Anatol E. Baconsky – Versuri.pro

Cântecul Cavalerului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Am tăiat cu spada noaptea-ntreagă,
până când în locul zorilor au venit corbii,
corbii erau heralzii absurdelor mele victorii
risipindu-mi numele urbi et orbi.
Spada mi s-a întors înapoi în trecut,
a chemat-o arhanghelul Menumorut,
brațul îmi cade, capul mi-e greu,
dar numărul morților crește mereu.
Crește și luna cu cele trei vipere galbene,
ochii se tulbură încet și apun –
crește numărul morților, crește întruna –
voi muri printre hoituri bătrân și nebun.

Desen

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Îmi place să privesc afară.
– Când au căzut aceste frunze?
Și arborii se scuturară,
Și-n vizuini adânci, ascunse.
Stau vulpi roșcate. Stoluri, salbe,
Peste pădure nori de ceață,
Ca niște zburătoare albe
Plutind, de vârfuri se agață.
Negru pământul se arată;
Pe câmpuri vântul iar adoarme.
O ciută cade fulgerată
De trăsnetele unei arme.
Și liniștea cu-aripi ușoare,
Prin mii de pori respiră-n toamnă.
Doar plopii mistuiți în zare
Spre depărtare mă îndeamnă.

Autoportret În Timp

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Am semănat cu pădurea, cu moara de vânt, cu tăcutele,
negrele, necunoscutele cruci de la margini de drumuri,
cu umbrele cailor noaptea pe-nalte coline moldave
am semănat – şi cu chipul ciudaţilor zei
îngropaţi în nisip lângă mare. Cât e de-atunci?
Trebuie să fi trecut multe ploi, multe viscole, trebuie
să fi pierit multe ziduri şi oşti, să fi căzut multe lanţuri,
să fi ars, să se fi risipit, să se fi dus dracului multe imperii
ca să-ncep a semăna în sfârşit cu mine.

Cântec Fără Cuvinte

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Tot ceea ce te atinge o clipă
Se topește-n treacăt ca neaua,
Ca neaua atinsă
De răsuflarea lui martie.
Privești vulturii care zboară
În cercuri largi peste munți
Și simți cum toate alunecă
Din inima ta și dispar.
Dar iată vine iarna și din nou
Zăpada reapare peste câmpuri
Și toate clipele prin care ai trecut
Prind iar ființă-n jurul tău și murmură.
Și ca fluxul pe plajele galbene
Îți crește-n suflet propriul tău trecut.
Vai, cât de rău e-atuncea să nu ai pe nimeni aproape
Ca să-ți pleci fruntea pe umărul lui.

Transfigurare

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Nici gândurile voastre, nici florile nu-mi spun,
Nici negurile toamnei, că sunt ieșit din minte –
Ci numai mie-mi pare mereu că sunt nebun,
De vreme ce-mi prind viața și moartea în cuvinte.

Ard în lumina zilei de parcă uit că n-am
Decât un drum prin iarbă, un singur drum și-o poartă
Prin care voi pătrunde, ca luna-ncet prin geam,
Sau liniștea din sălcii rotind în Marea Moartă.

Mă bucur când mai trece un an și-un anotimp,
Când prin oglinzi străine îmi rătăcește chipul,
Și iar mi-aduce vremea același dor să-mi schimb
Inelul meu cu-al mării ce l-a-ngropat nisipul.

Trăiesc mai mult cu roua câmpiilor, mai mult
Ca pasărea pădurii și poate că mi-e bine:
Văd ridicată steaua de-al cărei semn ascult,
Văd risipită ora de plumb din care vine.

De-acum e dimineață pe cer ca un surâs
Pe fața răvășită. De-acum e aurora?..
Stau și-mi gravez în suflet ca-ntr-un mărgean deschis,
Cu litere tăcute, speranța tuturora.

Meditație în Ritm de Maree

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Numai tăcând și gândindu-te singur la toate,
ajungi să-nțelegi că din tot ce-ai fi vrut prea puține rămân lângă tine,
numai văzând cum se-aprind și se sting noaptea toate cărările tale greșite – numai lăsând
să te-nvăluie pulberea lor vei ajunge să știi
că regretul e șarpele galben pe care-ntr-un vis
îl auzeai ca pe-un râu adormind la picioarele tale,
adormind și trezindu-se iar. Fără cuvânt, fără strigăt:
drumul pe care-ai umblat, ori că-l strigi, ori că-l fluieri,
nu se va-ntoarce la tine; ghemul lui negru și brun
cineva l-a zvârlit în ocean. Decât orice părere de rău
e mai bună tăcerea. Numai tăcând și gândindu-te singur
ajungi să-nțelegi că trecutul e-o casă pustie, pentru toate
păcatele tale izbăvirea e numai în timp, e numai în roșu,
e numai în oameni, în faptele lor. Liniște-n urmă!
Totul e numai acolo-nainte, totul e-n față. Aleargă uitând,
ceea ce nu vei uita va veni după tine o dată cu turma
de cerbi străvezii, care sunt poate visele tale.
Totul e doar înainte, totul sunt anii
care ard și te-ntâmpină-n cale.

