Zohhack – Versuri.pro

Firdousi - 52 Zohhack Îl Văzu În Vis Pe Fereidun

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Când i-au mai rămas din viață încă patruzeci de ani,
iată Domnul ce-i trimise-n creștet, noaptea, când dormea,
colo-n patul din haremul șahilor lângă-Arnavaz:
el văzu cum din copacul cel domnesc deodată-n vis
odrăsliră trei războinici: doi în vârstă și-ntre ei,
unul tânăr și asemenea unui mândru chiparos,
chip de șah, și cingătoare, și la mers precum un prinț
cumpănindu-și buzduganul ghintuit c-un cap-de-bou.
Spre Zohhak veni să lupte și-l izbi cu ghioaga-n cap;
și-apoi tânărul războinic îi înfășură-n curea
trupul, de la tălpi la creștet, și de brațe îl legă
ca pe un pietroi, și jugul băgă pe după cap
lui Zohhak. Sub munți de-ocară și de zbucium se zbătu
și-asudă de-atâtea chinuri; pulbere-i zvârli pe cap,
și spre Damavand purtându-l, după el îl târnui
val-vârtej zorind prin gloată. Cel bicisnic de Zohhack
se tot zvârcoli în somnu-i tremurând și-apoi săltă
capul și un răcnet scoase de se zguduiră toți
cei o sută de pilaștri din seraiul adormit.
Lumea mai zăcea în noaptea, precum pana unui corb,
când din munți zbucni lumina Soarelui, de ai fi zis
că din el se revărsară mii rubine prin azur.
De oriunde, pe-nțelepții și prevăzători mubezi,
șahul îi făcu să vină de prin depărtate țări,
și cu inima zdrobită visul crud li-l povesti.
Îi chemă și-i strânse-olaltă și-ajutorul li-l ceru,
să-i aline suferința care-n piept îi tot creștea.
Zise: „Dați-ne îndată sfatul vostru și-ndrumați
duhul nostru spre lumină!” Tainic el îi întrebă,
spre-a-și cunoaște viitorul ce-l așteaptă, bun sau rău:
„Cum sfârși-va veacul nostru? