Vasile Carlova – Versuri.pro

Păstorul Întristat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Un păstor tânăr, frumos la față,
Plin de mâhnire cu glas duios
Cânta din fluier jos pe verdeață,
Sub umbră deasă de pom stufos.
De multe versuri spuse cu jale
Uimite toate stau împrejur:
Râul oprise apa din cale,
Vântul tăcuse din lin murmur.
Cât colo turme de oi frumoase
Se răspândise pe livejuni
Și ascultându-l iarba uitase,
Pătrunse toate de mila lui.
Câinele numai mai cu durere
Stând lângă dânsul căta în jos
Și ca s-aducă lui mângâiere,
Glas câteodată scotea milos.
Eho, ce zace de om departe,
Îl auzise din loc ascuns;
Și cu suspinuri de greutate
La toată vorba îi da răspuns.
Viu lângă dânsul, pătruns de milă
Și cu blândețe îl întrebai:
„Tinere, spune-mi, nu-ți fie silă,
Ce foc, ce chinuri, ce gânduri ai?
Viața voastră necazuri n-are:
E simplă, lină, fără dureri,
Și-n toată lumea nici o suflare
Ca voi nu gustă multe plăceri.
Vouă natura vă este dată;
Câmpii și codrii vouă zâmbesc;
Vânturi și râuri vouă arată
Cum curg de dulce, cum răcoresc.
Soarele încă vouă revarsă
Lumină dulce, tot cu senin,
Și cerul iarăși mila își varsă
Spre fericire vouă deplin.”.
El cu suspinuri atunci răspunse:
„Frate, se poate vrun muritor
Oricât să n-aibă dureri ascunse,
Fie pe scaun, fie păstor?
Orice viață supusă zace
Sub patimi grele mult mai puțin!
Soarta nu lasă un om în pace
Cu mulțumire a fi deplin.
Precum nu-ncetă de vânt suflarea
Nici către crânguri, nici pe câmpii;
Așa nu-ncetă nici tulburarea
De multe patimi către cei vii.
Adevăr, slavă, cinste, putere
Sau bogăție eu nu doresc.
Acestea toate drept o părere,
Drept nălucire le socotesc.
Dar mai puternic, greu a supune
Orice simțire, simț pe amor,
El, izvor dulce de-ntristăciune,
Lesne aprinde foc tutulor.
Iubesc prea dulce o păstoriță
Cu chip prea dulce, prea drăgălaș!
Pentru ea numai simt neputință,
Pentru ea numai sunt pătimaș.
De lângă mine ea când lipsește,
Natura n-are nimic frumos;
Sufletul tare mi se mâhnește,
Orice privire e de prisos.
Și drept aceea a tânguire
Fac să răsune fluierul meu
Lăsând și turma în năpustire,
Vărsând și lacrimi din ochi mereu.”

Ruinele Târgoviștei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă și voi ați strălucit,
Pă când un soare dulce și mult mai fericit
Își revărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârșit Saturn, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă cuprinde! Cum totul v-a pierit!
Sub osândirea sorții de tot ați înnegrit!
Din slava strămoșască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ș-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-ațintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi..
Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,
Când ochiul vă privește în liniștit minut:
De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți.
Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți
Cum cele mai slăvite și cu temei de fier
A omenirei fapte din fața lumei pier;
Cum toate se răpun ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârșit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.
Eu unul, în credință, mai mult mă mulțumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ș-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijelii,
Așa și eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre ușurință cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă încetează preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniștirea nopții se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Și de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoșești
Și simt o tânguire de lucruri omenești;
Și mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: „Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut”.
………….
………….
Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Și a huli viața în stare m-au adus.
………….
………….
Deci primiți, ruinuri, cât voi vedea pământ,
Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!