Imn Către Necunoscuți

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Am trăit întotdeauna printre oameni umili,
Necunoscuți și mereu contopiți în mulțime,
Mari și mici, veseli și triști, urâți și frumoși,
Cutezători și veșnic neliniștiți ca plopii,
Cu pieptul larg întâmpinând furtunile,
Sau melancolici visând la pierdutele umbre,
Dormitând între vaga părere de rău
Pentru cele ce n-au fost să fie
Și calmele speranțe viitoare.
Lor le-am fost flaut deznădăjduit,
Tulnic de seară lină și fluieră nebună;
Râzând și plângând, așteptând primăvara,
Ghicind ziua după formele norilor,
Întorcându-mă în amurg pe străduțe obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cântând.
Am trăit întotdeauna printre oameni umili,
Cei care-nalță orașe și schimbă temeliile lumii –
După ei veșnic umblă vântul și ploaia
Sărutându-le urmele. Cu fruntea înclinată,
În fața lor mărturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-aș vrea să-i simt trecând
Prin visul meu ca printr-un câmp deschis
Cu neînșelătoare orizonturi,
Să treacă mereu chiar dacă nu-și vor da seama
Că merg printr-un ținut ce le aparține.
Numele meu să treacă întreg asupra lor,
Să rămân ca fântâna pierdută în șes,
Pe care niciodată nu știi cine-a zidit-o,
Singură între câțiva ulmi ori salcâmi,
La răscrucile vremii.
Temei de plâns să nu-i fiu nimănui,
Decât dacă prin lacrimi s-ar risipi durerea –
Ci pururi să fiu unde sunt – unde-am fost totdeauna,
Prin lume cântăreț rătăcitor.
Înainte de vreme cărunt ca o salcie,
Stau în amiaza zilei uimit de-atâta soare,
Și mă întorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fără nume,
Și singur mă confund cu fiecare.

Sud

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Marea și muntele viețuiesc împreună
Și iarna fuge de căminul lor.
Fluturii ei albi când se așază pe magnolii,
Pe eucalipți, pe arborii de camfor,
Pe liniștiții palmieri – dispar curând
Atinși de-o moarte nevăzută, stranie,
Și omizile nu se mai nasc.
Oamenii umblă amețiți de lumină
Și se-ntorc întotdeuna dintr-o veghe;
Mersul lor e ca un dans al vântului.
De la soare învață să se urce pe munte în zori
Și când sunt osteniți să se-ascundă în mare.

Rugă Tăcută

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Mă rog luminii să coboare
Umblând peste pădure ca o boare.
Brazilor adormiţi mă plec să le sărut
Bărbile lungi – frunzişului căzut
Paşii mei rari îi povestesc în şoapte
Spaimele cerbilor de miazănoapte.
Mă rog peregrinului, tristului vânt,
Să uite dacă sunt sau nu mai sunt,
Să poarte printre lacuri mai departe
Viaţa de pasăre a frunzelor moarte –
Mă rog pădurarilor să lase
Deschise uşile colibelor joase,
Cărărilor mă rog să mă caute poate
Când noaptea va fi dusă jumătate,
Şi-ntr-un-târziu mă rog Craiului Nou
Să-mi sape cavoul în timp, în ecou,
Când raza lui halucinantă, rece,
Pierdută prin văzduh mă va petrece.
Pe urmă n-am să mă mai rog nimănui –
Va creşte pe arbori muşchiul verzui,
Şi frunzele-au să plece şi-au să vie
Cu nesfârşita lor monotonie.

Tu Care-Ai Fost…

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Tu, care-ai fost odată, tu, care eşti, tu, care
Vei fi – adesea iarna, plecând în taină ochii,
Duioasă-ntr-un-năuntru-vei, căzută la picioare,
Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tăcere-n preajmă – şi dincolo de geam
Ninsoarea de departe venind ca o pădure
Dusă de vânt – şi-al serii hotar ce-l atingem
De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Închipuiri, în albul pierit şi întinat..
Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitării. Şi-n oglinda netulburată, rece,
Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
Ce şi-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată –
Îţi vei desface părul şi vei privi cum vin,
Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată
Şi cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,
Înfăşurând mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalţi şi goi,
Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise..
Şi-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest
În gândul tău – sau poate în suflet, o durere
Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest
Destin al unor veşnic pierdute giuvaere,
De nu-ţi aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe-ncet sub pleoapa-i neagră –
De-abia te vezi tu însăţi, pe-un orizont uitat,
Plecând diminuată în timp ca o tanagră.
Cine-ţi atinge pieptul la care-am stat să-ascult
Vântul şi luna? Cine din nou îşi poartă sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat de mult..
Sărută-mă-n absenţă şi-n somn. Sărută-mi umbra.