenit spațiul în întregime. În cazul acesta, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel, așa cum ne-am fi putut aștepta; dată fiind înclinația ducelui pentru tot ce e bizar, încăperile erau orânduite într-un chip atât de neregulat, încât privirea nu putea îmbrățișa dintr-o dată decât una singură. La fiece douăzeci-treizeci de pași era câte o cotitură neașteptată, și la fiecare cotitură, câte o priveliște nouă. Pe dreapta și pe stânga, în mijlocul fiecărui perete, câte o fereastră gotică, îngustă și înaltă, dădea într-un coridor închis, care șerpuia de-a lungul șirului de încăperi. Vitraliile se deosebeau între ele, culoarea lor fiind potrivită cu tonul dominant al încăperii din care făceau parte. Așa, de pildă, sala ce se afla la capătul de la răsărit era tapisată în albastru, deci de un albastru-viu îi erau și plăcile de sticlă. În a doua încăpere toate ornamentele și tapiseriile erau purpurii: aici vitraliile erau și ele purpurii. A treia cu totul verde, și la fel și geamurile. A patra mobilată și luminată potocaliu, a cincea, albă, a șasea, violetă. A șaptea sală era strâns învăluită în draperii de catifea neagră, care acopereau întreg tavanul și pereții și cădeau în falduri grele pe un covor de aceeași culoare și din același țesut. Aceasta era singura încăpere în care culoarea vitraliilor nu se potrivea cu a decorului. Geamurile erau stacojii, de culoarea intensă a sângelui. Și în nici una din cele șapte săli nu era nici lampă, nici candelabru în belșugul de ornamente de aur risipite ici și colo sau atârnate în tavan. Și nu se afla nici o lumină, fie de lampă, fie de sfeșnic în tot acest șir de încăperi. Dar în coridorul ce le mărginea, drept în fața fiecărei ferestre, stătea câte un trepied uriaș, purtătorul unui focar de jăratic; străbătând prin geamurile colorate, razele lui aruncau o lumină orbitoare în sală. Și astfel se iscau o mulțime de umbre fantastice și jucăușe. Dar în camera dinspre soare-apune și în camera neagră efectul focarului de lumină șiroind prin geamurile de culoarea sângelui pe întunecatele draperii era de o grozăvie fără seamăn și dădea chipurilor celor ce intrau o înfățișare atât de ciudată, încât prea puțini dintre oaspeți aveau îndrăzneala să-i treacă hotarul.
Tot în această sală, pe peretele dinspre apus, se găsea și un gigantic orologiu de abanos. Pendula lui se legăna încoace și-ncolo cu o bătaie înăbușită, monotonă și grea, și de câte ori minutarul își sfârșea ocolul cadranului și trebuia să bată ceasul, iată că din plămânii de aramă ai ornicului se înălța un sunet puternic, limpede și adânc, nemaipomenit de muzical, dar al cărui timbru era atât de ciudat, atât de răsunător, încât la fiece oră muzicanții din orchestră se vedeau siliți să se întrerupă o clipă din cânt și să dea sunetului ascultare; tot astfel dansatorii se opreau fără voie din avântul lor, o tulburare de o clipă cuprindea acea veselă adunare și atâtă vreme cât dangătul ornicului răsuna încă, vedeai până și pe cei mai nebunatici că pălesc, și pe cei mai vârstnici și mai așezați că-și trec mâna pe frunte, ca și cum ar fi fost adânciți în gânduri sau în visări nedeslușite. Dar de îndată ce ecoul amuțea, un râset ușor cuprindea toată adunarea; muzicanții se uitau unii la alții și zâmbeau gândindu-se la propria lor slăbiciune și nebunie și își jurau unul altuia în șoaptă că nu se vor mai tulbura astfel atunci când ornicul va bate iar; și iată, după trecerea altor șaizeci de minute (care cuprind cele trei mii șase sute de secunde ale timpului în zbor), răsunau din nou bătăile ceasului, și iar se isca tulburarea, tremurul și îngândurarea de mai înainte.
Dar în ciuda acestor lucruri, veselă și plină de strălucire era petrecerea. Gusturile ducelui nu-și găseau asemănare. Avea un ochi sigur în privința culorilor și a veșmintelor. Disprețuia podoabele la modă. Cutezător și înflăcărat în tot ce plănuia, era strălucit și barbar în concepțiile sale. Unii oameni îl puteau socoti nebun. Curtenii simțeau însă că nu era nebun deloc. Dar trebuia negreșit să-l auzi, să-l vezi și să-l cunoști de aproape ca să fii
sigur
că nu era.
