Simion Giurgeca – Versuri.pro

Interceptare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Când privesc Țara,
văd orizontul,
dar nu pot ajunge niciodată la el!.
Când privesc cerul,
văd stelele incandescente
și planete unde sunt sigur că trăiesc oameni
care au inimă.
Când privesc, gândind la nemărginire,
aud sunete și melodii,
ce ard cu lumină,
stingându-se-n ecouri,
departe și aproape de noi.
Când percep orizontul, bolta imensă, infinitul,
și armoniile eternității..
simt și simfonia propriului meu suflet!..
și știu,
sunt sigur..
că toți avem inimă!.
O inimă ce bate la fel.

Ultima Zi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

(Sărbătoare păgână)
I
E ultima sărbătoare păgână,
Când zeul hidos mai stă în icoană
Să-şi ceară tributul, aur şi sânge!
E ultima zi,
Când oamenii flămânzi,
Bătrâni, bărbaţi, femei, copii,
Îi strigă numele-n stradă
Şi-i poartă chipul vopsit
Şi pancarte cu mii de lozinci,
Lumea să-l vadă!
E ultima lege, un ultim decret
Înscris cu litere mari în ziare,
Cu roşu chenar, pe zid şi-n vitrine.
E ultimul ceas,
Când tobele bat,
„Zeul” hidos când urcă în pas
Trufaş pe trepte-n tribună;
Dogme şi teze să dea,
Proiect cu planuri plin de minciuni
Ţării să-i spună.
E ultimul vis paranoic, nebun,
Când el în zare-şi mai flutură mâna
Şi vrea să-şi supună umilul popor.
E ultimul semn,
Când poate-nşira
Plin de mândrie sacrul îndemn,
Cu laude trase pe sfoară,
Citind raportul cincinal,
Să-i bată supuşii din palme,
Cinci zile iară!.
II
E ultimul circ şi spectacol acum,
Când „zeul” îşi ţine sceptrul în mână,
Simbolul forţei barbare şi crude.
E ultimul sfat
Satanic ce-l dă
Mulţimii care l-a aplaudat
L-al patrusprezecelea congres
În prima adunare,
Când el s-a propus singur din nou
Să fie ales.
E ultimul chin şi grea suferinţă
Pe care o îndură neamul de robi
Cu trupul scheletic şi ochii de jar.
E ultimul gând
Ce poate-l mai au
Oamenii-n disperare-aşteptând!
„Zeul” să plece, clanul şi toţi..
Să nu mai stea în „altar”
Să scape-n grabă ţara de el
Şi glia de hoţi.
E ultima „sărbătoare păgână”,
Când „zeul” hidos mai stă în icoană
Să-şi ceară tribut aur şi sânge!
E ultimul ton,
E ultimul glas.
(Circulă des în lume un zvon
Că-i „zeul” păzit de stafii
Şi epoca de aur
Acuma începe să moară)
E ultima zi!

Eu Sunt Călătorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Eu sunt călătorul ce-n viață aleargă mereu
Și caută sfârșitul potecilor cu spini.
Și merg demult pe drum, prin pietre și mă zbat așa de greu
De câte ori mă lupt și-ncerc să ies din mărăcini.
În suflet port dureri, pe trup am răni și urmele de sânge
Mă dor la oricare-avânt ce-l dau vieții deșarte
În pieptu-mi seva se zbate și inima plânge
Când merg înainte spre zare, tot mai departe.
Pe frunte simt răceală și tâmplele-mi bat crud,
Privirea se-nfioară și tremură și ea la orice pas
Ce-l fac dibuind. De-atâta durere și chinuri asud,
Dar merg înainte și-nvins nicidecum nu mă las.
Ziua și noapte ascult cum şuieră vântul,
Mă târâi prin zgură și merg printre ruine
Cu mâna scurm în țărână și mușc cu dinții pământul
Iar ochii-mi ridic la cer mai sus către lumini!.
În urma mea, pe drum, rămân urmele pașilor grei
Săpați prin furtuni cu vremea în stâncă
Și ploaia îi roade.. și vântul și gerul din ei
Șanțuri înguste și calea o fac mai adâncă.
În urma mea, prin ani, spre albastrul senin,
Mă urc pe culmi la bolta plină cu stele
S-ascult cum sună chemări și glasuri ce vin
Și-mi dau curaj când merg suind fără-ncetare la ele.
Eu sunt călătorul ce n-are odihnă, mi-e sete, -s flămând,
Și-mi tremură trupul și pasul pe drumul atâta de lung.
Eu rabd și-nfrunt în cale-mi prigoane pe rând;
Nu astăzi, dar mâine, eu tot am pe culme, s-ajung!

