Alexei Mateevici – Versuri.pro

Țara

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Țara.
În versul cântecelor poporane
Se-nchină țărănimii basarabene.
Frunză verde, grâu de vară,
Ce-i frumoasă a mea țară!
Țara mea nemărginită,
Cu verdeață-mpodobită.
Cât cu ochii-n zări cuprinzi,
Țăruleano, te întinzi,
Strălucind în ape-oglinzi;
Cât cu ochii dai și vezi —
Tot câmpii, păduri, livezi,
Șesuri, văi frumoase, sate,
Pâini în brazde semănate,
Munți și dealuri-nalte, vii,
Depărtări largi, albăstrii.
Primăvara — numai floare
În câmpii mirositoare.
Vara — aur tot turnat
Până-n zare revărsat,
Aur viu de pâine coaptă —
Munca țărănimii dreaptă.
Trece vântul prin ogoare,
Da pământului răcoare
Și se duce pan’ în zări
Și răzbate-n depărtări.
Păsări cântă-n ceruri sus,
Tot zburând înspre apus.
Pelin verde, iarbă-amară,
Măicuța, scumpă țară,
Mândră ești tu și frumoasă;
Mândră ești tu la vedere,
Of! Dar nu ești norocoasă,
Zaci în vecinică durere;
’N lacrimi tu te scalzi și jale,
Pan’ în vârfurile tale, —
Lacrimile fiilor,
Necazul copiilor.
Cât ești, maică, tu de mare,
Gemi tot în nevoi amare,
Cât ești de nemărginită,
Tot atât și necăjită.
Veneticii, țara dragă,
Te mănâncă toți la clacă,
Îți iau bogățiile
Și-și lățesc moșiile.
S-au făcut ei boieri mari,
Chinuiesc pe-ai tăi plugari,
Pe noi ne-au încălecat,
Pâinea toată ne-au luat,
Țara-n mâini au apucat,
Sângele ei ne-au băut
Și neoameni ne-au făcut.
Fiii, pământenii tăi,
Au luptat ca niște lei,
Au vărsat ei mări de sânge,
Ca să poată jugul frânge, —
Jugul cel greu din vechime
De pe-ntreaga românime;
Au dat jos jugul turcesc,
Acum duc cel boieresc —
Și mai greu și mai drăcesc.
Mult am mai luptat și noi,
Te-am scos, țară, din nevoi,
Am luptat și-om mai lupta,
Nici la gânduri nu vom sta,
Căci norodul oropsit
Din ’ntuneric a ieșit,
Biruit nu s-a lăsa
Pentru scumpa țara sa.
Adăugată de către Radu Dan Alexandru

Eu Cânt

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Eu cânt.
Eu cânt pe-acei ce-n jug și chin
Pe-a lor spinare țara țin,
Cari în robie și necaz
Voinici, puternici au rămas!
Vânjoși, înalți, ca fierul tari,
De soare arși, bătuți de vânt,
Brăzdează harnicii plugari
Al țării lor mănos pământ.
Din plug pe toți ei îi hrănesc,
Vărsând pâraie de sudori,
Dar tot puterile le cresc;
Pe-acești puternici muncitori
Eu cu mândrie-i cânt!
Eu cânt pe-acei ce pân’ acum,
Fără cărare, fără drum,
În noapte rătăciți au stat,
Nădejdea însă n-au lăsat;
Pe-acei ce tare, neclintiți,
Oftând amar din când în când,
Întreaga lume-au sprijinit,
În urma plugului mergând;
Cari focul vieții nu l-au stins
În pieptul lor de fier făcut,
Și cât de mult n-am plâns,
Tot alte zile-au prevăzut,
Pe-aceștia eu îi cânt!
Eu cânt, căci văd că ele vin
Acele zile de senin;
Eu cânt, căci văd de-acum că piere
A țării veșnică durere;
Eu cânt, căci văd necazul frânt,
Ș-aud plugari în zori cântând,
Nu doine de amar, de dor, –
Înviorarea țării lor.
Și glasul vieții ascultând,
Venirea zorilor eu cânt!

