Baiazid – Versuri.pro

Dimitrie Bolintineanu - Rovina

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Cu degetele d-aur, fragedele zori
Iar deschid spre lacrimi ochii muritori.
Dar sub cort cu cerge, tot cu fir mândrite,
Mircea stă cu capii armiei dorite.
Părul lui străluce ca fuiorul alb,
Scapă valuri late de sub coiful dalb.
Faţa lui lumină de trăsuri frumoase,
Sub trăite zile grele, furtunoase,
El ridică fruntea făr-a suferi.
Vocea lui răsună fără-a osteni.
Domnul le vorbeşte. Soarele s-arată.
Dulcele repaos pe străini îmbată.
Ei sunt mulţi la număr, dar înfemeiaţi.
Au venit la luptă de răpiri chemaţi
Şi dorinţa pradei e căzută foarte,
Rar înalţă omul pân’ să-o cate-n moarte.
— „Pentru ţara noastră însă noi murim!
În amoru-i tânăr inima mărim!
Cât n-or fi românii un popor de sclavi,
Demni de tot dispreţul popolilor bravi,
Cât roşi-vor încă jugul crud să poarte,
Cât a lor mărire or căta prin moarte,
N-o călca străinul într-acest pământ
Fără să găsească chiar al său mormânt.
Cel ce nu se luptă pentru-al ţării bine
Nu merită viaţa decât spre ruşine!
Dar va fi, din contra, martor Dumnezeu!
Inima îmi spune şi român sunt eu!”
Zice, sună-n bucium. Sub alt cort el pasă.
Vede pe-a lui doamnă și-ntristată-o lasă.
Acolo se vede doamna şi-a lui fiie
Dulce şi frumoasă ca o bucurie,
Albă, purpurată, cu peri aurori
Semănaţi cu lacrimi, ale morţii flori.
Pe guriţa-i mică, fraged zmeurită,
Sărutarea pare încă adormită!
Iar pe fruntea-i trece umbra unui chin
Şi pe braţ i-o pleacă ca pe-un moale crin.
— „Fiica mea cea dulce! doamna-mumă spune,
Să-nălţăm la ceruri sfânta rugăciune!
De va pierde domnul lupta, viaţa sa,
În robie crudă noi ne vom pleca.
Dar robia noastră fi-va dezonoare,
Moartea cea mai aspră, mai degrădătoare..
Între două rele, moartea nu-i mai rea.
Pentru-al nostru suflet, roagă fiica mea!”
Strigăte de-nvingeri s-aud depărtat..
Paloşul pe fiică muma a-nălţat!
În amoru-i straniu doamna e sublimă.
Fiica, tremurândă, capul ei înclină..
Palidă, pierdută, lacrimi strălucesc
P-ale sale feţe.. farmec îngeresc!
Altă ştire vine.. Paloşul coboară
Şi sărută dulce juna-i feţioară.
Mircea cu românii pe străini a stins.
Moartea lor e crudă.. Baiazid învins.

Marin Dorel - Mircea Cel Bătrân

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Mircea cel Bătrân.
Jos la Dunărea albastră,
La Nicopole a venit,
Toată oastea cea vestită,
Cu sultanul Baiazid.
Au fost cât frunză și iarbă,
Și-au venit în țara noastră,
Au venit să cotropească,
Mândra Țară Românească.
N-a crezut că la Rovine,
Și Nicopole o să piară,
Toată oastea cea vestită,
Ce-a venit cu ea din țară.
Eu sunt Mircea cel Bătrân,
Tu vestitul Baiazid?
La Nicopole, Rovine,
Ai venit să lupți cu mine?
Toată oastea cea vestită,
La sultanul Baiazid,
Toată oastea renumită,
La Nicopole a pierit.
Îți spun să ții minte bine,
Aici suntem la Rovine,
Oastea mea-i precum un zid,
Nu se teme, de-a ta faimă Baiazid.

