Alecu Donici – Versuri.pro

Galbenul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:28 +0000

Țăranul a găsit un galben ruginit,
Pe care lui îi da destui bani de argint.
Dar el a zis în sine:
„Să-l schimb așa nu-i bine.
Acum am priceput că trebuie curățit,
Pentru ca să câștig pe el preț îndoit”.
Și întorcându-se acasă a luat
Nisip și cărămidă,
Cu care galbenul atâta l-a frecat,
Încât l-a și făcut curat ca o oglindă,
Dar numai a scăzut din greutate mult
Și prețul cel dintâi la galben a pierdut.
Ideea fabulei e lesne de-nțeles.
Părinților! pe voi privește mai ales.
Căci voi nu trebuie să vă siliți
Întru științe multe pe fii să pospăiți;
Ca să le dați un lux, un amăgitor nume,
Și să disprețuiți plecări firește bune,
Scăzând greimea lor în cumpenele lumei.

Leul și Iepurele

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut.
Eu văd că vă mirați
Și nici e de crezut;
Dar când îți stă să căutați
La adunările lumești,
Apoi mai grele lucruri îți crede nefirești.
Așa, odată au pornit
Ei împreună la plimbare,
Și iepurele au stârnit
Această întrebare:
— Prietene iubit!
Mă mir eu și te rog să-mi spui
Pricina, pentru ce cocoșul nimicit,
Pe care poți pe loc c-o sfârlă mort să-l pui,
Te sparie așa cumplit,
Încât tu fugi de glasul lui?
— Aceasta nu-i de vreo mirare,
Lui leul au răspuns.
Și noi cei mari suntem cu slăbiciuni născuți.
Precum un elefant, cât este el de mare,
De șoareci iar se teme tare.
Apoi pentru aceasta dar,
Nu în zadar,
Răspunse iepurul. Și eu ca voi cei mari,
Mă tem de câini copoi și varvarii ogari.
Și noi adeseori pe patimi ne silim
Cu ale celor mari să le sămăluim.
Dar nu prea nimerim.

Elefantul În Domnie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cine-i tare și mare,
Dar minte nu prea are,
Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.
Pe elefant l-au pus în codri la domnie,
Și de pe neam ei toți,
De la străbunii săi până la strănepoți,
Au îndestulă minte;
Dar este rar acel preafericit părinte
Să-i iasă buni copiii toți.
Și elefantul meu, oricum era de mare,
A înțelegerii n-avea îndemânare,
Iar blând și plin de bunătate
Era, cât nu se poate.
Și iată că la domn au dat bietele oi
O jalobă, zicând că lupii răi pe noi
De tot ne jecuiesc.
Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!
Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta
Și-așa urla:
Măria ta!
De noi nu te-ndura,
Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă
S-avem cu toții blană.
Iar oile pârăsc, c-așa sunt învățate:
Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.
Atâta! domnul le răspunde,
Să știți că strâmbătăți la mine nu-ți ascunde,
Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică,
Și nici un păr mai mult, nimică.

Cheltuitorul și Rândunica

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor,
Luând în stăpânire
O bună moștenire,
În vreme de un an, rămase pe ușor,
Și tot ce mai avea acum era o blană,
Păstrată prin prilej că timpul sta de iarnă;
Iar cine nu-i de mic cu frigul învățat
În blană foarte crede.
Dar într-o zi mergând după împrumutat,
Din întâmplare el o rândunică vede.
Găsește-ndată negustori
Și ia pe blană bănișori.
Căci rândunelele, cum zic din însemnare:
A primăverii dulci sunt bine-vestitoare.
El însă au uitat proverbul bătrânesc:
Că-o floare nicidecum nu face primăvară.
Și iată, se stârnesc
Furtune, viscole cu ger cumplit afară;
Pe uliți scârțâie omătul făinos;
De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâiește;
Și cel mai sărăiman la foc se încălzește.
Iar tânărul meu, trist, flămând și friguros,
Pornește în surtuc de-acasă
Să capete vro masă.
Dar cum la uliț-au ieșit,
Pe rândunică el o vede înghețată
Și, tremurând de frig, îi zice: “Blestemată!
Pe faptă-ți ai pierit!
Așa ți se cuvine;
Căci fără blană eu sunt astăzi pentru tine.”
Nu vreau s-ating pe nime,
Dar mult mă mir în sine:
De ce, tot omul, când greșește,
Asupra altuia se dezvinovățește?

Adevarul Sau Cocoșul de la Moară

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Cocoșul, știți prea bine, că are însușire
De a ne da de știre
Prefacerile zilei s-a timpului schimbări.
El, far-a se supune
La reguli și cercări,
Când adevărul spune,
E ca un fabulist;
Iar când arată timpul e cam naturalist.
Știu dar că la o moară, cocoșul prin cântare
Morarului dă veste la vreme de mâncare.
Însă-ntr-o zi, când moara umbla mereu vuind,
Și unda zgomotoasă, în roți cu-a sa iuțime
Izbea din înălțime
În aer spumegând,
Morarul simțea foame. Deci iese el din moara
Și vede cum cocoșul, sărind pe-o grindisoara,
În pene se umflă,
Din gât se încorda,
S-apoi, căscându-și pliscul, se pare că cântă.
Însă a lui cântare, de vuiet mistuită,
Era neauzită.
Morarul trist se duse în moara, așteptând
S-audă mai degrabă cocoșul său cântând.
Așteaptă, mai morare,
C-așa-i și-n lumea mare:
Când relele naravuri vuiesc neîncetat,
Atuncea adevărul nu este ascultat.

