Andre Breton – Versuri.pro

Camera Falsă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

lui Benjamin Péret.
Al vazei din cristal de Boemia
Al vazei din cris*
Al vazei din cris
Al vazei din
Din cristal
Al vazei din cristal de Boemia
Boemia
Boemia
Boemia
Mia mia da Boemia
Al vazei din cristal de Bo Bo
Al vazei din cristal de Boemia
Cu bule ce precum un copil le sufli
Le sufli
Le sufli
Fli
Fli
Le sufli
Precum un copil le sufli
Al vazei din cristal de Boemia
Cu bule ce precum un copil le sufli
Le sufli
Le sufli
da ca un copil le sufli
Iată iată tot poemul
Amurg** efe
Amurg efe
Amurg efemer al reflexiilor
Amurg efe
Amurg efe
Amurg efemer al reflexiilor

Tiki

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Te iubesc în fața mărilor
Roșu ca un ou când e verde
Tu mă transporți într-o clarificare
Dulce ca laptele închegat mâinilor
Tu mă îmboldești pe burțile femeilor
Ca și cum ar fi fost un măslin al sidefului
Tu îmi dai echilibru
Tu mă culci
Cât despre faptul de a fi trăit
Înainte și după
Sub pleoapele mele de cauciuc

Floarea Soarelui

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Călătoarea ce traversează Halele la căderea verii
Mergând în vârful picioarelor
Disperarea rotea în cer nalbele-i mari şi frumoase
Iar în poșetă era visul meu acel flacon cu săruri
Din care a respirat doar naşa Domnului
Căldurile se întindeau precum pâcla
La Câinele cu pipa
Acolo unde tocmai intrau şi pentru şi contra
Ei nu puteau să vadă femeia decât rău şi pieziş
Oare aveam de-a face cu ambasadoarea silitrei
Sau cu rotirea albă pe fond negru căreia-i spunem gândire
Lampioanele luau foc molcom în coroane de castani
Dama fără umbră a îngenunchiat pe Podul Zarafilor
În strada Inimii-ce-Zace timbrele nu mai erau aceleaşi
Promisiunile de noapte erau în sfârşit ţinute
Porumbeii călători şi sărutările salvatoare
Se alăturau sânilor frumoasei străine
Împungând sub mătasea valorilor perfecte
O fermă prospera în mijloc de Paris
Iar ferestrele sale priveau calea lactee
Nimeni n-o locuia din teamă de fantasme
Fantasmele-s o ştim mai fidele ca fantomele
Cum seamănă femeii unele par să-nnoate
Şi în amor se topeşte un pic de-a lor substanţă
Ea le interiorizează
Eu nu sunt jucăria vreunei puteri de simţuri
Şi totuşi greierele ce cântă în cenuşile defuncte
Seara lângă statuia lui Etienne Marcel
Mi-a făcut cu ochiul înţelegător
André Breton mi-a zis treci mă

Scrierile Pleacă

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Din Clair de terre (1923).
Satinul paginilor pe care le transformăm în cărți modelează o femeie atât de frumoasă.
Că atunci când nu citim, contemplăm această femeie cu tristețe.
Fără să îndrăznim să-i vorbim, fără să îndrăznim să-i spunem că este atât de frumoasă,
Că ceea ce vom cunoaște nu are preț.
Această femeie trece imperceptibil în sunetul florilor.
Uneori se învârte în anotimpurile tipărite.
Și întreabă ora sau altfel pretinde că se uită la bijuterii chiar în față.
Ca și făpturile adevărate.
Și lumea moare, se produce o ruptură în inelele de aer.
O înfundare la locul inimii.
Ziarele de dimineață aduc cântăreți ale căror voci au culoarea nisipului pe țărmurile tandre și periculoase.
Și uneori cele de seară fac loc unor fete foarte tinere, care conduc animale în lanț.
Dar cea mai frumoasă este în intervalul anumitor scrisori.
În cazul în care mâinile mai albe decât cornul stelei la prânz,
Răzbunând un cuib de înghițiri albe.
Pentru ca să plouă mereu.
Atât de jos, atât de jos încât aripile nu se mai pot amesteca
Mâinile de pe care urcăm în brațe atât de ușoare încât ceața pajiștilor în împletirea ei grațioasă de deasupra iazurilor este oglinda lor imperfectă.
Brațele care sunt articulate la nimic altceva decât pericolul excepțional al unui corp făcut pentru dragoste,
Al cărui stomac solicită suspine desprinse de arbuști plini de voaluri.
Și cine nu are ferestre, ci imensul adevăr glaciar al saniei privirilor de pe întinderea albă
Din ceea ce nu voi mai vedea niciodată.
Din cauza unei benzi minunate.
Cine este al meu în rana cântătoare.

Iarba Roșie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Lui Denise.
Iarba roșie, aurul marilor pălării marine
Compun pentru fruntea ta muzica și penele
Infernului. Pe drumul tău înălbesc nicovalele
De se face frumos în inima ta ce tună pe rinichii tăi.
Niciodată valea iubirii! Printre frunze dispar
Trenuri prinse cu lassouri de brumă..
Sânii spre ale cascadelor spumă
Să le întorci etern: lumina este tot ceea ce îmbrățișez.
Cometă a râsului, pleacă unde neantul te cheamă,
Deschide picioarele tale ca un evantai sau o inflorescență;
Doar tu știi să-mi faci primăvară în sânge și apă.
Balanțele vieții, cu tine pe post de braț.
13 iulie 1923

Ochi de Purpură

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Prea albă micuța babiloniană, ochii ei de purpură
Ombilicul ei prins cu o piatră de aceeași culoare
Când ca o fereastră cu canaturi peste o grădină nocturnă deschide
Mâna lui Jacqueline X
Ce pernicioasă ești la capătul acelei mâini
Ochi de dincolo de timp, veșnicie jilavă
Floare ce ar putea fi numită reticența profetului
Ce este făcută din prezentul trecutului viitorului
Eu cânt unica lumină a coincidenței
Bucuria de a fi gârbovit de fabricantul superior de înghețată deasupra mării rozacee
Minunatele infiltrații ce le-ai remarcat într-o bună zi că au făcut podeaua în formă de con
Importanța unor incidente stranii dar insignifiante la prima vedere
Și darul lor de vertiginoasă apropiere finală de sine
Eu cânt orizontul tău fatal
Tu care tresari imperceptibil în mâna iubirii mele
Între perdelele vieții
Și cortina inimii
Ochi de purpură
YZ
Al alfabetului secret al omninecesității