Gunter Grass - Ceea Ce Trebuie Spus

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

De ce tac, de ce ascund de prea mult timp
ceea ce este evident și-a fost
exersat în simulări la capătul cărora suntem,
ca supraviețuitori, cel mult o notă de subsol.
Este dreptul pretins de a da prima lovitură
care ar putea șterge de pe fața pământului
poporul iranian asuprit de un tip tare-n gură
și pus să jubileze în mod organizat.
Pentru că în sfera sa de influență
se bănuiește construirea unei bombe atomice.
Dar de ce îmi interzic mie însumi
să spun numele acelei alte țări
în care de ani de zile, sub mantia tăcerii,
există un potențial nuclear
aflat în afara oricărui control?.
Trecerea sub tăcere a acestui fapt
căruia tăcerea mea i s-a subordonat
o simt ca pe o minciună apăsătoare
și o constrângere a cărei încălcare
sta sub amenințarea cu pedeapsa:
verdictul „antisemitism” este de uz curent.
Acum însă, când țara mea,
ale cărei foarte proprii crime
fără egal
sunt aduse iar și iar în discuție,
declară în cel mai pur scop comercial, cu ușurință,
că drept „reparație”
va livra Israelului un alt submarin
a cărui specialitate va fi să trimită
focoase atotdistrugătoare acolo unde existența
unei singure bombe atomice este nedovedită,
dar frica este folosită drept dovadă,
spun ceea ce trebuie spus.
Dar de ce am tăcut până acum?
Pentru că mi s-a părut că originea mea
pătată de un stigmat ce nu poate fi lepădat nicicând
îmi interzice să oblig țara Israel
de care sunt și vreau să rămân legat
să audă acest adevăr.
De ce spun abia acum,
îmbătrânit, cu ultima cerneală:
puterea atomică Israel pune-n pericol
pacea mondială oricum atât de șubredă?
Pentru că trebuie să fie zis
ceea ce mâine ar putea fi prea târziu:
și pentru că noi – ca nemți, deja destul de împovărați –
am putea deveni furnizorii unei crime
previzibile, drept care complicitatea noastră
nu ar putea fi achitată
prin scuzele obișnuite.
Și recunosc: nu mai tac
pentru că sunt sătul de ipocrizia Vestului;
de asemenea, sper că mulți
se vor elibera de tăcere,
și vor cere promotorului pericolului recognoscibil
să renunțe la violență
și vor cere, totodată,
ca guvernele ambelor țări să permită
un control liber și permanent
al potențialului atomar israelian
și a facilităților nucleare iraniene
de către o instanță internațională.
Doar astfel israelienii și palestinienii
și mai mult de atât, toți oamenii
care trăiesc unul lângă altul, învrăjbiți
în această regiune aflată sub ocupația nebuniei,
vor putea fi ajutați –
și noi, la urma urmei, odată cu ei.

Adrian Păunescu - Poporul Evreu

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

E prea destul, miroase-a fum în lume,
Miroase-a carne arsă, vrei, nu vrei,
Miroase-a cer și-a remușcări postume,
Miroase a cuptoare cu evrei.
Miroase-a ochi de nație murindă
Și toate fabricile merg invers,
Miroase-a gând ce moare în oglindă,
Prin lacrimi, fumul iese-n Univers.
Miroase a popor trimis la moarte,
Miroase-a prunci zvârliți în abator,
Miroase a trifoi și-a semn de carte,
Miroase-a îngeri tragici care mor.
Tot nu-i de-ajuns? Tot nu vă e rușine?
Tot n-aveți milă și mai puneți foc?
Cumva coșmarul rasial revine?
Nu mai putem să fim lucizi deloc?.
E fum înecăcios în toată zona,
Alt holocaust pare iminent,
Evreii plâng în șoaptă „Dona, dona”,
Ce vânt antisemit pe continent!.
Trezire violentă! Sângerarea,
De se urăsc și frații între ei,
Și-apoi, cu lașitate, fiecare,
Aruncă toată vina pe evrei.
E fum confuz în cartea de citire,
E fum în sfârcul laptelui matern,
E iarăși fum de învinovățire,
În fum, cei duși, de veghe își aștern.
Nu s-a sfârșit Îngrozitoarea Crimă,
De ceruri fumul jertfei e răsfrânt,
Și, ca un foc ce încă se exprimă,
Se-ntoarce astăzi fumul pe pământ.
Și nu s-a terminat acel tăciune,
Mai scânteiază remușcarea lui
Și vine iar fochistul și ne spune:
Evreu-i vinovat și-atunci când nu-i.
Reintră, moale, fumul în odaie,
Mă simt de parcă ard și-mi este greu,
Spiralele de fum se încovoaie,
Cenușa lui ocupă scrisul meu.
Un înțeles nemuritor mă doare,
Mă uit la fum și plâng de parc-aș ști
Că fumul este ultima scrisoare
Trimisă de cei morți către cei vii.
Prigoana contra lor îmi e prigoană,
Îi văd bătrâni și eu mă simt bătrân
Și rana lor îmi e și mie rană,
Mă simt evreu, deși rămân român.
Evreu universal, pândit de soartă,
În ce direcții pașii să-mi îndrum,
Când nici o amintire nu mă iartă
Și buletinul meu miroase-a fum?.
E fum în valea plângerii celeste
Și-n primăvara fără de-nțeles,
Un fum retard în orice murmur este
Și otrăvite flori din muguri ies.
Pe urmă, prin livezi colindă iască
Și cad spânzurătorile-n delir
Și iarăși e problema evreiască
Și leagăne se-agită-n cimitir.
Și iarăși, prin diverse capitale,
Evreii-și fac bagajele plângând,
Sub bici durut de imnuri triumfale
Și iar miroase-a fum și-a foc flămând.
Pădurea omenească e-n derută
Și crângurile ei se-agită iar,
Pe când majoritatea surdomută
Nu poate desluși acest coșmar.
Tot nu-i de ajuns? Revanșa anonimă
Își face loc în fiecare gest,
Opriți absurdul braț întins a crimă,
Din lacrimi construiți acest protest.
Miroase-a fum, a jale și-a prigoană,
Miroase-a carne arsă, vrei, nu vrei,
Miroase-a nebunie suverană,
Miroase a cuptoare cu evrei.
Îi văd prin gări și prin aeroporturi,
Îi mișcă iar un vânt antisemit,
Ei ar fugi în grote sau în corturi,
Furtuna planetară s-a pornit.
Le știu și eu, ca orice om, pe toate,
Dar eu, în jalea lui, mă regăsesc,
Popor evreu ca sarea în bucate,
Pentru întreg poporul pământesc.

antisemitism – Versuri.pro

Gunter Grass - Ceea Ce Trebuie Spus

Adrian Păunescu - Poporul Evreu