Ludwig Uhland – Versuri.pro

Lauda Primăverii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Verde crud și violet, / Ciocârlii și mierle cântă, / Soare plin, miros de tei! ... →

Binecuvântata Moarte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Eu am murit o dată
De dragoste curată;
Înmormântat, deci iată
În brațele-i de fată.
Trezit am fost atuncea
De sărutarea ei;
Și ceru-mi apăruse
Deodat‘ în ochii ei.

Suferința Ascunsă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Durerea mea trăiește în pădure
Dar nu spun nimănui ce simt,
O port prin văile obscure
Prea singuratic și mă mint.
Pe-acolo când va trece cineva
Îmi va găsi nătânga mea durere
Împrăștiată, știu eu, undeva
Timidă și ascunsă de vedere.
De veți vedea odată-n luminiș
Ceva întins și fără pace,
În cel mai nebulos desiș
E suferința mea ce zace.

Credința de Primăvară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mirosul teilor s-a deșteptat,
Foșnesc și țes înverșunat,
Creează totu-n colțurile toate.
Un sunet nou, proaspăt parfum!
Nu-ți fie teamă, inimă, acum
Căci vremurile sunt bogate!
Frumoasă lumea va mai fi,
Ce-o să mai vină nu poți ști,
Totu-nflorește, totul, toate
Și valea-nedepărtată înflorește:
Nici inima-mi sărmana nu jelește
Căci vremurile sunt bogate.

Fata Regelui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Fata regelui din Spania
A vrut să-nvețe-un meșteșug
Să coase haine bune și frumoase
Să curețe, să spele din belșug.
La prima haină ce-a-ncercat
S-o spele cum a vrut
Inelul de pe albul deget
În mare i-a căzut.
Suavă, dulce cum era
Ea începu să plângă,
Tocmai trecea un cavaler
Pe-aproape, lângă strungă.
„Dacă aduc inelul
Din apa cea spestriță
Ce voi primi atuncea? “ –
„Desigur, o guriță“.
Se dezbrăcă-n grabă
În valuri el pătrunde
Dar când ieși afară
Inelul nu-i niciunde.
A doua oară intră
În apa-nvolburată
Dar și de data asta
Degeaba el îl cată.
A treia oară însă
Îl scoaseră-n coșciug!
Fugii fetița acasă:
„Nu vreau un meșteșug“.

Blestemul Bardului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

A fost odată-n vremuri, departe, un palat
Ce strălucea-n întinsuri pe-o țară-n lung și-n lat,
Jur împrejur grădini, fântâni țâșnind mereu
Din gura lor de aur sclipiri de curcubeu.
Acolo un mândru rege, victorios, bogat,
Stătea pe tronu-i falnic palid și-ngândurat.
Gândirea-i era spaimă, ochii-i erau calici
Cuvântu-i era sânge iar vorbele lui bici.
Doi cântăreți odată veniră la palat,
Unul cărunt de plete, altul cu aur buclat.
Bătrânul sta cu harfa pe-un cal împodobit
Iar tânăru-i tovarăș pășea neprihănit.
Bătrânul bard îi spuse: – Fii pregătit acum
Să cânți tot ce-i mai dulce, să cânți tot ce-i mai bun,
Plăcerea și durerea tu strângeți-le-n piept
Să-l îmblânzim pe rege, să-l facem înțelept.
În sala ce înaltă ajunseră cei doi,
Regele sta pe tronu-i, regina dinapoi,
El falnic sta pe tronu-i ca nordica lumină,
Ea strălucind sub boltă era de farmec plină.
Moșneagul doar atinse cu degetele struna
Că valuri unduioase se adunau întruna
Și limpede ca cerul al tânărului glas
Se-mpletea cu basul bătrânului Pegas.
Cântară primăvara, credința și iubirea
Și libertatea demnă, frumosul și cinstirea,
Cântară tot ce-i dulce; mai tare, mai molcom,
Cântară tot ce-nalță inima unui om.
Curtenii-n cerc pierd firul batjocurii din jur,
Războinicii se-nmoaie sub acest cântec pur,
Regina fermecată din pieptu-i a desprins
Un trandafir pe care poeților l-a-ntins.
– Voi mi-ați sedus poporul, acum femeia-mi vreți?
Strigă turbatul rege acelor cântăreți
Apoi aruncă spada în tânărul piept care
Își seacă vraja vieții-n a sângelui izvoare.
Și ca de o furtună se-mprăștie o lume.
Flăcăul își dă duhul în brațele bătrâne
Ce-l învelesc în mantă, îl leagă drept pe cal
Și-l scoate afară-n curte ca într-un ritual.
Dar colo-n fața porții bătrânul se oprește
Și preț a mii de harfe el harfa și-o zdrobește
De marmora coloanei, apoi strigă turbat;
Se zbuciumă castelul de glas înfiorat.
– Blestem voi săli mărețe să nu vă sune cânt
De coarde, nici glas tânăr până veți fi pământ,
Suspine doar și gemet și pas timid de sclav,
Stafia răzbunării vă calce-n pas gângav.
Vai voi grădini bogate, priviți fața-i de mort,
Priviți obrazu-i tânăr ce-n palmele-mi îl port,
Să veștejiți ca dânsul, izvoare să vă sece,
Să vă-mpietriți pustiul prin timpul care trece.
Tu ucigaș, blestemul toți barzilor din lume
Pogoare pe strâmteţea plăpândului tău nume,
Să nu-ți găsești coroana renumelui etern,
Să fi un ultim răcnet uitat ca un blestem.
Bătrânul strigă, cerul i-aude disperarea
Și ziduri se dărâmă, coloane-și pierd sfidarea.
O singură coloană mai stă doar într-o rână
Dând semn ce a fost acolo, ce n-a fost să rămână.
În jur doar piatră arsă, nici pomi, nici o alee,
Nici regele cântat nu-i în rând de epopee;
Uitarea se-ntețește, nu-i pasă nimănui.
Așa-mplinii destinul blestemul bardului!

Rugăminte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Rugăminte.
Vă rog rapsozi de curte
Ce-atât de sfânt cântați,
Lăsați tonul mai moale,
Atât cât existați!
Cine încearcă cu vocale
Un cântec către Dumnezeu
Poate cuprinde și vedea
Că lumea-i groaznică și rea.