2Aksandros – Versuri.pro

Tată!

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Am greșit atât de grav..
Nici Dumnezeu nu poate ierta
Fapta unui om bolnav
Ce nimeni-n veci n-o va purta.
I-am șocat pe toți, pe Dis și Deus,
I-am scârbit cum nu credeau;
La Judecată nu voi fi adus,
Nemuritorii mureau de mă vedeau.
Tată! Voi putea eu oare
Să obțin a ta iertare?.
Iadul cel mai rău să mă-nghită,
Sunt ființa cea mai umilită,
S-aruncați cu pumnale-n mine,
Pământu-mi scuipă al meu sânge,
Sunt mort-n extrema rușine
Că mi-am făcut tatăl a plânge.
Am simțit cum se topește
Sufletu-n mine de disperare,
Cum viața de tot mi-o stârpește
A lui lacrimă și-ntristare.
Tată, nicicând nu voi primi iertarea
Și-mi refuz șansa, mântuirea,
În genunchi mă prăbușesc la toți-n cale
Să mă-ngroape tot în smoale,
Să-mi smulgă inima s-o rod,
Sângele prin gât să ardă,
Să mă zbat ca un irod.
Nicicând chinul să sfârșească,
Suferința să-mi sporească,
Cu remușcări să mă străpungă
Căci mi-am făcut tatăl să plângă!

Prunci Uitați

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Plâng și se consumă, înduplecate,
Existențele își duc uscate
Gândurile în altă parte,
Lacrimi scurse-n răni adânci, aparte.
Viața plânge, plânge și Moartea,
Dumnezeu își blestemă soarta,
Cu toții plâng și se jupoaie,
Le curg lacrimi de sânge șiroaie.
Dar ei râd, cauza suferinței,
Fără nume, fii umilinței,
Copiii uitați prin cimitire,
Fără cruce, fără amintire.
Se învârt în jurul Tatălui,
Doar El lumină le-a mai fost,
De-ar știi copii viața omului
N-ar mai cere un rost.
Și-L trag de barbă cu mâini plăpânde
Întrebând cu glasuri morbide:
„Tată! De ce plângi când ne vezi râzând?
Nu asta toți oamenii or fi vrând?”.
Dar Dumnezeu nu le răspunde,
El din cimitire le aude
Trosnetele oaselor uscate
În pământ afundate si uitate.
Se simte de parcă l-aș avea în față,
Un prunc uitat, înmuiat în sânge închegat,
Suflete nevinovate, spânzurate de-un fir de ață,
Dansând pe cruci de adieri purtate.
Aș vrea să fug cât mai departe
Să uit a oaselor trosnete ecou
Sub genunchi și plame, trupuri îndurerate,
Prunci uitați sub un cavou.
Dar Dumnezeu mă trage înapoi la El
Să plângem amândoi, înălțând o lumânare
Pentru cei ce sunt mai sfinți ca El,
Pentru râsul sufletelor care nu mor.

Amor Neînțeles

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Îmi trebuie un Dumnezeu să mă salveze,
Să mă spânzure de-o limbă de campana,
S-adun în mine urlete sfinte disperate,
Morții-n urmă pașii cu teamă să cate.
Pe-un cer crepuscul lungit pe-o câmpie
De unde munții albaștri-n trepte urc
Și se pierd în cer, jertfe-ți aduc ție
Ce-ai dat viață al meu amor.
M-am prăbușit până-n Infern, pân’ la Dis,
Suferința-i la ea în paradis,
Apoi m-a tras în sus, în abis,
„Doamne! De ce la timp nu m-ai ucis?
În extazul cel mai mare,
La apogeu de-amor în ultima suflare,
Să mă sting, să simt răcoare,
Să mă topesc urât ca floare!”.
Dar Moartea m-a privit șocată,
Asemenea dragostea n-a văzut evocată,
Să mor în chinuri din pasiune?
De parcă am fi din altă dimensiune.
Muritori de rând n-o pot avea,
Iar noi doi, divini prin excelență,
O ducem pân’ la ceru-al nouălea:
Îngerii-și pierd din esență,
Sfinții își contestă a lor existență,
Poate să le fie nimbul cât mai sfânt,
Tot se alege praful în curând.
Primu-a fost ce s-a mișcat,
Iar cu noi a încetat.
Având în față pe Cel Dintâi,
Făcătorul răului și-al binelui căpătâi:
Tremură lumină în fața noastră!
Ți-ai pierdut onoarea măiastră!
…….
Astfel, ultima suflare Universul și-a dat-o,
Dumnezeu părăsește scena-n muzică, vibrato,
Al nostru amor atât fu de temeinic,
Încât n-a fost învins nici de-atotputernic.

