Paul Valery – Versuri.pro

Tânăra Parcǎ (Partea Întâi)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lui André Gide. De mulţi ani de zile părăsisem arta versurilor: încercând mereu să mă abţin, am făcut acest exerciţiu pe care ţi-l dedic. 1917.
Format-a Ceru-această grămadă de minuni
Ca locuinţă unui şarpe?
PIERRE CORNEILLE.
CINE, dacă nu vântul curat, în plânset frânge
Extreme diamante-n pustiu.. Dar cine plânge,
Atât de-aproape mie-n momentele de plâns?.
Această mână, peste-al meu chip ce-l vrea atins,
Distrat ascultătoare unei profunde ţinte,
Îmi cere slăbiciunii o lacrimă fierbinte,
Şi-ar vrea, dintre destine, cu-ncetul despărţit,
Cel pur să-mi lumieze tăcând un piept rănit.
Furtuna-mi zvârle-n murmur o umbră de mustrare,
Sau îşi retrage, joasă, prin guri de stâncă tare,
Asemeni unui lucru-nşelat, amarnic supt,
Un vuiet de constrângeri şi jale, dedesubt..
Iar tu ce faci, zbârlită, şi-această mână tristă,
Şi ce foşnire-a unei uscate foi persistă
Stând între voi, ostroave din sânu-mi desfăcut?..
Eu scânteiez, legată de-un cer necunoscut..
Spre setea mea imenşii ciorchini lucesc dezastre.
STRĂINI atotputernici, neocolite astre
Ce-ngăduiţi să ardă prin timpuri ce sporesc
Un dram de puritate şi de suprafiresc;
Voi ce-mplântaţi a jale în muritori să-i sfarme
Aceste nalte aşchii, aceste dure arme,
Şi-ale veciei voastre tăioase junghiuri, eu
Sunt singură, şi tremur, cu voi; culcuşul meu
L-am părăsit; pe stânca muşcată de minune,
Mă-ntreb ce suferinţă în piept mi se depune,
Ce crimă chiar asupră-mi sau prin mine – am comis?..
.. Sau răul mă urmează într-o visare-nchis,
Când (aurul din lampă de-un moale suflu stins e)
Stăteam de braţe groase cu tâmplele cuprinse,
Mult timp sperând din suflet un licăr să absorb?
Toată? A mea cu totul, stăpână pe-al meu corp,
Într-un fior năsprindu-i întinderea ciudată,
Şi-n blândele-mi cătuşe, de sânge suspendată,
Eu mă vedeam văzându-mă, unduind, cu lungi
Priviri ce-mbracă-n aur pădurile-mi adânci.
Urmam prin ele-un şarpe ce tocmai mă muşcase.
CE-NCOLĂCIRI de pofte, târâşu-i!.. Ce distrase
Comori scăpând întriina de-aviditatea mea,
Şi ce-ncruntată sete de limpezimi de stea!.
O, vicleşug!.. La raza durerii, ostenită,
Eu m-am simţit ştiută mai mult decât rănită..
Pe-un prag mişel de suflet, un dinte m-a născut;
Veninul meu mă-arată, el sieşi cunoscut:
El bântuie-o fecioară de sine-lănţuită,
Geloasă.. Dar de cine, geloasă şi pândită?
Şi ce tăcere-ascultă unicu-mi posesor?.
Zei! O secretă soră în răni care mă dor
Arde, ce se preferă nemăsurat activă.
„PLEACĂ!” eu n-am nevoie de rasa ta naivă,
Scump Şarpe!.. Eu mă-nlănţui, fiinţă de-ameţeli!
Nu-mi mai întinde-aceste reci noduri şi urzeli,
Şi-a ta credinţă care, ghicind, fuge de mine..
De-ajuns e că am suflet, podoabă de ruine!
El ştie, peste umbră-mi plimbând un chin hapsân,
Să muşte, noaptea, stânca gingaşului meu sân;
Al reveriei lapte de-aici mereu şi-l cere..
Lasă, deci, să se moaie-acest braţ cu giuvaiere
Ce-atacă prin iubire destinu-mi spiritual..
Nimic nu poţi asupră-mi nici mai puţin brutal,
Nici mai puţin prielnic.. Alină-aceste unde,
Recheamă-aceste sorburi, şi promisiuni imunde..
Surpriza mea se scade, şi ochiul meu e cert.
Nici n-aşteptam să aflu-n bogatul meu deşert
Decât o zămislire de-atari mânii şi funii:
Adâncul lui de patimi e loc al uscăciunii,
Oricât purced în zare şi mort de sete cern
În mine spaţiu-acestui meditativ infern..
Ştiu.. Uneori dezgustul îmi este un teatru.
Atât de pur nu-i duhul ca, nicicând idolatru,
În goana-i solitară aprinsul lui avânt
Să nu-i alunge zidul umbrosului mormânt.
O lungă aşteptare naşte orice pe lume.
Chiar umbra e supusă de-o agonie-anume,
Sufletu-avar se cască, se tulbură pe loc
De-un monstru-n răsucire pe prag de porţi cu foc..
Dar, oricât de bizară şi promptă pari, reptilă,
Tu-n vii ocoluri linse de mângâieri subtilă,
Corp ars de neastâmpăr şi de lingoare grea,
Ce eşti, pe lângă lunga, eterna noapte-a mea?
Tu te uitau cum doarme frumoasa-mi neglijenţă..
Însă, cu-al meu pericol, eu sunt de conivenţă,
O, Thyrs, mai versatil, mai rea ca el oricum.
Mă lasă! reia firul vâscosului tău drum!
Ochi orbi găseşte-ţi pentru mişcările masive.
Revarsă-n alte paturi lungi rochii succesive,
Stârneşte-n alte inimi al răului lor val,
Pentru ca-n inelatul tău vis de animal
Până spre zori candoarea să gâfâie-anxioasă!..
Eu, eu veghez. Lividă, ies eu, şi prodigioasă,
Mustind încă de plânsuri pe care nu le-am plâns,
Dintr-o absenţă ce-are contur de om, atins
Numai de ea.. Spărgând-o, pe groapa diafană
Mă razim tulburată şi totuşi suverană,
Căci tot ce-mi năluceşte-n priviri şi nopţi mereu,
Prin cele mai mici gesturi, consultă-orgoliul meu.”.
DAR mă-ngrozeam să pierd o durere-aşa divină!
Îmi sărutam pe mână această urmă fină,
Nemaiştiind din vechiul meu corp nesimţitor
Decât un foc ce-mi arde conturele uşor:.
Adio, -am zis, minciună, EU, soră muritoare..
AH EU al armoniei, dar nu ca o visare,
Femeie mlădioasă şi fermă la tăceri
De acte pure!.. Frunte limpidă, până-a zări
Cu valuri, unde vântul stufos şi vag le-nspică,
Lungi fire-n larg ce-n zboruri se-mbină, se ridică,
Spuneţi!.. Egala zilei, şi soaţa ei, era,
Unic suport zâmbindu-i din dragoste formam
Pentru-nălţimea-a-toate stăpână, adorată..
Ce luciu prins de gene-mi orbeşte aurată,
O, pleoape oprimate de-o noapte de comori,
Rugam pe pipăite-n tenebra voastră-n zori!
Eternului, ce parcă mă-mprejmuia, poroasă,
Mă ofeream muşcării în fructu-mi de mătasă;
Nimic nu-mi da de veste că dorul de-a muri
În pulpa-aceasta blondă-n amiaz s-ar pârgui:
Savoarea mea, se vede, nu-mi întinsese-amarul.
Eu jertfă aduceam doar un umăr ogl pe-altarul
Luminii; şi pe mierea acestui gât de nea,
Ce-n dulcea lui născare chiar ceru-l împlinea,
Venea să aţipească figura lumii rondă.
Apoi în zeul-sclipet, captivă vagabondă,
Mă clătinam şi-n flăcări umblam pe solul plin
Legând şi dezlegându-mi doar umbrele sub in.
Ce fericire! Până la prag de-alese jerbe,
Unde-mi slujeau vestmântul ombelele superbe,
Cu-o gingaşă scădere a portului semeţ;
Şi dacă, împotriva acestei libertăţi,
Dacă scăpate rochii rebelii spâni denunţă,
Arc brusc, eu simt cum corpul se-ncoardă, mă pronunţă,
Stând gol sub vălul care se umflă-n vii culori
Răpite de-a mea rasă ghirlandelor de flori!.
Regret aproape-această deşartă prepotenţă..
Eu, una cu dorinţa, am fost o iminenţă
A ascultării, prinsă-n aceşti genunchi senini;
De-atât de prompte gesturi îmi erau ochii plini,
Că-abia simţeam fiinţa că-mi saltă-n vânt agilă!
Spre simţuri luminoase-mi plutea blonda argilă,
Şi-n arzătoarea pace a viselor fireşti
Aceşti paşi fără zare-mi păreau eterni, cereşti.
De n-ar fi, o! Splendoare, că, Inamică mie,
Umbra mea! mlădioasă şi sprintenă mumie,
Pământu-absenţei mele pictate-l atingea,
Care de-această moarte uşoară mă ferea.
O văd cum între roză şi mine stă pitită;
Pe pulberea dansantă, ea curge, nu irită
Nici un frunziş, ci trece, se frânge peste tot..
Treci! Barcă-a morţii..
IATĂ, eu vie, naltă, pot
Cu-asprime, cu-al meu propriu neant pe-ascuns armată,
Însă, ca din iubire cu-o faţă-mbujorată,
Şi-adulmecând cu nara un vânt din portocali,
Să-ntorc acuma zilei doar ochi străini, egali..
O, cât poate să crească în noaptea mea aparte
A separatei inimi misterioasă parte,
Şi harul să-mi devină tot mai profund, prin chin!..
Sustrasă prejmei pure, captivă sunt, şi prin
Leşinuri de arome supusă, simt uşoară
Statuia mea sub raze înalte cum se-nfioară,
În marmura ei aur cu toane-aleargă viu.
Dar ce vede privirea mea dispărută, ştiu;
Mi-e ochiul negru tindă de-aziluri infernale!
Gândesc, lăsând în briză atâtea ore pale
Şi duhul fără-ntoarceri din arbori amărui,
Gândesc, pe dunga de-aur a universului,
La gustul de pieire ce-n Pythonisa creşte,
Când rage-n ea speranţa că lumea se sfârşeşte.
Enigme, zei, răgazuri şi paşi pe sol ceresc
Opriţi de vorbe, – toate mereu mi le-nnoiesc
În mine, pe piciorul purtându-şi reveria,
Ce-ngână-o zburătoare ce-şi schimbă bucuria,
Întruna cu neantul se joacă la zenit,
Şi arde, -n vârfu-mi sumbru de marmură, uimit.
O, CE PRIMEJDIOASĂ privirii sale pradă!.
Căci ochiul minţii-ajuns-a pe plăji de pluş să vadă
Lucind prea multe zile şi-apoi pălind ca-n vis,
Al căror zvon şi umblet eu mi le-am fost prezis.
Plictisul clar, plictisul de-a le scruta pe ele
Funest avans îmi dete asupra vieţii mele:
Întreaga zi, duşmană, mi se-arată din zori.
Eram ca moartă; poate, visam, adeseori,
Nemuritoare-aproape, că viitorul clar e
Doar diamant ce-nchide coroana-n pietre rare
Unde se schimbă-a multor urgii de mâine nea
Cu alte absolute văpăi pe fruntea mea.
Va cuteza el, Timpul, din multele-mi morminte,
Să-nvie-o seară-aleasă de porumbei, cuminte,
O seară ce târăşte pe-un petic călător
Din blânda mea pruncie-un reflex roşcat, uşor,
Şi moaie în smaralde-un roz amplu de ruşine?.
O, RUG al amintirii, vânt de-aur baţi spre mine,
Suflă pe mască roşul refuzului pe loc
De-a fi eu însămi alta, decât am fost, în foc..
Tu, sânge-al meu, roşeşte livida circumstanţă
Ce-o-nnobila azurul prin sfânta lui distanţă,
Şi-al vremii insensibil iris ce-am adorat!
Vino, consumă-n mine-acest dar decolorat;
Vino! să-mi dau azi seama şi să urăsc, novice,
Copila sperioasă, tăcerile complice,
Limpida tulburare care se scaldă-n crâng..
Şi-o voce să-mi ţâşească din nou, din sânul stâng,
Nebănuit de aspră şi-n dragoste voalată..
Frumosul gât căutându-şi zeiţa-ntraripată..
Cu pulsu-atât de-aproape de-un puls slăbit am fost?.
Credeam chiar eu, mari geme că-mi este adăpost
Blândeţea ce surâde-n ameninţarea voastră..
O, viţe pe obrazu-mi, ca o urzeală-albastră,
Sau tu.. ţesută-n gene şi jet spre stele supt,
Al serii tandru licăr de tulburi braţe rupt?

Feerie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Luna subțire varsă un fraged licăr sacru,
O-ntreagă fustă dintr-un țesut de-arginturi fin,
Pe fundament de marmuri unde apare lin
Umbra purtând o trenă de perle-n voal de nacru.
Pe mătăsoase lebede ce-ating de-un stuf opac
Carena lor de pană aproape luminoasă,
Ea desfrunzește-o roză de nea funinginoasă
Ale cărei petale scriu cercuri largi pe lac.
E vie?.. Ce deșerturi de stinsă voluptate
În care apa-n lame abia zvâcnind mai bate,
Uzând secretul prag din ecouri de cristal.
Carnația confuză de roze moi deodată
Se-nfioară, când un strigăt de diamant fatal
Crapă cu-un fir de ziuă marea poveste toată.

Pseudomoarta

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cu umilință tandră pe-al tău mormânt teribil,
Pe monumentul, Doamne, acesta insensibil,
Ce din risipă de-umbre, de dor și de ispită
Alcătuiește-ntreaga ta grație-ostenită,
Eu mor, eu mor ca tine, mă prăbușesc în hău.
Dar cum, răpus, mă nărui peste sepulcrul tău,
A cărui prizonieră cenușă mă îmbie,
Această falsă moartă, în care viața-nvie,
Își redeschide ochii și mă iluminează,
Mă mușcă și mă smulge o nouă moartă, trează,
Mai scumpă decât viața. O, falsă veșnicie!