Cântecul Zorilor

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

CÂNTECUL ZORILOR.
Hai, măi frate, hai, măi frate,
Zorile s-aprind,
Hai să căutăm dreptate,
Voie şi pământ.
Plugărit-am viaţa toată
Şi-am muncit noi rău,
N-am văzut zi luminată,
Numai greu, tot greu.
Şi pe umeri numai juguri
Pân-acum am dus,
În robie şi lanţuguri
Toate ni le-am pus;
Ş-ale sufletului daruri
Noi le-am înecat
Tot în plânsete ş-amaruri,
Ce ne-au apăsat;
Şi odorurile minţii
Noi le-am prăpădit,
Căci în ceaţa neştiinţei
Tot am vieţuit.
Muncă, muncă şi iar muncă,
Alta n-am văzut;
Şi în munca noastră lungă
Toate le-am pierdut.
Am crescut în largi ogoare
Roadă cu prisos,
Dar din pâinea roditoare
N-am avut folos,
Căci ogoarele luate
Fost-au de la noi;
Nouă-n schimb ne-au fost lăsate
Juguri şi nevoi.
Goi, lipsiţi de toate-n lume,
Vecinic înjosiţi,
La boieri n-avem nici nume.
Pe pământul ţării-mume
Zăcem necăjiţi.
Dar destul! Venit-a ceasul,
Ceasul aşteptat,
Ca să dăm noi jos necazul,
Care l-am răbdat.
Vezi?! În zarea depărtării
Zorile s-aprind,
Sfânta zi a învierii
Vine strălucind.
Hai, măi frate, hai, măi frate,
Nu munci robind,
Hai să căutăm dreptate,
Voie şi pământ.
Scoală, frate! Căci ne cheamă
Zorile ce vin.
Scoală, frate, şi ia-ţi seamă,
Singur ţi-eşti stăpân.
Pentru noi, feciorii gliei,
Zorile răsar,
Pentru-nfrângerea robiei
Bietului plugar.
Trece noaptea. Lupta vine.
Frate, ieşi gătit!
Cel nepregătit rămâne
Vecinic biruit.
Trece noaptea. Hai, măi frate!
Zorile s-aprind,
Hai să mergem spre dreptate,
Voie şi pământ.

Hristos A Înviat

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Hristos a înviat.
Se aşternuse piatra pe proaspătul mormânt
Şi noaptea coborâse, acoperind cetatea.
Se liniştise neamul vânzării pe pământ
Era o taină mare… minune-apropiată.
Au stat tăcuţi de pază cei doi ostaşi străjari
Ne-atinşi de măreţia adâncurilor firii,
Nepresimţind venirea minunii celei mari
Ce-avea să schimbe faţa şi rostul omenirii.
Şi iată miezul nopţii, de stele-mpodobit;
Un tunet lung s-aude, pământu-n el vuieşte,
Adânci puteri îl mişcă, izbindu-l. Zguduit,
Mormântul se deschide: scriptura se-mplineşte.
Lumini lucesc la gura mormântului deschis,
Întunecimea piere o clipă-n toată firea…
Hristos învie!.. Paznici, să fie vouă vis,
Lumina vă orbeşte, v-a înlemnit uimirea!.
Lumină din lumina cerescului cuprins
Luceşte-acum pe chipu-i, Îl nalţă biruinţa.
Şi, lepădând pământul, îi lasă foc nestins
Pe calea mântuirii: nădejdea şi credinţa.
Cu moartea Sa, pe cruce murind nevinovat,
Ne-au dat El nouă pildă a marii jertfi de Sine,
Cu moartea Sa pe moarte călcând au înviat
Spre învierea vieţii în faptele de bine.
Cântaţi cu bucurie acelui Ce-au scăpat
Pe om şi omenirea de moarte sufletească.
Îi Paştele! Viaţă! Hristos au înviat!
Iubire între oameni şi pace să domnească!.