Judecata

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Se-ntunecă orizontul,
Adierea se răcește,
Viața face pe mortul,
Speranța se răstignește.
Se-aud munții prăbușindu-se,
Stânci se sfarmă ca dinții-ncleștați,
Arbori sfinți trosnesc ca oase,
Fluvii uscate de sânge umflate,
Strigăt de moarte animalele-și cântă,
Orice moarte-i lacrimă de sfântă
Cerșită-n genunchi pe mila-nfrântă.
În jur se face-ntuneric și n-aud,
Cicatrici de ger pe trupul nud,
Aerul îngheață și devine greu,
Pot să uit de orice empireu.
Sub mine pământul se crapă și cad,
Se vede o rază blândă de Iad
Ce m-așteaptă anevoie cu drag,
Ponoase pentru bine să trag.
Demoni amuzați îmi ies în cale
S-am parte de căderi infernale,
Dar iute-ncremenesc pe loc,
Să mă vadă, pe mine! , -n foc?.
Din respect, dinții-și scrâșnesc,
Asupra-mi se năpustesc:
Oasele-mi zdrobesc,
Carnea mi-o jupoaie,
Sângele-mi beau,
Pasiunea mi-o vedeau.
Și cad atât de-nfipt-n Iad
Încât îl pustiesc și-l destram,
Dovedind Celui Divin cât pot să decad
Și El tot să rămână mai infam.

Tataie

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Trag de porți și se deschid greoi,
Câini bătrâni lătrând pustiul,
De-amintiri și plâns eu mă-ncovoi
C-am rămas doar eu „fiul”.
Te-ai dus și tu cu ceilalți doi,
Ai uitat de toți, de noi,
Cei ce-ți plâng pe urmă roi
Căci n-ai să te-ntorci înapoi.
Am râs cu tine, cât am stat
Nici o vorbă n-ai suflat.
Ochii împăcat ți-ai închis,
Zâmbetul-ți trădează un vis.
Am blestemat tradiții vechi
Și crucea eu am purtat-o la priveghi.
Toți se grăbeau pe lângă mine,
Dar crucea tot în față vine.
Clipa-n care te-am atins
Toată viața-n mine s-a stins,
Chinul tău de ani strâns
S-a eliberat prin al meu plâns.
Am înălțat crucea la cer
Și-a căzut grea ca un fier
Trăgându-mă-n genunchi sub ea,
Arătându-mi cum te scapă-n groapă,
Slăbind, mai mult ea mă ținea.
Simțeam cum pe mine mă sapă,
Victimă a prietenei Morți,
Să te uite, să nu plângă toți,
Ci doar eu, singur și sfânt,
Să astup al tău mormânt.
Am plâns cum n-am crezut vreodată,
Că până și Moartea s-a ascuns furioasă
Crezând c-a mea dragoste-i trădată
Și n-am s-o mai vreau mireasă.
Dar mai bine așa i-a fost,
Decât să chinuie fără rost..
Poarta-n urmă i se închide,
Ea încă speră că mai vine..

Amor Neîmplinit

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Spațiu-n jur se îngustează,
Pe inimă pumnale-mi presează,
Întunericul devine greu,
Nu-l mai simt pe-al meu aheu.
Viața, pauză a eternei Morți,
Devine chin fără a-l meu soț,
Și-atât îmi place suferința,
De viață nu-mi va ierta ființa.
Iubite! Prin ce lumi te-a blestemat,
S-ajung eu îndurerat,
Să-mi grăbesc sfârșit de zile,
S-ajung la braț cu tine?.
Mă-nspăimântă când la stele meditez
Și le văd împrăștiate-n Univers;
În Eden, împreună ne visez,
Îl avem pe Dumnezeu advers.
Poate să fie Spațiul cât de infinit,
Să existe altele fără sfârșit,
Sufletul meu ție-ți aparțin
Până la Sfârșitului fine.
De-aș putea trăi numai în tine,
Să uit de tot, să uit de mine,
Să primesc amor ce mi se cuvine,
Să-ți simt atingeri divine!.
Dar te ține-ndepărtat,
Deus, să fii blestemat,
Că suferim noi, separați,
Pentru halu-n care arați!.
O să vină vremea noastră,
Să trăim în lume-albastră
Și niciun zeu nu va să ne despartă,
Căci avem aceeași soartă.
..
Lacrimi de sânge am vărsat la cer
Fără să știu prin ce universuri
Plânge, așteptându-mă-n versuri,
Cel ce-mi este înger!