Insinuantul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Curbe, o, meandru
Al seducției, – oare
E vreun gest mai tandru
Decât o lentoare?
Drumu-mi ce-l știu bine
Eu îl vreau și-al tău;
Gându-ascuns în mine
Nu e să-ți fac rău.
Surâzândă, -n fasta
Seară, – te rănește
Libertatea asta
Ce descumpănește?
Curbe, o, meandru,
Taina mea adâncă,
Verbul cel mai tandru
Amâna-l-aș încă.

Sufletul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Ne-ajuns neștiut,
Atâta sunt: iz.
Plutind și ucis
În vântul limbut!

Ne-ajuns neștiut,
Prilej sau ursită?
Abia apărut
E treaba sfârșită!

Nevrut, necitit?
În minți am tocmit
Capcane să-nșele!

Ne-ajuns neștiut,
Cât sânul văzut
Prin două dantele!

Falsa Moartă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Cu umilință, tandru, peste-un mormânt ardent,
Pe-un insensibil monument
Pe care-a ta splendoare-l formează obosită
Din umbre, vis, pasiune risipită,
Eu mor, eu mor de-asupra, mă surp și cad afund;
Însă abia mă nărui peste mormântul scund,
A cărui masă-nchisă spre scrum mi-atrage fața,
Că moarta-aceasta falsă, -n care se-ntoarce viața,
Zvâcnind, deschide ochii, mă mușcă și mă ia,
Și ne-ncetat îmi smulge o nouă moarte-n ea
Mai prețioasă decât viața.

Interior

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

O sclavă cu ochi lungi, legată-n lanțuri moi
Pătrunde în oglinzi, dă apă iar la flori,
Pe pat misterios își lasă deget pur;
Îmi pune o femeie-n iatacul dimprejur,
Ce prin visarea mea cum vrea să se strecoare,
Ca sticla ce o freci prin razele de soare,
Printre priviri îmi trece şi-absenţa nu le-a frânt,
Şi cruţă mecanismul curatului meu gând.

Aurora

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Lui Paul Poujaud.
Mohorâta-nvălmășire
Ce-mi slujea drept somn, acum
Urmărind roza ieșire
A soarelui piere-n fum.
Prin suflet merg înainte
Cu-o încredere fierbinte:
E ruga dintâi! Gingași,
Abia smulși din dune grele,
Pe pașii rațiunii mele
Eu fac admirabili pași.
Salut! încă-n somn complice,
Voi, când gemene zâmbiți,
Similitudini amice
Ce-ntre cuvinte luciți!
Cu-o lărmuire de-albine
Vă voi avea-n coșuri pline,
Și pe-un fuscel tremurat
Din scara mea aurită,
Prudența mea lămurită
Și-a pus piciorul curat.
Ce-auroră-aici pe crupe
Care-acum abia tresar!
Iată-le, se-ntind în grupe.
Pe cât adormite par:
Una arde, alta cască;
Pe-un piepten de solz, firească,
Uitând degetele-i vagi,
Visării încă vecină,
Cea lenevoasă o-nclină
Pornirii vocii ei dragi.
Cum! voi – netrezite bine!
Ce-ați făcut, noaptea, în vis,
Idei, pe suflet stăpâne,
Curtizane din plictis?
– Mereu cuminți, răspund ele,
Prezențe în veci fidele,
Noi nu te-am trădat nicicând!
Noi eram nu depărtate,
Ci, păianjeni tainici, toate
În tenebra ta lucrând.
Nu vei fi, de bucurie
Beat! când din umbră săruți
Mătăsoșii sori o mie
Pe enigma ta țesuți?
Iată ce-am făcut, decise:
Peste-ale tale abise
Întins-am fire subțiri,
Reținând nuda natură
Într-o fină țesătură
De plăpânde pregătiri..
Pânza lor spirituală,
O rup, și caut cu-avânt
În pădurea-mi senzuală
Oracolul meu de cânt.
A fi! Cosmică ureche!
Sufletu-ntreg e pereche
Unei extreme dorinți..
El se-ascultă-n tremurare
Și-uneori buza mea pare
Ecou șoaptelui lui cuminți.
Iată-mi vițele umbroase,
Hazardului meu temei!
Imagini duc, numeroase,
Asemeni cu ochii mei..
Orice frunză-mi dă în zare
Un servil izvor din care
Sorb acest zvon indecis..
Totul mi-este miez, și miere,
Orice caliciu îmi cere
Să-i aștept fructul promis.
De spini, nu mă tem! Brutal e,
Dar bine, când te-ai trezit!
Aceste prăzi ideale
Să fii sigur nu-ți permit:
Spre-a răpi o lume încă
Nu e rană-atât de-adâncă
Răpitorului să nu-i
Fie o rană fecundă
Iar sângele-i spune-n undă
Că-i cu-adevărat a lui.
Ating transparența toată
Pe-un invizibil bazin
Unde Speranța mea-noată,
Ținută de-apă sub sân.
Gâtul ei timp vag despică
Și fără seamăn, ridică
Un blând val interior..
Ea simte-n apa unită
Adâncimea infinită,
Și-i toată numai fior.