Pocăința Hoțului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pocăința hoțului.
Când Hristos cu spini pe frunte,
Pe cruce răstignit murea,
Întunecimea-naltul munte
Golgota toată-acoperea.
Atunci un hoț privind în sus,
Cu ochi aprinși de pocăință,
Strigat-a către Iisus,
Mărturisind a sa credință:
„În slava raiului, Stăpâne,
Tu să mă pomenești pe mine! “
De-atunci și noi cu plecăciune
Rostim această rugăciune.
Nu-i vorba, de răbdat îi greu,
Când cineva te prigonește.
Dar, frate, pentru acest rău
Acel de Sus te răsplătește.
Și vrajba, pizma, ele-odată
Găsi-vor dreapta judecată.
Nu-i vorba, că putem și noi,
Răbdând obide și nevoi,
Să răsplătim. Dar ce folos
Când calci porunca lui Hristos
Și pilda Lui? Dar dacă stai
La îndoială, ce-ți rămâne,
Decât ca să-ți aduci aminte
De ale lui Hristos cuvinte
Când l-au iertat pe hoț: „Cu mine
Vei fi tu azi în rai“. Creștine,
Gândește. Când Hristos îl iartă
Pe-un hoț și-i dă o sfântă soartă,
Ți-a da El ție iertăciune
Când tu cu zisa rugăciune
Pe buze — vrajba ții în gând,
Porunca Domnului călcând?
Când Hristos cu spini pe frunte,
Pe cruce răstignit murea,
Întunecimea-naltul munte
Golgota toată-acoperea.
Atunci un hoț privind în sus,
Cu ochi aprinși de pocăință,
Strigat-a către Iisus,
Mărturisind a sa credință:
„În slava raiului, Stăpâne,
Tu să mă pomenești pe mine! “
De-atunci și noi cu plecăciune
Rostim această rugăciune.
Nu-i vorba, de răbdat îi greu,
Când cineva te prigonește.
Dar, frate, pentru acest rău
Acel de Sus te răsplătește.
Și vrajba, pizma, ele-odată
Găsi-vor dreapta judecată.
Nu-i vorba, că putem și noi,
Răbdând obide și nevoi,
Să răsplătim. Dar ce folos
Când calci porunca lui Hristos
Și pilda Lui? Dar dacă stai
La îndoială, ce-ți rămâne,
Decât ca să-ți aduci aminte
De ale lui Hristos cuvinte
Când l-au iertat pe hoț: „Cu mine
Vei fi tu azi în rai“. Creștine,
Gândește. Când Hristos îl iartă
Pe-un hoț și-i dă o sfântă soartă,
Ți-a da El ție iertăciune
Când tu cu zisa rugăciune
Pe buze — vrajba ții în gând,
Porunca Domnului călcând?
Când Hristos cu spini pe frunte,
Pe cruce răstignit murea,
Întunecimea-naltul munte
Golgota toată-acoperea.
Atunci un hoț privind în sus,
Cu ochi aprinși de pocăință,
Strigat-a către Iisus,
Mărturisind a sa credință:
„În slava raiului, Stăpâne,
Tu să mă pomenești pe mine! “
De-atunci și noi cu plecăciune
Rostim această rugăciune.
Nu-i vorba, de răbdat îi greu,
Când cineva te prigonește.
Dar, frate, pentru acest rău
Acel de Sus te răsplătește.
Și vrajba, pizma, ele-odată
Găsi-vor dreapta judecată.
Nu-i vorba, că putem și noi,
Răbdând obide și nevoi,
Să răsplătim. Dar ce folos
Când calci porunca lui Hristos
Și pilda Lui? Dar dacă stai
La îndoială, ce-ți rămâne,
Decât ca să-ți aduci aminte
De ale lui Hristos cuvinte
Când l-au iertat pe hoț: „Cu mine
Vei fi tu azi în rai“. Creștine,
Gândește. Când Hristos îl iartă
Pe-un hoț și-i dă o sfântă soartă,
Ți-a da El ție iertăciune
Când tu cu zisa rugăciune
Pe buze — vrajba ții în gând,
Porunca Domnului călcând?

Pietre Vechi

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Bunelului.
I.
În Bugeac, la Căușeni,
Dorm strămoșii moldoveni,
Numai pietre de mormânt
Mai păstrează-al lor cuvânt.
Și cum iei înspre Zaim
Vezi în deal un țintirim,
Țintirimul jidovesc –
Doi copaci îl străjuiesc.
Mai încolo — un pârâu
Prin pietriș coboară greu.
Săpături destul de-adânci
Par a se vedea prin stânci.
Cine știe ce-adăpost?
Chișinăul cic-a fost..
Botna seacă dă în șes
Și se pierde-n stuhul des,
Și nu-i spune nimănui
Ce-a mai fost pe-aici și nu-i.
Știm ceva de la strămoși,
Despre hoții sângeroși,
Despre turci, despre tătari,
Despre hanii lor cei mari.
Știm că Botna a fost altă,
Căușani — o curte-naltă,
Și domnea aici un han,
Stăpânind pe moldovean.
Uneori mai dă să-nșire
Câte-un baci la povestire..
Spune vrute și nevrute
Despre pietrele tăcute.
Știm ceva, da-i greu de tot
Să te-alegi de-ici c-un rod;
Numai piatra de mormânt
Vrednică-i de crezământ..
II.
Căușenii-s loc bătrân,
Târg tătar, lăcaș creștin,
Cine știe ce oșteni
Au mai fost la Căușeni.
Marmori frânte se găsesc
Și cu scris latin, grecesc.
Mai desfunzi pe-aicea muchii
Scrise și cu alte buchii..
Cât privești, tot pietre vechi
Stau de strajă, la priveghi..
Pietre mute, grăitoare
Și în umbră și la soare..
Drumuri și cișmeli turcești
Printre vii mai întâlnești.
1917 (Mărășești)

