Cintio Vitier – Versuri.pro

Ceva-I Lipsește După-Amiezii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Ceva-i lipsește după-amiezii,
pinii nu sunt împliniți,
iar eu privind norii
simt ceea ce n-am simțit.
În fiecare clipă mă-ntreb
despre comoara pierdută
a cărei umbră se mișcă
cu melancolică înfrigurare.
Dorința se uită la mine,
nocturnă, singură, infinită;
tăcută trece nostalgia
chemând eterne vestigii.
Gestu-mi n-ajunge niciodată
pe pământul destinului;
viața se-ncheie neterminată,
visele rămân în suspans.
Algo le falta a la tarde
de Cintio Vitier.
Algo le falta a la tarde,
no están completos los pinos,
y yo mirando a las nubes
siento lo que no he sentido.
A cada instante pregunto
por el tesoro perdido
cuyo sombra se desplaza
con melancólico frío.
Mirándome está el deseo,
nocturno, solo, infinito;
callada va la nostalgia
llameando eternos vestigios.
No llega nunca mi gesto
a la tierra del destino;
la vida acaba inconclusa,
quedan los sueños en vilo.

Imposibilul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Crezui, de mic copil, privind pârâul,
în imposibilul învăluit de vaste seri obscure,
de umblători ce folosesc și fier și piatră,
și-nvâltoarea norilor ciudată,
pentru-a pătrunde-n alte lumi.
Înfășurat de coșul arhaicei căruțe
ori de corăbii unduinde,
de liniște și de speranță,
același imposibil precum o-nfiorare
de grădină ce așteaptă,
cu marea despuiată-n noaptea vie,
va crește-n veci în mine – un copil.
O, veșnice străfunduri, provincie eternă,
deja îmi sunteți suflet
Ținut misterios, loc tainic și-mposibil:
pierdutul paradis din ochi privind pârâul, spre asfințitul care,
din moarte, îmi vorbește.

Camera Sărmanului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Camera giganticului sărman, nocturnă și decorată
de mâini atât de neputincioase că tocmai ating brocartul persan
al îngerului
îmi cercetează amănunțit pieptul, deschizându-și discuția
ca niște fălci triste.
Aici, șuvițele cărunte și buclele de lună și dantelă
cântă inextingibil maiestatea razei, aici, efigia
defunctului
leagă mărgelele ofilite de ureche, iar inima de
lampa sa însurită.
Întronare ca pentru smerenia mea! Camera sărmanului este un
vers foarte cumpănit,
e-o voce atât de liniștită și exprimată încât epuizează fericirea,
destrămându-mi sărăcia în augustele țesături ale unei
răceli dumnezeiești.
La sala del pobre.
La sala del pobre gigantesca, nocturna y decorada
por manos tan seniles que ya tocan el brocado persa del
serafín
dilucida mi pecho minuciosamente, abre su diálogo
como tristes fauces.
Allí los mechones grises y los lazos de luna y cenefa
indeleblemente cantan la majestad del rayo, allí la efigie
del difunto
liga el marchito abalorio a la oreja, el corazón a su
canosa lámpara.
Investidura que para mí suplico! La sala del pobre es un
verso tan maduro,
es una voz tan callada y canosa que agota la alegría,
que deshace mi pobreza en augustas cretonas de un
helor divino.

Copilul Nemișcat (Țăranca)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Și-atât de discret – în ciuda aburului
de orez din cameră, pe care pasărea-l unduiește –
am privit mâinile tale mari, țăranco,
cu piele fieroasă, căptușită de-o sclipire-adâncă
ca floarea de aur; iar tu uscai
întunecate și neașteptate dezamăgiri,
cu șorțul tău proaspăt, zburând; apoi, fixându-mă, mi-ai pus,
în timp ce vântul freca osul subțire al stufului
cu unduirea sa, muzica pe care-o aud
în sărăcie, ca o inimă-ndepărtată uneori.
Și-atât de discret – în ciuda aburului
de orez din cameră, pe care pasărea-l unduiește –
mă gândesc la mâinile tale frumoase, țăranco, mereu.
El niño inmóvil (Campesina).
Y así calladamente contra el humo
del arroz en el cuarto que el sinsonte tornasola,
miré tus grandes manos, campesina
férrea de piel, forrada súbita de chispa honda
como la flor de oro; y tú secabas
unas oscuras decepciones imprevistas
con tu perenne delantal, volando; y fija me cogiste,
mientras frotaba el hueso fino de la cañabrava
con su rayo el viento, la música que oigo
en mi penuria como un lejano corazón a veces.
Y así calladamente contra el humo
del arroz en el cuarto que el sinsonte tornasola,
pienso en tus bellas manos, campesina, siempre.