Mihai Eminescu - Scrisoarea III

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie s-o schimbe,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară,
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se-nfioară de atâta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur straveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândră fermecare sun-o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeele de noapte.
Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Parul ei cel negru-n valuri de mătase se desprinde:
– Las’ să leg a mea viață de a ta… în brațul-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele.
Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână,
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările tărmuitoare și cetăți lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lângă țară și popor lângă popor –
Ca prin neguri alburi se strevad și se prefac
Într-o întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.
Vulturii porniți la ceruri până la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruință se pornește-ndelung
Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător,
Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau după olaltă,
Însă frunzele-ascuțite se-ndoaie după vânt
Și deasupra Romei nouă se-nclină la pământ.
Se cutremură sultanul… se deșteaptă… și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mahomet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.
Visul său se-nfiripează și se-ntinde vultrește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan,
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid…
Pân’ în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…
La un semn, un țarm de altul, legând vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o naframă-n vârf de bat.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:
„Ce vrei tu?”
„Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu banat,
Domnul jios tru-ar vrea să vază pe măritul împărat.”
La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
„Tu ești Mircea?”
„Da, -mpărate!”
„Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.”
„Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți;
Dar acu’ vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.”
„Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura-nspăimântată marea de-ale lor corăbii!..
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie-nainte-mi ca și zidul neînvins.
Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat că peste dânșii să trec falnic, fără pas,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăz…
Și de crunta-mi vijelie ții te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?”
„De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.
Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.
După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă –
Și nu voi ca să mă laud, nici ca voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pământ.
Te fălești că-nainte-ți răsturnat-ai vâlvârtej
Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?..
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier,
A credinții biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul…
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N’avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfioară de-a ta faimă, Baiazid!”
Și abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn
Și-n caii lor sălbateci bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,
Văjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul și de tropot și de strigat de bătaie.
În zadar strigă-mpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică-nspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și-n față și-n coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca și palcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgețile în valuri, care şuieră, se toarnă
Și, lovind în față, -n spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuși mâna-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călarii ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți;
Răspândite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oțelită-nspre Dunăre o mâna,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.
Pe când oastea se așază, iată soarele apune,
Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor și-a nopții varsă liniște și somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Stă zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimită dragei sale, de la Argeș mai departe:
„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mari, ruga
Să-mi trimiți prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că și eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul și cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Și să știi că-s sănătos,
Că, mulțumind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos”.
De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți să-ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri v-adumbriseți,
Ati ajuns acum la modă de vă scot din letopiseț,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozei.
Rămâneți în umbra sfântă, Basarabi și voi Musatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce-o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vreun falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De-ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că-nainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce-și râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe urâciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la falci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei moneda calpă,
Quintesenta de mizerii de la creștet până-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea sa și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască…
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și-n cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca-n strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri…
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafă groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de român,
Toată greco-bulgărimea e nepoată lui Traian!
Spuma asta-nveninată, asta plebe, acest gunoi
Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră-aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gusații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii-acestei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
Îi e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ și numele tău… țară!
La Paris, în lupanare de cinism și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos…
Ce-a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?
Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept știință-având în minte vreun vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vreun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine română!
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Va mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați arătat arama, sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? E-o nerozie; Geniul? O nefericire.
Dar lăsați-măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei.
Și-n două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