Unora

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Noi nu ne înțelegem: voi vreți a noastră limbă
S-o înnoiți, surpându-i temeiurile vechi,
Și noua latinie, măcar de-ar fi cam strâmbă,
Vă pare totuși cântec, sunându-vă-n urechi.
Veșmântul firii noastre din pânză strămoșească
Cu tivituri de aur, de vechi argint și flori,
Războaie-mpodobite de-o mână meșterească
Vă par sărăcăcioase mantale de păstori.
Noi nu ne înțelegem: acolo unde bate
Izvorul veșniciei, frumoasei nemuriri, –
Vă pare că-i pustie, bordeie lepădate –
Și căutați s-aduceți de-ai voștri trandafiri.
Dar trandafirii voștri făcuți-s din hârtie
Și miroase a leacuri luate din dugheni,
În limbă doftorească a voastră latinie
Preface graiul slobod din codrii moldoveni.
Noi nu ne înțelegem: din sine limba crește,
Nevoie nu mai are de ajutor străin,
Din sine-și prinde floare, din sine se-nnoiește,
Când nu-i atingi temeiul puternic și bătrân.
Destulă înflorire păstrat-a limba noastră
Din sânul maicii sale cel vechi și sănătos,
Și nu-i mai trebui leacuri și nici boia albastră
Să zugrăvească cerul cel sfânt și luminos.
Noi nu ne înțelegem: povestea nu-i de-aseară
Și parc-ar fi să tragem și noi învățături,
Să nu ne-aducem graiul la stare de ocară,
Să tăvălim pe uliți cântarea din păduri.
Priviți: acei cu limba bolnavă, chinuită
Cu drag și cu mirare ne-ascultă când vorbim;
Iar cântăreți și meșteri cu pana iscusită
Fug de latina nouă, ca de un țintirim..
Noi nu ne înțelegem: dar de-ați simți ca mine
Ce patimi limba trage dintr-un străin puhoi,
Atuncea n-ați urni-o din temelii bătrâne,
Atuncea, mi se pare, ne-am înțelege noi.

Îngerul și Mironosițele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe cine-L caută acuma în grădină
Cu vasele de mir umplute?
De lacrimi inima li-i plină.
Zorește ziua nouă. Îi răcoare,
Dar cerul se înseninează
În ciripituri cântătoare.
De ce Îl caută aicea pe Hristos?
De ce-au venit aici să-L plângă?
Pe piatră un înger luminos.
El șade-n haine albe, strălucite.
Vestind cereasca bucurie
Mironosițelor scârbite:
„Hristos a înviat! Și nu vă mai mâhniți
Și nu-L mai plângeți ca pe mort,
Cătându-L între cei muriți!
A iadului putere-i biruită,
Zadarnică-i răutatea:
De-acuma lumea-i izbăvită.
Întunecimea în lumină piere,
Măria ei i s-a surpat
Și fug vrăjmașii în durere.
Grăbiți-vă cu vești de veselie
Și spuneți veștile-n Sion:
Hristos îi viu și-n veci învie!”.
Dorm florile. Grădina moartă tace,
Iar primprejur — albastre umbre,
Nisip, zori aurii — și pace.
Aprilie 1912

Lumina Cea De Seară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Lumina cea de seară.
Ia spune, frate: lumina când se țese
Cu întunericul în blânde nopți de vară,
De ce-ntr-a noastre firi, pe-aripi de seară,
Cresc rugăciuni, de noi neînțelese?
Și focul lor, întocmai ca o ceară,
Ne arde firile de patimi înghețate
Ș-aprinde-n noi credințele curate,
Ce fac ca toată patima să piară;
Umblăm atunci, ca umbre ușurele,
Și alte lumi vedem în depărtări,
Uităm păcat și vrajbă — toate cele;
Și luminați, zburăm-n acele țări,
Cari sunt în zare, mai presus de stele,
Spre Cel Ce a zidit pământ și cer.

Văd Prăbușirea

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Văd prăbușirea.
Văd prăbușirea unei stele,
Al nopții mândrului luceafăr,
Și sufletul cântării mele
Smintit se zbate și neteafăr.
Se scurge noaptea-n sfântă tihnă,
Dar tunurile vrăjmășești
Țintesc și bat fără odihnă
Să șteargă satul Mărășești.
Aduce fierul moarte-n șuier
Și prăbușire pe pământ,
Se frânge cântecul din fluier
Și moare-n tremur de mormânt.
Iar sufletul cântării mele
Smintit se zbate și neteafăr
La prăbușirea unei stele,
Al nopții mândrului luceafăr.
Mărășești, 5-6 iulie 1917