John Milton – Versuri.pro

Paradis Pierdut (Fragment)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

PARADIS PIERDUT (Fragment).
John Milton.
Cartea I.
De-a Omului primă nesupunere, și fructul
Acelui interzis copac al cărui gust de moarte
Aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru,
Cu dorul Edenului, până un Om mai înalt
Ne readuse, redând tronul de har,
Cântă, Muză cerească, cum, pe vârful tainic
Al Orebului, ori Sinai, ai inspirat
Acel cioban ce primul învăță alesul grâu
În început cum ceruri și pământ
S-au ridicat din Caos: ori, dacă muncelul Sion
Te-ncântă mai mult, și izvorul Siloa ce curse
Iute la oracolul lui Dumnezeu, atunci
Invoc ajutoru-ți cântului meu cu țipăt,
Că nu cu zbor jos vreu să trec
Peste muntele Aonian, în timp ce urmărește
Lucruri neîncercate încă în prosă ori în rime.
Și înalt tu, O Spirit, ce preferi
În loc de orice temple inima dreaptă și pură,
Mă învață, căci tu afli; tu dintâi
Fuși și cu aripi sfinte întinse,
Turturea dormind în vast Abis,
Dându-i viață: ce în mine-i bezne
Iluminează, ce-i slab apără și păzește;
Că, la înălțimea acestei mari lupte,
Să pot declara Providență Eternă,
Și să justific căile Domnului în oameni.
Spune întâi – căci Cerul n-ascunde nimic vederii tale,
Nici adâncul câmp al Iadului – spune întâi ce cauză
Ne mișcă strămoșii, în starea fericită,
Iubită de Cer atât, să cadă
Din Demiurg, să-i calce testamentul
Pentru o poruncă, domni ai Lumii mai mult.
Cine-i seduse întâi către hâda revoltă?
Al infernului șarpe; a fost el cel a cărui-nșelăciune
‘Zvorâtă din pizmă și întoarcere de rău, minți
Muma omenirii, în timp ce mândria-i
îl izgoni din cer, cu toată oastea
De Angeli rebeli, de-al căror ajutor, dorind
În glorie fii peste-ai lui tovarăși,
Credea că l-a ajuns pe Cel Înalt
De se luptă, și cu vană țintă
Împotriva tronului și monarhiei de zeu,
Cercă profan război în cer, bătaie mândră,
Cu deșartă luptă. El Puterea fără Capăt
Îl azvârli în flăcări din spațiul de eter,
Cu slută ruină și combustie, jos
În pierzare fără fund, unde să vie
În lanțuri fără leac și foc urgii,
Cel ce-ndrăzni să cheme pe Dumnezeu la luptă.
(..).
{traducere de Felix Rian Constantinescu}

Paradisul Pierdut

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

O, Tată,
Atotputernic și Nemărginit,
Fără-de-moarte și Neschimbător
și Veșnic Împărat, și Ziditorul
A tot ce este- și izvor Luminii
Și Însuși nevăzut în marea slavă
A strălucirii tale-n care stai
Pe-un tron de neatins. Chiar de-ți umbrești
Deplinul tău efluviu de lumină,
Ca printr-un nor rotund în jurul tău.
Asemeni unui sclipitor altar,
Se-arată poala-nveșmîntării tale,
Umbrită de prea multă strălucire, –
O, și-atunci încă e orbit tot Cerul.
Și serafimii cei mai luminoși,
Când vor să se apropie de tine,
Cu aripile ochii și-i acopăr.
Pe tine te cântară-apoi, întâiul
Dintre făpturile Zidirii Sfinte
O, Fiu născut, Divină Întrupare,
În chipul căruia, cu limpezime
Și neumbrit de nici un nor nicicând,
Sclipește Tatăl cel Atotputernic,
Făcut văzut, pe care nu-i făptură
Să poată altfel a-l privi în față!
Sălășluiește-n tine întrupată
Splendoarea slavei lui- și risipit
E Duhul său nemărginit în tine.
Prin Tine Cerul Cerurilor el
l-a fost zidit-și marile Puteri
De dinlăuntru-i. Tot prin tine, iarăși,
Pe-acele râvnitoare Stăpâniri
Le-a prăvălit (……………..
………………… Părinte
Al milosteniei și-al îndurării,
Pe Om, căzut prin răutatea lor,
Tu nu l-ai osândit la fel de aspru,
Ci mult mai mult ai înclinat spre milă!
Iar Fiul tău cel scump și unul numai,
Abia-nțelese că nu ești atât
De aspru cu plăpândul om-ci-nclini
Mai mult spre milă, spre a împăca
Mânia ta, spre-a pune capăt luptei
Stărnite-ntre dreptate și-ndurare,
Care se oglindea pe chipul tău, –
Da, Fiul tău abia-nțelese asta,
Că -și jertfi suprema fericire
De-ați-sta alături, morții, el, pre sine
Cu voia dăruindu-se, acest fel
Răscumpărînd a Omului greșeală.
O, pildă a iubirii fără seamăn,
În dragostea dumnezeirii numai
Aflîndu-și loc! În veci mărire ție,
Fiu al lui Dumnezeu, Mîntuitor
Al oamenilor! Numele tău sfânt
Materie îmbelșugată fi-va
Cântării mele, de-astăzi înainte!

Lui Shakespeare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Îi vom slăvi lui Shakespeare osul sfânt,
Clădindu-i vraf de pietre pe mormânt?
Sau cere-se ca moaştele-i să stea
Sub piramida care-mpunge-n stea?
Moştenitor al faimei, te îmbie
Asemenea plăpândă mărturie?
Mirarea şi uimirea-ne nu-s oare
Statuia ta mereu dăinuitoare?
În ciuda artei cea cu trudnic pas
Curg stihurile tale, şi popas
În inimi face delficul tău vers
Din cartea ta cu slova de neşters.
Lăsându-ne de fantezie goi,
Ne faci de marmur’stane tu pe noi;
Şi-astfel, atât ţi-e cripta de măreaţă,
Încât şi regi o ar plăti cu-o viaţă.

Despre Shakespeare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Shakespeare al meu să aibă nevoie de onoare
Ca oasele-i slăvite să stea sub pietre-n zare?
Ca ale sale moaşte s-asculte liniştea
Puse într-o piramidă cu vârful spre o stea?
Drag fiu al Amintirii, cu al tău bun Renume
De ce o biată piatră să poarte al tău nume?
Căci din uimirea noastră şi-a noastră încântare
Tu ţi-ai zidit mormântul spre veşnică-nchinare
Şi spre ruşinea artei care se mişcă-ncet
Ai scris slove frumoase cu stofă de poet
Şi inimile toate citind se bucurau
De versuri ce pe vremuri la Delfi se năşteau.
Iar tu, când fantezia pe noi ne-a părăsit,
În marmura cea albă cu grijă ai cioplit.
Acesta e mormântul ce-l meriţi după moarte
De care chiar şi regii ar vrea să aibă parte.