La Poet

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

La poet:
Urechea vorbește
Gura ascultă
Inteligența, luciditatea sunt
acelea care produc și visează;
Somnul e acela care vede limpede;
Imaginea și fantasmele sunt
acelea care privesc;
Lipsa și lacuna sunt acelea
care creează.

Tânăra Parcă (Partea a Doua)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Plasați în ceruri, ochii mei să-mi traseze templu
Și-asupra-mi odihnească altar fără exemplu!
Țipa făptura-mi toată din piatră și palori..
Pământu-acum mi-e numai o bandă în culori
Ce curge, se refuză albeitei frunți de grijă..
Tot universu-n tremur îmi șovăie pe tijă,
Coroana cugetării mi-e fără de-nțeles,
Moartea vrea să respire-acest trandafir ales
Al cărui iz i-ajută lucrarea tenebroasă!.
De-mbată tandru-mi miros o țeastă găunoasă,
O, Moarte, respira-va azi sclava unor regi:
Deci cheamă-mă..! Durere să-mi dai, să mă dezlegi,
Eu mie-atât de frântă, imagine-osândită!
Asculți?.. Nu sta pe gânduri.. Născândul an invită
Și-ntregului meu sânge-i prezice noi mișcări:
Cu jale-și pierde gerul ultima perlă-n zări..
Ca mâine, la suspinul din Haruri constelate,
Va sparge primăvara fântânile-astupate;
Ea râde, violează mereu.. De unde, când
Veni? Candoarea însă vorbește-atât de blând,
Că o tandrețe mușcă pământu-n măruntaie..
Umflați copaci sub pleoape de solzi se întretaie
Cu mii de brațe-n zarea prea multă, ca păgâni,
Miscând în soare ritmic sonorele lor lâni,
În aer aspru suie cu-aripile lor toate
Din mii de frunze care se simt reînviate..
Ce nume-aeriene-n timpanul tău înduri
Tu, Surdo!.. Iar în spațiul învins de legături,
Vibrând în lemn vivace din coama ce-l imprimă,
Cu zeii și contrară, pădurea unanimă,
Desimea plutitoare care prin stâlpii crunți
Pios înalță-n zare fantastelor frunți
La sfâșiate-avânturi spre insule superbe,
Un tandru fluviu, Moarte, care ascuns în ierbi e?.
Ah, cine, muritoare, -ar învinge-atari vâltori?
Ce muritoare?.
Însămi, atât de pură, -n fiori
Îmi simt genunchii parcă genunchi fără-apărare..
Mă rup în vânt. Cu țipăt de prunci străpunge-n zare
O pasăre.. chiar umbra ce-mi ține pieptul strâns,
Și roze! vă ridică suspinul meu c-a-nvins
Vai! brațe-atât de blânde ce-astupă corfa plină..
Ah, îmi atârnă-n plete-o povară de albină,
Plonjând mai beat întruna-n sărut tot mai tăios,
Al zilei mele-ambigui vârf tandru-delicios..
Lumină!.. Sau tu, Moarte! Dar cel mai prompt mă-apuce!..
Îmi bate pulsul! Pieptul se-aprinde, mă seduce!
Ah! cum se umflă, crește, se-ncoardă acest dur
Captiv prea dulce martor în plasa mea de-azur..
În mine, dur.. dar dulce pe gura infinită!..
Scumpe stafii născânde, cu setea mea-n suită,
Dorințe! Chipuri clare!.. Și voi, fructe de-amor,
Zeii mi-au dat maternul contur ispititor
Și-aceste margini ronde, și pliuri, și calicii,
Ca viața să ia-n brațe altarul de delicii
Unde-n eterne-ntoarceri stând sufletul ciudat,
Sămânță, lapte, sânge inundă nencetat?
Nu! Groaza mă inspiră, oribilă-armonie!
Orice sărut anunță o nouă agonie..
Văd, văd plutind, de-onoruri trupești fiind dușmani,
În milioane-amare neputincioșii mani..
Nu, sufluri! Nu, tandrețe, priviri.. convivi lumești,
Popor stricat de mine dorind ca să trăiești,
Nu, viața mea din mine n-o veți avea!.. Plecați,
Plâns și strigoi, de noapte zadarnic exhalați,
Plecați, sporiți al celor morți impalpabil număr!
Eu, umbră și lumină nu port pe-același umăr,
Păstrez, de voi departe, spiritul bun și clar..
Nu! N-o să vă-aparțină al buzei mele har!..
Și-apoi.. inimmă-fulger, chiar tu refuzi să-i spulberi.