Mihai Eminescu - Scrisoarea a III-a

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vreo limbă,
Ce cu-a turmelor pășune, a ei patrie și-o schimbă,
La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă și se coboară
Și s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se-nfioară de atâta frumusețe,
Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer și pe toate din natură
Și prin mândra fermecare sun-o muzică de șoapte,
Iar pe ceruri se înalță curcubeiele de noapte..
Ea, șezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
– Las’ să leg a mea viață de a ta.. În brațu-mi vino,
Și durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o..
Scris în cartea vieții este și de veacuri și de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieții mele.
Și cum o privea sultanul, ea se-ntunecă.. dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care crește într-o clipă ca în veacuri, mereu crește,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lățește;
Umbra lui cea uriașă orizontul îl cuprinde
Și sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părți a lumii vede șiruri munții mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul și Balcanii seculari;
Vede Eufratul și Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Și corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâu legănându-se pe lanuri,
Mările țărmuitoare și cetăți lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i.. ca pe-un uriaș covor,
Vede țară lângă țară și popor lângă popor –
Ca prin neguri alburie se strevăd și se prefac
În întinsă-mpărăție sub o umbră de copac.
Vulturii porniți la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruință se pornește îndelung
Și lovește rânduri, rânduri în frunzișul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creștea ca marea turburată și înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuțite se-ndoaie după vânt
Și deasupra Romei nouă se-nclină la pământ.
Se cutremură sultanul.. se deșteaptă.. și pe cer
Vede luna cum plutește peste plaiul Eschișer.
Și privește trist la casa șeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbește, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a șeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naște,
Ai căruia ani și margini numai cerul le cunoaște.
Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește,
An cu an împărăția tot mai largă se sporește,
Iară flamura cea verde se înalță an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul și sultan după sultan.
Astfel țară după țară drum de glorie-i deschid..
Pân’ în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid..
La un semn, un țărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari..
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.
Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băț.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreț:
– Ce vrei tu?
– Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.
La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– Tu ești Mircea?
– Da-mpărate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila Măriei tale..
De-o fi una, de-o fi alta.. Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.
– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândești că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câți în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împărați și regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ și mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruință se mișcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!..
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins.
Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne’mpăcată mi-am șoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs..
Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Și, purtat de biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?
– De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești
Nu e om de rând, el este domnul Țării Românești.
Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oști.
După vremuri mulți veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă –
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toți o apă ș-un pământ.
Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai valvârtej
Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?..
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinței biruință căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul..
Și de-aceea tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ție dușman este,
Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid
Care nu se-nfioară de-a ta faimă, Baiazid!.
Și abia plecă bătrânul.. Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreții umplu câmpul și roiesc după un semn
Și în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă fața negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie..
Urlă câmpul și de tropot și de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca și leul în turbare,
Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare;
În zadar flamura verde o ridică-nspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste,
Căci se clatină rărite șiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca și pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgețile în valuri, care șuieră, se toarnă
Și, lovind în față, -n spate, ca și crivățul și gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul..
Mircea însuși mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,
Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți;
Risipite se-mprăştie a dușmanilor șiraguri,
Și gonind biruitoare tot veneau a țării steaguri,
Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oțelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.
Pe când oastea se așează, iată soarele apune,
Voind creștetele nalte ale țării să-ncunune
Cu un nimb de biruință; fulger lung încremenit
Mărginește munții negri în întregul asfințit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Și din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ș-a nopții varsă liniște și somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiță dragei sale, de la Argeș mai departe:
„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiți prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că și eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul și cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Și să știi că-s sănătos,
Că, mulțămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos. „
………….
De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii..
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poți să-ntâmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți,
Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseț,
Și cu voi drapându-și nula, vă citează toți nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneți în umbră sfântă, Basarabi și voi Mușatini,
Descălecători de țară, dătători de legi și datini,
Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră
De la munte pân’ la mare și la Dunărea albastră.
Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noștri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliți
În aplauzele grele a canaliei de uliți,
Panglicari în ale țării, care joacă ca pe funii,
Măști cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,
De-ai crede că viața-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ți stă un stâlp de cafenele,
Ce își râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toți pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesență de mizerii de la creştet până-n talpă.
Și deasupra tuturora, oastea să și-o recunoască,
Își aruncă pocitura bulbucații ochi de broască..
Dintr-aceștia țara noastră își alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să șadă în zidirea sfintei Golii,
În cămeși cu mâneci lunge și pe capete scufie,
Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioții! Virtuoșii, ctitori de așezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mișcări și în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, șed pe locuri
Și aplaudă frenetic schime, cântece și jocuri..
Și apoi în sfatul țării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subțire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!
Tot ce-n țările vecine e smintit și stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții,
Toți se scurseră aicea și formează patrioții,
Încât fonfii și flecarii, găgăuții și gușații,
Bâlbâiți cu gura strâmbă sunt stăpânii astei nații!.
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ și numele tău.. țară!.
La Paris, în lupanare de cinism și de lene,
Cu femeile-i pierdute și-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos..
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?.
Ne-ați venit apoi, drept minte o sticluță de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă bețișor de promenadă,
Vestejiți fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept științ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană..
O, te-admir, progenitură de origine romană!.
Și acum priviți cu spaimă fața noastră sceptic-rece,
Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează și câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înșela,
Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?
Prea v-ați atătat arama sfâșiind această țară,
Prea făcurăți neamul nostru de rușine și ocară,
Prea v-ați bătut joc de limbă, de străbuni și obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteți – niște mișei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei,
Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!

George Coșbuc - Drumul Iubirii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Eu o știu din cartea sfântă,
Și ți-o spun, să te ferești!
Baiazid, tălmăcitorul
Vrerilor dumnezeiești,
Ale cărui vorbe-arată
Drumul spre-adevăr, precum
Carul de pe cer conduce
Navele spre-al Nopții drum,
Predică-n moschee-odată:
– “Dumnezeu, el ne iubi,
Să-l iubim și noi.” Într-asta
Ben-Said grăbit veni:
– “Mare-nvățător al nostru,
Cel de-Alah din cer trimis!
Mi-am pierdut de ieri măgarul,
Și-am avut ast’ noapte-un vis
Să te-ntreb aici pe tine,
Că tu știi și poți să-mi spui.”
Baiazid privi la dânsul
Și-a zâmbit de vorba lui.
Dar continuă cuvântul:
– “Spuneți, care dintre voi
Nu-i convins că peste veacuri
Până-n zilele de-apoi
Singura iubire este
Sfântul drum adevărat?”
Toți tăcură. Ahmet singur,
Un bătrân întunecat,
Ridicându-se, răspunse:
– “La ce-a dat-o Dumnezeu?
N-am știut-o niciodată,
Spune-mi ce-i, s-o știu și eu!”
Baiazid încet se-ntoarse,
Și-aratând spre-acel bătrân:
– “Ben-Said, tu caută-ți măgarul,
iată-l, ăsta-i, dă-i fân.”
Mi-a rămas aminte vorba
Marelui învățător.
Ben-Saizii nu văd alta
Decât tot durerea lor,
Și când unii poartă lupta
Plini de-avânt, grăbiți răsar
Ben-Saizii să-i încurce
Cu pierdutul lor măgar.
Iar când vezi că mulți iubirii
Inima tăcuți și-o-nchid,
Tu de-Ahmet îți amintește
Și de ce-a spus Baiazid.

