I. Heliade Rădulescu – Versuri.pro

La Schiller

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

„Între ai tăi ai fost, o, Schiller,
şi ai tăi nu te-au cunoscut”.
Este o viaţă moartă, precum şi-o moarte vie;
Ci este şi viaţa ce nu mai are moarte.
Unii preferă pe una, şi alţii-şi aleg alta.
E tristă-a omenirii fatala, cruda soartă!
Prin chinuri şi privaţii şi lupte şi amaruri
Şi deziluzii crude, paţienţă-adamantină,
Prin forţă, -asalt eroic să ia Cetatea Sfântă,
Al cerului imperiu şi vera libertate.
Mult suferişi, o, Schiller, şi luptă avuşi mare!
Căci lungă e durerea, şi fericirea scurtă!
Şi strâmtă şi spinoasă e-a cerului cărare!
Şi greu, inert e corpul! greu dreptul la viaţă!
Du sarcina, o, suflet, du corpul după tine,
În sus, pe calea strâmtă, cu filii, cu consoarte;
Te luptă cu ananga, cu aspra neavere,
Cu limbile de şarpe, cu ochi de vasilisc
(Calumnia, minciunea, invidia, trădarea),
Cu forţa împilării, cu reaua tiranie;
În sus! pe calea strâmtă nici apă, nici merinde,
Nici unde să-ţi pleci capul la frigurile lentei;
Şi luptă-te da prode!.
Avuşi de adversariu pe om, şi-atât ajunge:
Te iartă să-i faci răul, iar binele, nici mort;
Insultă-l, te onorează; striveşte-l, te adoră;
Dă-i glorie, onoare – te-mpilă de ultragiu;
Dă-i patrie, dă-i nume, că el te-expatriază;
Dă-i adevăr, dreptate – calumnia ţi-e parte.
E orb şi-i dai lumină? el vede câte n-ai;
E mut şi-l faci cu limbă? te muşcă ca vipera;
Dă-i viitor, viaţă, că-ţi ia el şi trecutul;
Realţă-l pân’ la ceruri – de viu te-afundă-n iad.
Acesta e păcatul sau omul cel căzut!.
Mai mult decât eroic ţi-a fost, Schiller, asaltul;
O luptă de arhanghel, triumful de martir.
A!!! rece este piatra încinsă de coroană!
Ci mâinile de vergini îi dau astăzi viaţă
Ş-o re-ncălzesc atâta cât flăcărează inimi,
Şi lacrimile curg..
Cântaţi, vergini, dreptatea
Ş-a Terrei împărţire,
Daţi partea la poet;
Cântaţi azi libertatea
Ş-a omului unire.
Onoare la profet!.
Şi repetiţi în horuri, prin mii de miriade,
Germania întreagă, America, Anglia;
Răsune tot pământul oriunde e om liber;
Cântaţi patria, onoarea, virtutea, libertatea,
Tot ce adoară Schiller; cântaţi pe Dumnezeu
Ce scapă inocenţa şi focului dă crima.
Suspinele lui Schiller în horuri repetaţi!

Cântarea Dimineții

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Cântarea dimineții
Din buzi nevinovate
Cui altui se cuvine,
Puternice Părinte,
Decât ție a da?
Tu ești stăpân a toate,
Tu ești preabunul tată;
A ta putere sfântă
Făptura ține-ntreagă,
Ne ține și pre noi.
În inimă, -n tot omul
Tu ai sădit dreptatea,
Unirea și frăția,
Tu conștiința scumpă,
Tu bun ce-avem ne-ai dat.
P-aceste saduri sfinte
Răcoritoare ploaie
De adevăr să pice,
Să crească, să dea rodul,
Să fim preafericiți.
Îndreptătorul lumii,
Tu ai slăvit noroade,
Le-ai dat tu legi preasfinte
Ce țin aceste saduri;
Slăvește și pe noi!
Și-aceste legi prea drepte
Orice norod le calcă,
Sau care nu le știe,
Cade, ruini rămâne,
Se face neștiut.
Din slava strămoșască
De am căzut, ne nalță;
De am uitat unirea
Ce-i întărea în toate,
Acum ne fă uniți.
Să știm c-avem dreptate,
Să știm ce, cine suntem,
Ș-așa să nu se uite
O nație slăvită
Ce-am fost și ce-am fi noi.
Cu toții, dară, ție
Cântăm cântare nouă;
În flacăra unirii
Întindem mâini la tine;
Rugăm să ne-nsoțești.
Ne luminează mintea
Să te cunoaștem, bune,
Să știm că ne ești tată,
Să te cântăm mai bine,
Ș-așa să ne-mpăcăm.

