Jorge Luis Borges - Adrogue

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Să nu vă temeți că-n tăcuta noapte
pe-alei m-aș pierde, -n vraja peste fire
a parcului, de-arome și de șoapte
răpit, care te-mbie la iubire.
Și la zăbavă, când privighetoarea
înalță tainic tril și-a apei undă
se încrețește-n murmur și-nserarea
statuia veche-n negură-o cufundă.
Remiza goală parcă e himera
acelui timp, hotar nedeslușit
unui tărâm de-arome, potrivit
pentru Verlaine și pentru Julio Herrera.
În umbră lasă-un iz medicinal
eucaliptii: iz patriarhal
ce, dincolo de timp și de cuvânt,
un asfințit marchează, vechi și sfânt.
Găsește pasu-mi pragul bănuit.
Veranda-n umbră marginea-și schițează.
Pe dalele din curte, veșnic trează,
Cișmeaua picură necontenit.
Dorm dincolo de prag cei care sunt,
prin forța visului de ei visat,
stăpâni, în umbra fără de cuvânt,
pe vastul ieri cu tot ce-a răposat.
Știu fiecare lucru din această
clădire veche: plăcile de mică
pe piatra gri, pe care le duplică
întruna neguroasa-oglindă vastă.
Un cap de leu ce mușcă îndârjit
belciugul, cioburi colorate
ce dezvelesc copilului uimit
prodigii ale lumii fermecate.
Nesocotind și moarte și noroc,
vor dăinui cu-ntreaga lor istorie,
căci toate se petrec în straniul loc
al dimensiunii ce-i numim memorie.
În ea și doar în ea se desfășoară
grădinile și curtea interioară.
Trecutul le păzește-n cerc oprit,
care cuprinde zori și asfințit.
Cum de-am putut să pierd acel precis
tărâm de-umile lucruri și-ndrăgite,
de neatins, ca rozele-nflorite
pe care-Adam primit-a-n Paradis?.
Uimirea prefăcută-n elegie
la amintirea casei mă apasă,
și nu-nțeleg cum timpu-ntruna pasă,
eu, care-s timp și sânge și-agonie.
În românește de Andrei Ionescu

Jorge Luis Borges - 1971

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Doi oameni au păşit decis pe lună
Şi alţii-apoi. Putea-vor ei să spună,
Prin vorbe şi prin arta ce visează
Şi şlefuieşte, ce-au putut să vază-n
Nedesluşit noroc? De aventură
Şi har s-au îmbătat aste vlăstare
Ale lui Whitman, care-au fost în stare
Să tulbure pustia lunii, pură.
Pe munte-a lui Endymion iubire
Şi hipogriful, sfera cea ciudată
De Wells închipuită, -adevărată
În amintirea mea, azi consfinţire
Primesc. Sporeşte-n toţi mândria.
Nu-i pe pământ un suflet să nu fie
Mai fericit şi vrednic. Energie
Sporită risipeşte. Bucuria
E-a tuturor, prin fapta cutezată
De-aceşti prieteni magicieni. Iar luna,
Cu chipul trist, de-ndrăgostiţi cântată,
E monumentul lor, eternă, una.
* Din „Aurul tigrilor” (1972).
* Traducere de Andrei Ionescu.

Andrei Ionescu – Versuri.pro

Jorge Luis Borges - Adrogue

Jorge Luis Borges - 1971