Poemul Ecluzei

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Pământ, te scurm!
Şi piatra ți-o sfarm cu târnăcopul.
În truda-mi, cad şi mă târâi; lovit cu piciorul,
Bătut şi scuipat, păgânii mă-njură.
Şi eu înfrunt senin privirea lor, blestemul
Şi orice lovitură.
Pământ, te scurm!
În orice zi. Şi noaptea, în ploaie şi vânt,
Prin gheața-mi ruptă şi udă, răceala apei în oase o simt.
Mâna mea-i roasă, în ochi e amurg,
Pe frunte, noroiul şi stropi de sudoare
Ca lacrima curg.
Pământ,
Sunt fără odihnă şi lutul adânc
Îl scot din largile şanţuri şi-n cupe-l arunc;
Cleios şi gălbui, pe vârful lopeții,
Pe diguri înalte cu râpe şi spini,
Îl duc vagoneții.
Cu roaba îl urc pe scânduri în coastă,
Mai sus, în vârf, spre zarea albastră.
Genunchii îmi tremur, plămânii mă dor,
Abia respir şi mă clatin, cu pasul mic,
Încet mă urc şi cobor.
Prin stufuri şi trestii, printre coline,
Tractoarele poartă cu ele dragline:
Nisipul şi melcii şi mâlul îl sapă;
Cu brazde adânci pe valea pustie
Stă şanțul cu apă.
Deasupra mea paseri, cu miile-n cârduri,
Rotesc peste holde şi pleacă în rânduri.
Pe bolta-nnegrită se-nvolbură norii.
Ce trist şi duios răsună văzduhul,
Când zboară cocorii!
Nu-i floare, nici iarbă, un arbore nu-i,
Nici sate cu oameni. Nu-i nimenea, nu-i.
Doar linii, conture, pe micile dealuri
Cu straturi de ceață groasă şi albă
Ca nişte valuri.
Nu-i nimenea şi sună în goana lor trenuri,
Trezindu-mi ecouri şi-atâtea refrenuri.
Cum trec, la geamuri, priviri spre noi se îndreaptă;
Sunt mii de oameni acasă, tineri, bătrâni,
Care ne-aşteaptă.
Sunt mii de oameni şi neamul, o țară!
Cu morții ei, cu toții-n noapte se scoală
Şi-n vuit de luptă cu fruntea senină,
Pornesc flăcăii din codri, moşnegii-toiag
Să-şi facă lumină.
Pământ,
În jur e sârmă cu ghimpi şi tăcere,
Semne pe stâlpi, gherete cu sentinele.
Prin aerul rece un strigăt tăios, ascuțit.
Doi oameni, piciorul şi coaste sub roți de vagoane
Iar şi-au strivit.
Cum bate în pieptu-mi inima tare,
Că tâmpla îmi arde şi capul mă doare
În suflet durerea abia mi-o înfrâng!
Ce viață mizeră şi plină de chinuri.
Să rabd? Să blestem? Să plâng?
Pământ,
Te năruie-n prăpăstii şi miile de stânci,
Le sfarmă ca şi mâlul apelor adânci.
Cum stă pe ele urma sângelui din mâini!
Un semn de ură crudă ce l-au avut pigmeii
Cu inimă de câini.
Pământ,
Din cei ce sunt aici, câți mâine vor muri?
În groapa fără cruce, nimeni nu-i va şti!
Câți n-o să aibă rugă şi nici lumini ce ard,
N-o să lumineze locul acoperit cu buruieni
Şi fără niciun gard?
Pământ, te scurm!
Şi piatra ți-o sfarm în stâncă:
O scot de jos, din şanț, pe schelă şi-n groapă adâncă
În daltă lovesc ciocanele malul;
Mai larg, mai larg şi adânc,
Să fie canalul.
Şi mâine, când nave purta-vor rodul în pântec
Cules din holde cu flori şi un cântec
Suna-va-n amurguri, ecou înserat;
Câți oameni şti-vor atuncea că lutul şi piatra
Ieri, eu ți-am săpat?
Flămând şi gol, în frig, bătut de ploi şi vânt,
Te scurm într-una, ziua şi noaptea, pământ
Cu dinții muşc în țărână şi dintre ruine,
Privesc departe cerul aprins
Cu mii de lumini!
Doamne,
Cu gândul mâine de-oi trece,
La lut şi la piatră, la apa cea rece,
Pe bolta senină fără de ceață
Trimite țării augur alt soare
Şi-o altă viață.