Epitafe

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I.
Când soarele apune, luceafărul lucește,
Puțin, și steaua serii pe loc și ea sfințește.
În zi de sărbătoare, un soare luminos
A strălucit odată slăvitul al meu taică.
Sfințit-a domnul zilii, și-n orizon noptos
Luceafăr de nădejde luceam la a mea maică.
Dar noapte e acuma în sânu-i tânguios.

II.
În dimineața vieței, un nor de tânguire
S-a pus pe al meu leagăn plouat de lăcrămare;
O purpură cernită a fost a mea-nfășare,
Și hrana, amar lapte la sân de văduvire.
Nădejdea maicii mele în mine mai zâmbea –
Aci zace nădejdea, și stinsă e în ea.

III.
Din cer milostivirea pe muritor când vede,
A lui inimă caldă pe alta ușurează
Și, binele făcându-l, pe sine se jertfește.
Aci milostivirea, bolnavi, vă-mbrățișează,
Intrați ș-aveți nădejdea la Domnul ce viază.
Prin lacrămi de căință ce sufletul sfințește
Al vostru trup prea șubred curând se întărește;
Iar doctorul e mila, și ea din cer purcede.

Un Buchet de Mireasă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Ce doruri ies din ochii-ți prin raza lor senină
Ce fulgeră și-ncântă uimita mea vedere?..
Prin gene-ți se strecoară o rouă cristalină
Și cade p-a mea frunte, p-aprinsa mea durere.
Dar nu-mi alină focul, mai tare se-ncinde..
Să fug, să fugi, Marie, căci flacăra-mi profană
Te-ajunge și păleşte ființa-ți diafană;
Ferește-te de mine, de focul ce m-aprinde.
Vezi însă-a mele lacrămi și ruga mea ascultă:
Buchetul de mireasă să-l faci cu mâna ta,
Pe sânul tău îl pune, ș-alege cât de multă
Plăpândă simțitivă ș-un trist nu-mă-uita.

Adio Anului 1832

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Numărând ceasurile.
…….. ……….
…….. ………..
Douăsprezece! Adio, o, an! și ai trecut!
Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plâng!
Adio! Întru tine nădejdea m-a vândut.
Pomeniri scumpe multe eu întru tine strâng.
Am plâns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut,
Ură, dragoste-n tine, prieteșug, dușmani..
Ah! îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut!
Tu mi-ai adus atâtea ce nu mi-au adus ani.
Acuma treci! adio! și-asupră-mi tu ai tras
Povara ce mă-mpinge unde și tu te duci.
O! p-a mea frunte câte cugete rânduri trec!!!.
Faptele mele-n tine ca semne au rămas,
Tu le păstrezi, și-n sânu-ți ele nu sunt năluci.
Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!

Dulcamara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Dulcamara.
E bun de orice rău
Arcanul leacul meu,
Licoarea extrafină,
Ambrozia divină:
Lixirul eminent,
Lixir omnipotent!
Cum bei, îți ia cu mâna,
Căci el este fântâna,
Sorgintea și-a vieței,
Sorgintea tinereței.
Ș-apoi.. și-a frumuseței..
Compratelo, compratelo,
Că, iată-mă, mă duc.
E bun de orice rău
Arcanul leacul meu:
Și friguri,
Și lingoare,
Și tifos,
Și holeră,
Și oftica,
Și ciumă,
Cum bei, îți ia cu mâna.
Lepră,
Chelie,
Virus
Și râie,
Scrofuli,
Rahit,
Spasme
Și asme,
Revme,
Podalgă,
Lovă,
Scorbut,
Toate le spală.
Toate le stinge
Marea virtute-a leacului meu.
Cum bei, îți ia cu mâna,
Căci el este fântâna..
Toate le spală,
Toate le stinge
Și bătrânețea,
Și gârbovia,
Și căruntețea,
Și chiar orbia,
Și zbârcitura,
Și știrbitura,
Și ignoranța,
Și nebunia!
O, mare virtute-a leacului meu
Părul negrește,
Pielea albește
Și rumenește!..
Dinții.. -ntărește.
Dă și avere,
Oricât ai cere,
Chiverniseală
Fără tocmeală;
Pe cearlatanul
Face om mare,
Pe calpuzanul –
Om de onoare,
Pe ucigașul –
Diregător,
Pe fur de frunte –
Judecător.
Pe sceleratul
Reîntregește,
Pe cotoroanța
Întinerește!..
Glorie mare
Leacului meu!!!
Cum bei, îți ia cu mâna,
Căci el este fântâna,
Sorgintea tinereței,
Sorgintea frumuseței,
Mehenghiul de candoare,
Patentă de onoare,
Patentă de martir,
Divinul meu lixir!
Glorie mare leacului meu!!!
Cum bei, ești patriot,
Al Bruților nepot,
Celebru liberal,
O dată năciunal;
Celebru, celebrissim,
Arhipatriotissim,
Și memebru doctorissim
FRĂȚIEI MEDICALE!
O! marea ta minune, ce nu se poate spune,
De leac omnipotent!!!
Licoare extrafină!
Ambrozie divină!
Al cerului agent!
Lixir omnipotent!
Compratelo, compratelo,
Că, iată-mă, mă duc!