Vai, de noi toți mi-e milă, o! tu, vârtej de pulberi!.
Mari Zei! în voi îmi mistui deconcertații pași!.
Am să-ți implor de-acuma doar licărul gingaș,
De mult timp doritoare pe-obraz a-mi curge-n unde,
Lacrimă iminentă, ce singură-mi răspunde,
Lacrimă care face să miște-n ochii mei
Umani o felurime de funerare căi;
Tu izvorăști, orgoliu de labirint, din suflet.
Din inimă, constrânsă, -mi aduci într-un răsuflet
Această detașare-a sucului meu prețios,
Care-mi jertfește umbra pe ochiul luminos,
Libație plăcută-a unei gândiri mascate!
Din grota unei spaime-n adâncul meu căscate
Sarea de taină-asudă apă fără ecou.
De-unde te naști? Ce icnet, mereu și trist, și nou,
Lacrimă grea, te scoate târziu cu umbre-amare?
Pe scara mea de mamă-ai suit, de muritoare,
Și, deșirându-ți calea, samar perseverent,
Cât timp mai sunt în viață, demersul tău cel lent
Mă-năbușe.. Tac, bându-ți umblarea suverană..
– Cine te cheamă, sprijin pe tânăra mea rană?.
Dar răni, suspine, sumbre-ncercări, lace? Și cui,
Marcați voi, perle crude, -acest corp cu frigul lui,
Un orb cu mâna-ntinsă de temerea speranței?
Unde se duce, fără-a-și răspunde ignoranței,
În noapte corpu-acesta, de crezul său mirat?
Lut tulbure, tu ia-mă, cu algă-amestecat,
Și du-mă-ncet.. Nevlaga mea de zăpadă, scursă,
Va merge-ntruna până își află propria cursă?
Lebăda mea, pe unde-i? de unde-și ia avânt?
.. Asprime prețioasă.. Iubire de pământ,
Pe tine-și fonda pasul meu siguranța-i sfântă!
Ci sub piciorul ager ce-o-ncearcă și-o frământă,
Și-oripilat se-atinge de pactul său natal,
Acest sol ferm atinge modestu-mi piedestal.
Departe nu, sub talpă prăpastia mea visează..
Nesimțitoarea stâncă, glisând de alge, oază
A fugii (cum în sine însingurat nespus)
Începe.. Vântul pare ca printr-un voal supus
Că țese-n larma mării o încâlcită tramă,
Amestec de lopată, și val ce se destramă..
Atât sughiț întruna, și lungi curenți izbiți,
Și sparți, reluați în larguri.. și sorții toți zvârliți,
Dementă felurime rulând uitări vorace..
Din pașii-mei goi, cel care făgașul și-l va trage
Va înceta vreodată la sine-a se gândi?.
Lut tulbure, cu alge-ncleiat, mă du de-aci!.
Ah, eu, misterioaso, tu totuși ești în viață!
În revărsarea zilei te vei privi în față
Fiind cu jale-aceeași..
Oglinda unei mări
Se-nalță.. Și pe buză, un mic surâs de oero.
Vestit cu plictiseală de ștergerea de semne
Îngheață-n est acuma contururile demne
De raze și de piatră, și-nchisoarea grea
Ce va purta inelul zării unice-n ea..
Privește: – un braț se vede, pur, cum se dezgolește.
Braț al meu, te văd iarăși.. Porți zorii.. Se trezește
Cu greu nesăvârșia victimă.. și-acest prag
Timid.. ce clar, al stâncii efloriment, cu drag
Flatat de unda joasă, spălat de hule moarte!..
Umbra care mă lasă, ostie fără moarte,
Rumenă mă despoaie pentru-alte noi simțiri,
Pe-altarul crunt ce-mi poartă atâtea amintiri.
Aici, spuma-a se face vizibilă încearcă;
Și-acolo, șovăi-va-n sensibila lui barcă
La orice-atac de val un pescuitor etern.
Totul se va-mplini, deci, în actu-i sempitern,
Solemn, de-a reapare cast și incomparabil,
Și de-a reda mormântul entuziast, friabil,
Stării preagrațioase de râs universal.
Salut! Prin sări și roze divinități, și-n val
Voi, jucării primare de tânără lumină,
Insule!.. Curând stupuri, când prima rază lină
Va face stânca voastră, ostrov ce l-am prezis,
Să simtă, când roșește, puteri de paradis;
Creștete fecundate de-un foc, abia sfioase,
Crâng zumzăind de fiare și de idei voioase,
De laude de oameni plouați de har din zări,
Insule! în rumoarea unor centuri de mări,