Cu prilejul acestei mari petreceri
,
el a fost cel care a dat, în mare măsură, îndrumările asupra decorului și mobilierului celor șapte săli. Și gustul său călăuzitor a hotărât în privința măștilor și a costumelor. Desigur, totul era grotesc. Totul era învăpăiat și strălucit, hazliu și fantastic, în felul celor ce s-au văzut mai apoi în
Hernani.
Se vedeau figuri fanteziste, în veșminte și zorzoane fistichii.
Erau închipuiri ciudate, ca plăsmuirile unui nebun. Erau multă frumusețe și mult desfrâu, multe ciudățenii, străbătute și de un fior de groază, și mai erau și multe amănunte care-ți puteau face silă. Și pretutindeni prin cele șapte camere, sumedenie de vise se perindau. Și visele acestea se frământau încoace și-ncolo, răsfrângând în ele culoarea încăperilor, bătând tactul năprasnicei orchestre, ca și cum muzica n-ar fi fost decât ecoul pasului lor. Și la răstimpuri răsuna glasul orologiului de abanos din sala de catifea. Și atunci, o clipă numai, totul stă, totul tace, afară doar de glasul ceasornicului. Și visele pe locul lor încremenesc, înghețate. Dar ecoul repetat al orologiului amuțește — nu durase decat o clipă — și iată, un hohot de râs ușor și abia stăpânit se răspândește după el pretutindeni. Și atunci muzica se revarsă în valuri, iarăși, și iarăși visele se trezesc la viață și se frământă încoace și-ncolo, mai vesele ca oricând, răsfrângându-se în geamurile multicolore, prin care, de pe trepieduri, razele pătrund șuvoi. Dar în camera cea mai de la apus dintre toate cele șapte, nici o mască nu mai cutează acum să intre; întunericul nopții se întețește mereu, și prin ferestrele de culoarea sângelui o lumină de un roșu-aprins plutește în încăpere; și negrul îndoliatelor draperii te înspăimântă, iar cel ce se încumetă să pună piciorul pe cernitul covor e întâmpinat de un dangăt al orologiului de abanos, un dangăt și mai solemn și mai poruncitor decât cel ce ajunge la urechea oaspeților care se răsfață în dezmățul mai depărtat din celelalte săli.
Sălile acestea erau înțesate de lume și în ele bătea cu înfrigurare inima vieții. Și orgia creștea ca un vârtej, până ce, într-un târziu, se auzi orologiul sunând miezul nopții. Atunci, precum am mai spus, muzica tăcu. Și dansatorii se opriră din legănarea lor. Și peste tot și toate se așternu, la fel ca mai înainte, o nemișcare înfricoșată. Dar acum clopotul pendulei trebuia să sune de douăsprezece ori, și poate că din pricina acestui răgaz s-au putut strecura și altfel de gânduri în meditația celor care printre toți acești veseli oaspeți, mai cugetau. Și poate tot de aceea, mai înainte ca ultimul ecou al bătăii orologiului să se fi scufundat în tăcere, s-au găsit în această mulțime câțiva inși care au avut timp să-și dea seama de prezența unei măști ce nu atrăsese atenția nimănui până atunci. Și zvonul despre acest oaspete nou răspândindu-se din șoaptă în șoaptă pretutindeni, se ridică din toată adunarea un murmur de uimire și dezaprobare și până la urmă de oroare, de silă și de groază.
Se poate lesne înțelege că numai o arătare cu totul neobișnuită ar fi putut stârni asemenea senzație într-o adunare de fantome de felul celeia pe care am descris-o. Drept este că dezmățul acestei nopți de bal mascat era aproape fără frâu. Dar în cruzimea ei, masca de care vorbim parcă întrecuse închipuirea lui Irod, nesocotind regulile destul de îngăduitoare ale prințului în privința mascaradei. Și în inima celor mai nepăsători sunt strune ce nu pot fi atinse fără a pricinui emoție.
Chiar și pentru cei mai decăzuți și pentru cei cărora viața și moartea li se par deopotrivă o glumă, există lucruri cu care nu se poate glumi. Într‑adevăr, toți cei de față parcă au simțit cu putere lipsa de duh și de cuviință din portul străinului. Era înalt de statură și costeliv și învăluit din creştet până-n tălpi într-un lințoliu. Masca ce-i acoperea obrazul înfățișa atât de bine chipul unui cadavru înțepenit, încât și cea mai cercetătoare privire anevoie ar fi descoperit înșelătoria, și, totuși, oaspeții aceștia nebuni și veseli ar fi putut, dacă nu chiar să încuviințeze, cel puțin să îndure toate acestea, dar masca mersese atât de departe cu îndrăzneala ei, încât își luase înfățișarea
Morții Roșii.