Umbra

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Lumina…
Nu are umbră!
Numai corpurile au umbră,
dacă există ceva să le lumineze.
Soarele…
ar putea să aibă și el umbră,
dacă am vedea umbra universului.
Ce n-am face să vedem
și umbra infinitului!
Și totuși…
sunt oameni care n-au „umbră”!
El,
„Omul”, nu are „umbră”.
Vai, vai!
„Umbra” lui
a întunecat Soarele!

Rugăciune

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

De două mii de ani
Oamenii așteaptă să Te arăți de sus,
Să-nvingi iarăși păcatul,
Să ierți pe cei puternici,
Să dai din harul Tău celor ce sufăr – mila
Și-n suflet pacea s-o aduci, Iisuse!.
De două mii de ani
Oamenii Îți cheamă numele Tău sfânt
Și-ți cer iar mântuirea.
În rugăciuni Te laudă
Să faci mai bună viața lor
Și voia Ta să fie
Cum e „în cer, așa și pe pământ”.
Și noi Te așteptăm
Aici între păgâni, umili, plini de păcat,
Nădejdea-n Tine-am pus,
Ca să ne scapi de ură,
Și trupul de dureri..
Să-nnobilezi în inimi patimile crude
Și să ne mântui și pe noi, Iisus!

Oraș Bătrân

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Oraș bătrân,
cu străzi înguste,
ce plin ești astăzi de ruine!
Ce negre-s zidurile tale
și ploi cum bat..
Pe-acoperiș și prin tavane,
prin pod, prin uși,
prin geamurile sparte..
Cum şuieră acum un vânt
tăios, pustiu,
aducător de moarte.
Oraș bătrân,
cu bolta cenușie..
Pe cer azi nu ai nicio stea
și nici lumini nu ard
în vechile biserici
cu turnurile frânte..
Nici nu s-aud refrenuri
în largul unui lac,
ori sub balcon, într-un castel,
în cimitir.. și nici la cafenea!..
Acuma toate tac.
Oraș bătrân,
acoperit de ceață..
Azi ești numai ruine,
morman de piatră arsă,
acoperit de fum
și plin de buruieni.
Prin care umblă șerpii
cu limbile afară
la corbi ce croncănesc
a cobe-n rotocoale
deasupra ta și zboară.
Oraș bătrân,
ce ieri ai fost lumină
și mie tu un drum mi-ai arătat,
azi ești plin de poteci
și tot mai mult te stingi..
Oraș bătrân, tăcut și mort!..
Eu mâine voi veni din nou
al vieții val să duc
luptând cu existența..
Dar n-am să știu atunci,
oraș bătrân, pe care drum s-apuc?.
Oraș bătrân,
ce stai pustiu în mine
și ești numai cenușă
o urmă a focului de ieri,
când vor veni furtuni
pe străzile-ți înguste.
și viața curge-va-n șuvoi,
lucind în razele de soare,
ridică-te din spuză iară..
și luminează-mi calea
spre-o zi de sărbătoare.