Ursul Butnar

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Un urs văzând pe-un pădurar
De meserie cam butnar
Cum cercuri îndoiește
Și-n avut sporește;
A socotit să-ncerce și el ăst meșteșug.
La cercuri trebui strung
Și alte cuviințe,
Dar ursului ce-i pasă de practice științe:
El are lăbi, putere, el vrea neapărat;
Iar voia câte fapte pe lume n-a lucrat.
Acum răsună codrul! Tot ce-i nuia mai groasă,
Din rădăcină-i scoasă;
Trăsnesc, plesnesc copaci, în lăbi de urs mereu,
Dar lucrul mergea greu.
Văzând așa ursachi la pădurar aleargă,
Încât sta gata omul asupra lui să meargă.
„Ascultă-mă, vecine! Ian nu te ațoșa, ─
I-a zis degrabă ursul, căci vorba nu-i așa.
Eu am venit cu pace și-ți fac o întrebare:
Tu-ndoi la cercuri bine, apoi de ce eu, care
Acum de două zile muncesc necontenit,
Mulțime de pădure în labă-mi se sfărmară,
Făcându-o ciurcele, să-ncarci tu mii de cară,
Și nici un cerc n-am îndoit.
Spune-mi de este oare
Vreun secret ascuns?”
– Așa: el stă-n aceea, – lui omul i-a răspuns, –
Ce tu n-ai din născare,
Și-anume: în răbdare!

La Ceahlău

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Te mai zării odată, te revăzui, gigante,
O, dragul meu Ceahlău!
Și-a tale suvenire în inima-mi săpate,
Îmi zic că-s june eu.
Sub ale tale poale sunt și voi fi tot june,
căci tu nu-mbătrânești,
De mii de ani atâta te-nalți ca o minune,
Sub bolțile cerești.
Tu ai văzut în juru-ți popoare felurite,
În lupte furnicând;
Românul însă singur cu inima fierbinte
Stătu te admirând.
El poartă a ta deviză, el vrea să stea ca tine,
Ca munte neclintit,
Și iată-l că se-nalță, și iată-l că devine
A fi în veci unit.
Sunt sigur că acuma te uiți cu bucurie
La frații din Carpați,
Bucegii, Caraimanul, închinăciune ție
Trimit ca niște frați.
Ei speră ca și tine, ca vreodată oară
Tot va suna o oră
Ca munții României de dânsa răzlețiți
Să fie toți uniți.
* Anticul Pion, munte din Carpații Moldovei.
** Munții cei mai înalți din România.
Tu stai de cer aproape și poate câteodată
Pe Panaghia ta,
Vin îngerii să vază Moldova lăcrimată:
Atunci nu ne uita.
Spune c-acele lacrimi sunt numai o mânie
De Iași și București,
Căci nu-i român să zică, că nu e România,
Că nu sunt căi cerești.
Unirea României a fost predestinată
De-al cerului decret,
Ea trebui să trăiască, ea este ordonată
De-a prospera cu-ncet.
Vom trece poate faze de plângeri și de ură,
Dar cei adevărați
Români cu bărbăție, cu inimi de căldură
Vor rămânea tot frați.
În secolul de față popoarele cu minte
Pe-această cale merg,
Sătule de viața în fracții umilite
La uniuni alerg.
Naționalitatea azi are precădere,
căci piere foarte greu.
Ma duc la România și pan’ la revedere
Adio, drag Ceahlău.