Veșmântul îi fusese vopsit în sânge, iar fruntea ei largă și trăsăturile obrazului fuseseră stropite cu acea grozavă culoare purpurie.
Când prințul Prospero dădu cu ochii de această spectrală arătare (care cu o mișcare înceată și solemnă, ca și cum ar fi vrut să-și susțină și mai bine rolul, se plimba încoace și-ncolo printre dansatori), a fost văzut în prima clipă scuturat de un puternic fior de groază sau de scârbă. Dar în clipa următoare fruntea i se înroși de o oarbă mânie.
— Cine îndrăznește, întrebă el cu glas răgușit pe curtenii din juru-i, cine îndrăznește să-și bată joc de noi cu o blestemăție ca asta? Puneți mâna pe el și demascați-l, ca să știm pe cine anume o să spânzurăm la răsăritul soarelui, pe întărituri!
Prințul se afla în camera de la răsărit, sau camera albastră când a rostit aceste cuvinte. Ele au răsunat puternic și limpede prin cele șapte săli, căci prințul era un bărbat îndrăzneț și voinic și muzica tăcuse la un semn al său cu mâna.
În sala de la soare-răsare, în sala albastră, se afla prințul, și sta în picioare, cu o ceată de palizi curteni langă el. La îndemnul său, făcură întâi o mișcare înainte, ca și cum ar fi vrut să se repeadă asupra nepoftitului, care în clipa aceea le era la îndemână, iar acum, cu un pas măsurat și hotărât, se apropia tot mai mult de cel ce vorbise. Datorită însă unei spaime nelămurite, pe care cutezanța nebună a straniei măști o inspirase tuturor oaspeților, nu s-a găsit nici unul să pună mâna pe el, astfel încât, neîmpiedicat de nimeni, el trecu pe lângă prinț la o depărtare de un pas. Și în vreme ce, ca un singur om, mulțimea oaspeților se retrăgea din mijlocul încăperilor către pereți, el își văzu de drum fără oprire, dar cu același pas solemn și măsurat care-l deosebise din capul locului, din camera albastră în aceea roșie, din camera roșie în aceea verde, din cea verde în aceea portocalie și din aceasta în cea albă și până în cea violetă, fără să se fi făcut o încercare de a-i aține calea. Dar iată că tocmai atunci prințul Prospero, nebun de mânie și de rușinea lașității sale de o clipă, se năpusti în goană prin cele șase încăperi fără ca nimeni să-l fi urmat — de groaza morții care pusese stăpânire pe toți. Ținea în mână un pumnal amenințător și în vijeliosul său avânt, se apropiase la doi pași de străinul ce se retrăgea mereu, când, iată, acesta din urmă, ajuns la capătul sălii de catifea, se întoarse deodată și-și înfruntă urmăritorul. Un strigăt ascuțit se auzi, și pumnalul se rostogoli strălucind pe covorul negru pe care, în clipa următoare, se prăbuși, fără de viață, și prințul Prospero. Atunci, cu năprasnicul curaj al deznădejdii, o mulțime mare de oaspeți se năpusti deodată în sala cea neagră, punând mâna pe nepoftitul a cărui înaltă statură se ţinea nemişcată şi ţeapănă la umbra orologiului de abanos. Dar rămaseră muți de spaimă, dându-și seama că acel lințoliu funebru și acea mască de cap de mort pe care ei le înșfăcaseră cu o mânie atât de oarbă nu învăluiau nimic din ce putea fi atins.
Și acum toată lumea află că
Moartea Roșie
era de faţă acolo. Sosise pe drum de noapte, ca un tâlhar. Şi unul după altul se prăbuşiră veselii oaspeţi în sălile orgiei lor, aşternute cu o rouă de sânge. Şi fiecare dintre ei muri în deznădăjduita înfăţişare a prăbuşirii sale. Şi viaţa orologiului de abanos se stinse o dată cu viaţa celui din urmă dintre veselii oaspeţi. Şi flăcările trepiedelor şi-au dat şi ele sfârşitul.
Şi bezna, şi ruina, şi
Moartea Roşie
îşi întinseră peste tot şi peste toate nemărginita lor stăpânire.