Ion Luca Caragiale - Crucea și Semiluna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Crucea și semiluna.
Luna strălucește ca o lampă mare,
Revărsând splendoarea-i până-n depărtare.
La ospățul falnic, strânsă-i oaste multă;
Toți vorbesc în parte, nimenea n-ascultă.
Dar ca și stejarul mândru de la munte,
Mircea-și netezește nobila sa frunte,
Și ca și stejarul mândru când înfruntă
Crunta vijelie, Mircea se încruntă.
Și, apoi, se scoală deodată-n picioare
Și cu glas puternic le strigă: „Tăcere!
Ați uitat voi oare pe al vostru Domn,
Ce-și visează țara chiar în al său somn?.
Cum acele vremuri sfinte le uitați,
Când pe Mircea-Vodă voi îl respectați?
Ce? sunt oare altul, sau voi sunteți alți?
Sunt pitici acuma brazii cei înalți?.
S-a surpat Carpatul și, din rădăcină,
Stânca se preface într-o moale tină?
Nu mai curge Istrul în largul său pat,
Și patriotismul vostru v-a secat?.
Mâine este lupta, lupta cea de moarte,
De la care-atârn-a României soarte!
Glorie sau moarte vom întâmpina;
Însă jur pe ceruri nu vom dezarma!.
Căci ce este moartea dacă nu e viață?
Dacă n-o privește un român în față?
Nu mă tem de moarte, sunt ostaș de seamă;
Chiar de veșnicia-i nu vreau să am teamă!
Vrea ca să ne-ncalce mândru Baiazid;
Va vedea că Mircea nu-i un invalid!.
Ce e drept, mă cheamă Mircea-cel-Bătrân,
Dar am suflet tânăr, că mă știu român.
Vrea ca să ne-ncalce cruntul Baiazet,
Fluturând șalvarul marelui profet;.
Vrea ca să ne-ncalce, socotind barbarul
C-are să ne-nsufle frică cu șalvarul..
Ei bine! atuncea, noi să-l încălțăm!
Și al României nume să-nălțăm!
El insultă crucea; nu-nsult semiluna;
Sincera credință respect totdeauna;.
Însă vai d-acela ce p-a mea lovește!
Chiar ca d-un perete capul își isbește!
Mâine-n două ceasuri voi ca să sfârșim,
Să zdrobim odată pe-acest Ilderim!.
Da! să știe bine cruntul ienicer
C-aici se-ntâlnește cu un zid de fier,
Zid compus din piepturi brave oțelite,
În a țărișoarei dragoste călite!.
Poate-avea el oaste cât frunză și iarbă,
Eu ridic din umeri și îmi râz în barbă;
Căci, nu numai țara mi-apăr până mor,
Și-al creștinătăței sunt apărător;
De-a mea misiune sacră-s conștient:
A Europei strajă sunt în orient.
Deci, năframă albă într-un băț să puneți
Și la turc să mergeți îndată, să-i spuneți,
Că capitulați bucuros semnez;
Altfel, nici o vorbă! nu voi să tratez!
Mergeți dar cu toții, bravii mei ostași!
Sigur sunt că mâine unul n-o fi laș!.
Fiți îndată gata atât vă mai zic:
Fiți la înălțime! și mai mult — nimic! ”
Și zicând acestea, cupa lui ridică;
Din ochi, două lacrimi în cupa lui pică,
Lacrimi de iubire pentru țara sa,
Ce numai eroul știe a vărsa.
Oastea e-n picioare; arme zăngănesc,
Și de luptă bravii toți se pregătesc
După ce se face sfânta rugăciune,
De Mitropolitul, pentru națiune,
Se închin vitejii; caii lor nechez;
Cu arme sfințite toți se întrarmez.
Chiar în zori de ziuă lupta s-a încins:
Ilderim trufașul se declară-nvins;
Vede că nu merge nazuri a mai face,
Armele depune, solicită pace,
Și semneaz-acele vechi capitulații,
Drepturile sacre-ale acestei nații..
Crucea-nvingătoare pe cer strălucește,
Iară semiluna de groază pălește!
Istrul și Carpatul, într-un sfânt avânt,
Gloria română împreun-o cânt!.