Sonet La Anul 1830

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Să ne deschidă Ian se gătește
O viitoare unde intrăm,
Și pace, drepturi să-ntâmpinăm
Mai dinainte el ne vestește.
În fața porții und’ așteptăm
Nădejdea dulce la toți zâmbește;
Epohă nouă ni se zărește,
De aci vremea să numărăm.
An rău din urmă trecutul fie,
Relele toate cu dânsul ție;
Răstriștea treacă, s-o numim vis.
Unirea, cinstea în rumâni crească,
Dreapta reformă în veci trăiască..
Cheile sună.. tot s-a deschis.

În Așteptarea Lui 1848

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Preziua.
Psalm.
Strigarea-mi ajungă până la tine
Și-exauzi-mi, Doamne, ruga fierbinte!
Amar mi-e plânsul; nu-ți întoarce fața,
Auzi-mi chemarea în ziua durerii
Și-al înfrântei inimi astupat gemăt.
Răpede m-ajută și mă susține,
Căci zilele-mi, iată, pier ca și fumul.
Ca lemnele în foc oasele-mi secară,
Pălitu-m-am și m-am uscat ca iarba,
Aridă inima îmi e ca piatra;
De suspin, de gemăt mi-a rămas carnea
Pe oase uscată; mi-am uitat pâinea
Cum se mai mănâncă. Deșert mi-e sânul.
Ca pelecanul mi-am sfâșiat pieptul,
M-am asemănat corbului de noaptea
Și tutulor altor cobe nopturne;
Întru veghere nopțile trecut-am
Și m-asemănai pasării veghinde
Ce stă nemișcată dasupra casei.
Toată ziua mă culma de ultrage
Inemicii; și cei ce-odinioară
Mă lăuda jură acum asupră-mi.
Avut-am cenușă în loc de mâncare
Și-n lacrămi mi-amestecai băutura
Numai la vederea mâniei tale.
Și la înalta și dreapta-ți urgie.
Înălțatu-m-am și m-ai surpat, Doamne,
Ca umbra trecură zilele mele,
Și eu ca iarba mă uscai, ca paiul.
Trecător sunt și m-am consumat, Doamne,
M-am topit ca ceara ș-am ars în zelul
Să-ți înalț templu. Focul mi se stinge..
Tu însă, eterne, ești nemutabil,
Ș-a ta memorie în seculi trece,
Din generațiune la-alta pasă.
Tu-n pietate vei ardica brațul
Și-n pietate pe român salva-vei,
Căci ora salutei, ora venit-a.
E d-ajuns; plâng servii tăi, plâng lumina,
Gem altarele, plâng d-a lor ruină.
Sunat-a ora, și acum se vor teme
Gințile toate de naltul tău nume,
Și d-a ta glorie trema-vor regii.
Din cenușa-i sălta-va România,
Înnoi-se-vor ale ei junețe
Ca ale acvilei; și-n vestmânt candid
Ca o mireasă va ieși nainte-ți;
Splendida ei, sacră candela d-aur,
În oliu limpede, oliu de pace,
Vărsa-va lumina ce dă viață
Și va încinge virginala-i frunte
Cu-aureola ce geniul poartă.
Tu, Doamne, singur, fiintă supremă,
Vei rentregi această Sion nouă.
Arăta-te-vei în Gloria toată
În reîntregita Românie bellă;
Pruncii-n a ta cale nălța-vor imne,
Văduva, orfanul afla-vor scutire
Și împilații alța-vor capul;
La locul propriu se vor pune toate
Și capacitatea la a ta dreaptă.
Auzi tu, generație fiitoare?
Pentru tine se scriu acestea.