Inserarea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe când abia se vede a soarelui lumină
În vârful unui munte, pe fruntea unui nor,
Și zefirul mai rece începe de suspină
Prin frunze, pe câmpie cevași mai tărișor;
Pe-acea plăcută vreme în astă tristă vale,
De zgomot mai de lături, eu totdeauna viu,
Pe muchea cea mai naltă de mă așez cu jale,
Singurătății încă petrecere de țiu.
Întorc a mea vedere în urmă, înainte,
În dreapta sau în stânga, când sus, când iarăși jos,
Și-oriunde priviri multe a desfăta fierbinte
Și inimă și suflet găsesc mai cu prisos.
Când o câmpie plină de iarbă mi s-arată,
Pe care ostenește vederea alergând,
Și-a căreia văzută de flori împestrițată
Se-ntunecă cu noaptea pe caru-i-naintând.
Când o dumbravă deasă, cu frunte prea măreață
Încoronează câmpul, s-arate mai frumos
Și-nencetat din sânu-i revarsă cu dulceață
Pe-ntinderea câmpiii un vânt mai răcoros.
Pe de o parte iarăși o gârlă șărpuiește,
Întocmai ca o pânză se vede albă-n jos
Și ni se pare încă în vânt că fâlfâiește,
Mişcându-se de pietre talazul albicios.
Cu ce plăcere încă s-aude de departe
Un glas de păstorițe, un fluier de păstor,
Ce după câmp cu turma se-ntoarce la o parte
Și lasă, când se culcă, pe câine păzitor.
Dar icea, mai aproape, s-aude o murmură;
De râu să fie oare, ce curge nevăzut?
Pe lângă el când trece păstorul, nu se-ndură
De-un pas să-și depărteze auzul un minut.
Cât colo filomila, de multă-ntristăciune,
Ascunsă în stuf cântă cu glas pătrunzător
Ce prin Eho se duce și altora le spune
Că pieptul de unde iese hrănește mare dor.
De lături și zefirul ascultă cu plăcere
Și printre frunzi se plimbă ca umbra de ușor;
El numai câteodată rugându-se îi cere
Ca cântecul să ție ceva mai multișor.
Pe-acea singurătate ce ochiul sus privește
Când razile de soare natura stăpânesc,
Îndată ce și umbra de noapte se ivește
Grămăzile de stele încep de strălucesc.
Încet-încet și luna, vremelnică stăpână,
Se urcă pe orizont câmpiile albind,
Și plină de plăcere, cu-o frunte mai blajină,
Își caută de cale adesea mulțumind.
Acum și somnul vine ușor, de odihnește
În brațele sale p-oricare muritor;
Ființa milostivă de sus îi poruncește
Pământului să fie în veci mângâitor.
De multă nemișcare ce face peste toate,
Vederea împrejuru-i se-ntoarce cu fiori,
Pământul în somn dulce un geamăt parcă scoate
Și cerul nu s-arată acum mai cu răcori.
Dar ăstui suflet jalnic, lipsit de mângâiere,
Odihnă, mulțumire nu-i pot găsi de loc;
Oriunde veselia din inimă îmi piere,
Și de aceea umblă fugar din loc în loc.
Ce caută nu știe, dar simte că lipsește
Ființa care poate să-l facă fericit,
Și neputând găsi-o, în vreme ce-o dorește,
În negura mâhnirii mai mult s-a rătăcit;
Întocmai ca o luntre ce slobodă pe mare
Nu poate de furtune a mai găsi pământ;
Ce n-are nici nădejde, că poate d-întâmplare,
Cu vremea s-o arunce la margine vreun vânt.

Marșul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Dragii mei copii războinici, ascultare mumii dați,
Iată vreme, mic și mare armele s-îmbrățișați,
Strigând toți c-o glăsuire,
Spre a mumii fericire
S-alergăm de obște frați.
Cerul vouă vă deschide un drum foarte lăudat,
Ca să mergeți cu pas mare către slavă ne-ncetat.
Vie-vă, copii, aminte
Că Europa însuși simte
În ce cale ați intrat.
Glasul patriei să sune în auzul tuturor,
Strigând vouă: „Lenevirea rușinată subt picior”,
Toți acuma c-o mișcare,
Spre a voastră înălțare
Să dați mână de-ajutor.
Acea armă ruginită și ascunsă în mormânt
Brațele să-nfierbânte; iasă iarăși pe pământ.
Tinerimea s-o-ncunune
Cu izbânzi foarte bune;
Pe ea facă jurământ.
Înaintea fieșcărui îndestul v-ați umilit,
Îndestul și lenevirea în somn greu v-a stăpânit.
Acea soartă fără milă,
Sau de voie, sau de silă,
În sfârșit v-a s*******.
Priviți slava de aproape; voi în urmă-i ați călcat
Și pe fruntea fieșcărui raza ei a luminat.
Deci la arme dați năvală
Și la rând ieșiți cu fală,
Corbul iată s-a-nălțat.
El subt aripă-i vă cheamă și vestește ca să știți,
Că d-acuma înainte nație să vă numiți.
Deci cu dânsul înainte
Alergați cât mai fierbinte,
Laudă să dobândiți.
Pe această sfântă cale înfruntați orice nevoi.
Biruința pretutindeni să se ție dupe voi,
Și strigați c-o glăsuire:
„Slavă, dragoste, unire
În veci fie lângă noi!”.
Înainte-vă vrăjmașii să aplece fruntea lor,
Să-și cunoască neputința, ca să scape de omor;
Dar atunci a voastră mână
Pe ei fie mai blajină,
Dându-le și ajutor.
Vitejia și răbdarea aici încă moștenesc,
Încă curge pîntre vine acel sânge strămoșesc,
Ce la vreme se arată,
De nu piere niciodată,
Ca un dar dumnezeiesc.
Pe câmpia românească o tăcere pînă când,
Pînă când de arme pline să nu sune când și când,
Și p-a căria lungime
Să nu iasă cu iuțime
Cetile mereu la rînd?.
Aici școala biruinții într-o vreme a stătut,
Ale căria ruinuri să văd încă vechi de mult.
Dar acum fără zăbavă
Acea strămoșească slavă
E să vie în minut.
Glasul vostru strigând „slavă” pe strămoși a deșteptat,
Ale cărora țărână în mormânturi s-a mișcat,
Ș-umbrele în veci tăcute
Stau cât colo nevăzute,
Privind corbul înălțat.
Ce privire dulce mie! Steagul fîlfîie în vînt,
Armele lucesc veriunde, slava iese din mormînt,
Tinerimea îndrăzneață,
Mândră, falnică, măreață,
Ușor calcă pre pămînt.
Lacrămă de bucurie, curge, curge ne-ncetat!
Veacuri sînt de cînd ascunsă p-al meu sîn tu n-ai picat!
Arma iată că lucește,
Slava iată că zâmbește,
Corbul iată s-a-nălțat!