Autorul și Hoțul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

În întunericul lăcașului de umbre,
În tartarul cumplit
Unde de grozăvii trist sufletu-ți se umple
Și unde merge omul de fapte osândit,
Sosiră totodată
La aspra judecată
Un hoț răutăcit,
În sânge încruntat
Care au și murit,
Pe viață spânzurat,
Și un autor vestit,
Puternic în condei,
Care au dezvelit
Mult slobode idei,
Ce-ntocmai ca Sirene*
Era la glas duios,
Dar, potrivit cu ele,
Și mult primejdios.
Orânduielile la iad sunt cu grăbire,
Nu este ca la noi zadară prelungire
Și hotărârile se dau într-un minut.
Fără zăbavă dar,
Pe două strașnice grătare de metal
S-au pus două căldări, cu smoală s-au umplut
Și bieții vinovați în ele au intrat.
Dar sub tâlhari au pus un munte-ntreg de brad,
La care singură Alecto** foc au dat,
Stârnind o flacără atâta de grozavă,
Cât bolțile la iad
Mai toate au crăpat;
Iar către autor părea asprime slabă.
Sub el la început
Ardea un focușor abia-abia văzut,
El însă ne-ncetat mai rău se aprindea.
Trecură zile, ani și sub tâlhari de mult
Cenușă s-au făcut,
Iar focul sub autor necontenit ardea.
Văzând așa asprime,
Văzând neușurare,
El strigă cu glas mare
Că nu-i dreptate-n nime!
Că el, trăind în lume,
Și-au dat un mare nume
Și, de au scris ceva
Cam slobod, cam ghimpos,
Dar n-au crezut cândva
A fi mai păcătos
Decât un rău, un hoț!
Atunci, o furioasă zână,
O sor’ din cele trei a iadului surori,
Cu cozi împodobită de șerpi otrăvitori,
Cu bice sângerate-n mână,
Viind drept autor, au zis: Nenorocite!
Tu cum de îndrăznești
Asupra providenței strigare să pornești
Și să înșiri cuvinte
Precum le înșirai
Cât pe pământ erai!
Și tu te socotești
Mai bun decât un hoț?
El răul au urmat, el au făcut și morți
Cât au avut viață.
Iar tu.. Ea au deschis lui lumea ca să vază:
Privește, uită-te la faptele-ți cumplite,
Vezi fiii ce-au otrăvit pe mumă, pe părinte,
Cu multe desfrânări
Vezi fiice depărtate
De-a lor nevinovate
A sexului chemări,
Vezi deznădăjduirea familiilor întrege,
Adusă prin a tale mincinoase încercări.
Tu de însoțire, de legături, de lege
Ai râs, ai defăimat
Și, pentru ca sujet de scris să poți alege,
Ai fi dorit să vezi pământul răsturnat.
De cine patima au fost descrisă bine,
Cu dezveliri că viața e vis amăgitor?
De cine-i încântat nemernicul amor?
De tine!
Simțirea tinerimii de tine-i ațâțată
Prin o îmbrobodire de adevăr înalt
Și răzbunarea urii de tine-nfășurată
În scutece de sânge de om din om vărsat.
Aceste fapte toate,
Prin scrieri înfocate
Certând ai proslăvit
Și-n loc de fericire,
Tu omului ai dat povară de gândire.
Dar încă câte rele nici nu s-au dezvelit
Din scrierile tale
Ce sunt cu-mbelșugare:
Deci rabdă, suferind!
Au zis Mejer scrâșnind
Și iute au trântit capacul pe căldare.
Dumnezeu să nu se-ndure
De oricare autor,
Ferindu-i pe toți de furii
Și de-a iadului cuptor.

Braminul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Eu v-am spus odată, că omul când greșește,
Adeseori pe altul se dezvinovățește;
Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat,
Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat.
În India bogată
Un cuvios bramin,
Deși era în faptă
De rele patimi plin,
Însă prin iscusința acea de ipocrit,
El da încredințare
Că ar avea purtare
Întocmai cum se cade unui bramin cinstit.
Oare ipocrizie
Și-ntre bramini să fie?
(Sau numai pe la noi
Sunt lupi în piei de oi?)
La astă întrebare
Chiar fabula mea poate să facă dezlegare.
Braminii împreună cu toții viețuiesc
Și se povățuiesc
De un păstor mai mare.
Ei sunt pilduitorii de lege în popor;
Au multe slujbe grele,
Au post nu prea ușor
Și aspre rânduiele.
Deci, într-o zi de post
Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost,
Socoate cum s-o deie
Ceva la fruptișor
Și-i vine-n gând să ieie
Un proaspăt oușor
Și să-l cam învârtească la para lumânării.
Urmând aceasta, iată pe ușile cămării
Păstorul se ivește:
— Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat?
Vezi cum se dezvelește
Oricât de mic păcat.
— Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns.
Întru așa ispită vicleanul m-au adus!
Iar dracul de sub pat,
Ca mâța au țipat:
— Ba, ba, cucernice! mă iartă,
Eu singur văd întâiași dată
Cum ouăle se coc
L-a lumânării foc
Și-ți mulțumesc pentru știință,
Dorindu-ți pocăință.
Adio! Ține minte că dracul nu cunoaște
Câte, un bun fățarnic, în cugetul său naște.

La Bucium

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Buciume cu voce tare,
La bună vreme răsuni:
Eu salut a ta cântare,
Ca vitejii mei străbuni.

A lor bucium suna semnul
Mișcărilor ostășești,
Iară tu ne cânți îndemnul
La fapte înțelepțești.

Patriotica simțire
Vrei să deștepți între frați,
Ale căror despărțire
A stat ani îndelungați.

Și ce viață e mai bună,
Cum psalmistul a cântat:
Decât frații împreună
Să trăiască ne-ncetat?

România să vieze
Subt o lege, subt un scut,
Să tot binecuvânteze
Pre cei ce-o au renăscut!

Cântă, cântă, bucium falnic,
De străbate la auz;
Căci pentru păcatul jalnic
Sunt între arcași și surzi.