În veci virgine mame, orice profil v-ar toarce,
Voi în genunchi îmi sunteți miraculoase Parce;
Nimic asemeni florii ce-aduceți nu-i în veci,
Tălpile voastre însă-n adâncuri ah! sunt reci!.
Lungi pregătiri de suflet sub tâmpla fără cută,
Moartea mea, fiică-a tainei, acum însă crescută,
Și voi, cerești dezgusturi, ce-mi dați elan spre zări,
De-ai sorții mele lustri voi, caste-ndepărtări,
N-ați fost, fervoare, decât o nobilă durată?
Nimenea mai aproape de zei aventurată
Nu și-a înscris pe frunte-al lor suflu răpitor,
Nici, chemând grosul nopții perfecte-ntr-ajutor,
N-a aspirat cu buza la murmurul din urmă..
Eu susțineam al morții pur foc ce nu se curmă
Cum soarele asemeni de mult l-am susținut..
Ca disperat stă corpu-mi cu torsul desfăcut
În care, beat de liniști, de glorii și de sine,
Sufletul, de memoria sa gata să leșine,
Ascultă, cu speranță, cum bate-n zid pios
Inima mea, – ce scade-ntr-un ritm misterios,
Până-a nu mai reține decât din complezență
Un freamăt fin de frunză, sărmana mea prezență..
Vană-așteptare, vană.. Nu află moarte-așa,
Cine-n oglindă plânge pentru-a se-nduioșa.
Nu trebuia mai bine să-mi împlinesc, nebună,
Miraculos sfârșitu-n tortura cea mai bună:
Disprețul acesta rece la jocul unei sorți?
Găsi-voi cândva clarul unei mai limpezi morți,
Ori pantă mai curată să urc înspre pieire,
Decât această lungă, de victimă, privire,
Cedând, rănită, pală, fără păreri de rău?
Ce-i pasă-acum de-un sânge ce nu-i secretul său?
Porfiru-acesta-n pace albită o depune,
La margini de ființă, frumoasă-n slăbiciune!
Ea liniștește-al vremii ce-o va nega tumult,
Clipa stăpână n-o va putea păli mai mult,
Cât trupul vid de-o sumbră fântână are parte!..
Mai singură se face, mereu, și mai departe..
Iar eu, spre-atare soartă, mergând cu pași aleși,
Cortegiul meu, în spirit, trecea pe sub cireși..
Spre-un viitor de-arome cu trâmbă afumată,
Eu mă simțeam condusă, -oferită, consumată,
Toată, promisă toată la nouri norocoși!
Chiar mă vedeam ca unul din pomii vaporoși,
A căror majestate pierdută-n zarea vagă
Se dăruie iubirii cu-ntinderea-i întreagă.
Imensul tot mă-nvinge, din pieptul meu sfințit
Tămâia arsă suflă-n contur fără sfârșit..
Tot ce e corp de raze îmi tremură-n esență!..
Nu!.. Nu stârni această, acum, reminiscență!
Crin sumbru! Tenebroasă aluzie de sus,
A ta vigoare vasul de preț nu l-a răpus..
Din câte clipe toate, tu atingeai suprema..
– Dar cine birui-va puterea însăși, gema
Ce vrea să vadă cu-ochii tăi licărul diurn
Ce și-a ales pe fruntea ta luminosul turn?.
Măcar caută, spune-ți, prin ce-asurzite-alaiuri
Noaptea, spre soare, dintre cei morți te-a scos pe plaiuri?
De tine amintește-ți, instinctului să-i iei
(Cu zorii și-l dispută-al tău deget în scântei)
Acest fir fin căruia orbșete-urmându-i ața
Până pe țărmu-acesta ți-a readus viața..
Fii crudă.. și subtilă.. sau și mai mult! Să minți,
Însă să știi!.. Arată-i prin care vrăji fierbinți,
Lasă care de fumu-i călduț n-a fost lăsată,
Și nici de griji din pieptul de-argilă parfumată,
Prin ce repliu asupră-ți, reptilă, îți reiei
Mirosul tău de grotă și tristele-ți idei?.
Ieri carnea cea profundă, ieri, carnea în putere
M-a trădat.. Fără vise, și fără-o mângâiere!..
Nici demoni, nici miresme nu mi-au menit steril
Imaginare brațe murind pe-un gât viril;
Nici Lebăda mea, Zeul, cu pene-urzind jignirea
Alborii sale-aprinse, nu mi-a atins gândirea..
Și totuși, cunoscuse, din ciuburi, cel mai cald!
Căci, toată-n harul cărnii unite cum mă scald,
Virgină, fui în umbră ofrandă-a frumuseții..
Dar somnul îndrăgise ispitele blândeții,