Zburătorul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

La doamna A*** M***.
„Vezi, mamă, ce mă doare! Şi pieptul mi se bate,
Mulţimi de vineţele pe sân mi se ivesc;
Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate,
Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!.
Ah! inima-mi zvâcneşte!.. şi zboară de la mine!
Îmi cere.. nu-ş’ ce-mi cere! şi nu ştiu ce i-aş da;
Şi cald, şi rece, uite, că-mi furnică prin vine,
În braţe n-am nimica şi parcă am ceva;.
Că uite, mă vezi, mamă? aşa se-ncrucişează,
Şi nici nu prinz de veste când singură mă strâng,
Şi tremur de nesaţiu, şi ochii-mi văpăiază,
Pornesc dintr-înşii lacrămi, şi plâng, măicuţă, plâng.
Ia pune mâna, mamă, – pe frunte, ce sudoare!
Obrajii.. unul arde şi altul mi-a răcit!
Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare;
În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară.. o fi vrun zburător.
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor.
Şi unul să se roage, că poate mă dezleagă;
Mătuşele cu bobii fac multe şi desfac;
Şi vrăjitorul ăla şi apele încheagă;
Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da pe leac.
De cum se face ziuă şi scot mânzat-afară
S-o mâi pe potecuţă la iarbă colea-n crâng,
Vezi, câtu-i ziuliţa, şi zi acum de vară,
Un dor nespus m-apucă, şi plâng, măicuţă, plâng.
Brânduşa paşte iarbă la umbră lângă mine,
La râuleţ s-adapă, pe maluri pribegind;
Zău, nu ştiu când se duce, că mă trezesc când vine,
Şi simt că mişcă tufa, aud crângul trosnind.
Atunci inima-mi bate şi sar ca din visare,
Şi parc-aştept.. pe cine? şi pare c-a sosit.
Acest fel toată viaţa-mi e lungă aşteptare,
Şi nu soseşte nimeni!.. Ce chin nesuferit!.
În arşiţa căldurei, când vântuleţ adie,
Când pleopul a sa frunză o tremură uşor
Şi-n tot crângul o şoaptă s-ardică şi-l învie,
Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;.
Şi când îmi mişcă ţopul, cosiţa se ridică,
Mă sperii, dar îmi place – prin vine un fior
Îmi fulgeră şi-mi zice: „Deşteaptă-te, Florică,
Sunt eu, viu să te mângâi..” Dar e un vânt uşor!.
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica:
O şti vrun leac ea doară.. o fi vrun zburător!
Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica,
Ori du-te la moş popa, ori mergi la vrăjitor”.
Aşa plângea Florica şi, biet, îşi spunea dorul
Pe prispă lângă mă-sa, ş-obida o neca;
Junicea-n bătătură mugea, căta oborul,
Şi mă-sa sta pe gânduri, şi fata suspina.
Era în murgul serei şi soarele sfinţise;
A puţurilor cumpeni ţipând parcă chema
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Şi vitele muginde la zgheab întins pâşea.
Dar altele-adăpate trăgea în bătătură,
În gemete de mumă viţeii lor striga;
Vibra al serei aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind viţeii la uger alerga.
S-astâmpără ast zgomot, ş-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca şoaptă în susur,
Când ugerul se lasă subt fecioreasca mână
Şi prunca viţeluşă tot tremură-mpregiur.
Încep a luci stele rând una câte una
Şi focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum şi luna,
Şi, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.
Dar câmpul şi argeaua câmpeanul osteneşte
Şi dup-o cină scurtă şi somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpâneşte,
Şi lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează câte-aievea deşteaptă n-a visat.
Tăcere este totul şi nemişcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mişcă, nici vântul nu suspină,
Şi apele dorm duse, şi morele au stat.
……………………………..
„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare
Din miazănoapte scapă cu urme de schintei?
Vreo stea mai cade iară? vrun împărat mai moare?
Ori e – să nu mai fie! – vreo pacoste de zmei?.
Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi, împeliţatu,
Că ţintă l-alde Floarea în clipă străbătu!
Şi drept pe coş, leicuţă! ce n-ai gândi, spurcatu!
Închină-te, surato! – Văzutu-l-ai şi tu?.
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată,
Şi pietre nestimate lucea pe el ca foc.
Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată;
Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!.
Pândeşte, bată-l crucea! şi-n somn colea mi-ţi vine
Ca brad un flăcăiandru, şi tras ca prin inel,
Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine
N-au nici un pic de sânge, ş-un nas – ca vai de el!.
O! biata fetişoară! mi-e milă de Florica
Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit
Şi s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica:
Să fugă fata mare de focul de iubit!.
Că-ncepe de visează, şi visu-n lipitură
Începe-a se preface, şi lipitura-n zmeu,
Şi ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură,
Nici rugi nu te mai scapă. Ferească Dumnezeu! „