Iar eu, de-un nod de plete înlănțuită mie,
Molatică pierdut-am a nervilor domnie,
Eu mă făcusem alta, strângându-mă pe mine..
Cine se-nstrăinează?.. Cine-și ia zborul?.. Cine
Exultă?.. Ce flux tainic, inima mi-a topit?
Numele ce-l pierdusem, ce scoică l-a rostit?
Cunosc eu trădătorul reflux care cu-o șoaptă
M-a tras din violența mea pură și necoaptă,
Răpindu-mi astfel tâlcul suspinului enorm?
Cum pasărea se-așează, a trebuit să-adorm.
A fost, poate, chiar ora, când ghicitoarea trează
Lăuntric se tocește și dezinteresează:
Ea nu mai e aceeași.. Copila cea de har
De trepte neștiute se apără-n zadar,
Și mâinile-i uitate le cere de departe.
Da, să cedezi la glasuri încoronate-n moarte,
Să iei drept chip un abur..
Iată, ușoară sunt:
Mi se atinge fruntea de-acest consimțământ..
Acestui corp, iertarea i-o dau, și gust cenușa.
Deschid lent fericirii de-a coborî azi ușa,
Pornesc, spre negri martori, cu brațe chinuite,
Între, o! nu de mine, lungi vorbe bâlbâite..
Dormi, dormi, înțelepciune a mea. Fii doar absență;
Întoarce-te în germen și-n sumbră inocență.
Vie, te dă comorii și șerpilor enormi..
Dormi nencetat! Coboară, și dormi! Coboară, dormi!
(Poarta cea scundă este-un inel.. prin care gazul
Trece.. Pe limbi flecare, doar moartea stă, și hazul..
Pasărea-ți bea din gură și tu nu poți s-o vezi..
Coboară, -n șoapte.. Negrul nu-i negru, pe cât crezi..).
Lințolii delicioase, dezordine-ncropită,
Culcuș unde mă-mprăștii, mă-ntreb, și-mi sunt ispită,
Unde-o să-nec cu vremea chiar inima-n bătăi,
Aproape viu sepulcru-n geloasele-mi odăi,
Ce gâfâie, și-n care vecia se ascultă,
Loc plin de mine care mi-ai luat întreagă, smultă,
O, formă-a formei mele, căldură fără spor,
Întoarcerile mele te recunosc a lor;
Iată că-atât orgoliu ce-n pliuri vă slăvise,
Până la urmă-amestec cu josnicii de vis e!
La pânza voastră, -n care chiar moartea-și imita,
Idolul fără voie începe-a dormita,
Femeie absolută, cu ochii-n lacrimi grele,
Când, ale tainei sale grote și vrăji rebele,
Și-acest rest de iubire păstrând un corp la bord
I-au compromis pieirea și muritoru-acord.
Arcă deplin secretă, însă atât de-aproape,
Avântul meu, azi noapte, a vrut din lanț să-ți scape
Făptura; dar stropit-am abia cu tânguiri
Coapsele-ți încărcate de zi și plăzmuiri!
Cum! ochii-mi reci, de-atâta azur pierduți în zare,
Privesc acolo rara, plăpânda stea cum moare,
Și-acest prea tânăr soare-al mirării mele, plin,
Părea să lumineze-al unei străbune chin;
Căci focul lui nu lasă regrete să irumpă,
Și-amestecă-aurora într-o substanță scumpă
Ce se forma acuma substanță de mormânt!..
O, ce frumoasă-i marea, și gleznele în vânt!
Tu vii!.. Ea, cea pe care-o respiri tu, voi rămâne,
Voalul meu numai abur aleargă înspre tine..
.. Atunci, format-am, vane plecări dacă trăiesc,
Doar vise?.. Dacă-n haine răpite, mă ivesc
Pe țărm, fără oroare, să-adulmec spuma-naltă,
Să beau cu ochii-amarul ce vast și-n râset saltă,
Ființă-opusă brizei, în aer ca de-oțel,
Primind senină-n față al mării-adânc apel;
Dacă sufletul suflă, și umflă furibundă
Abrupta undă-n unda strivită, dacă-o undă
Detună-n cap, un monstru-al candorilor jertfind,
Și vine să vomite al mării-n clocot grind
Aici pe stânci, de unde țâșnește-n până-n gându-mi
O orbitoare jerbă privirea înghețându-mi,
Și peste-ntreaga-mi piele, de zori făcută scurm,
Atunci, trebuie, Soare, deși nu vreau, acum,
Să-ador inima-mi unde tu vii spre-a te cunoaște,
Retur vânjos și dulce-al plăcerii de-a se naște,.
Foc spre care-o fecioară de sânge suie-n zbor
Sub calzii-arginți ai unui sân recunoscător!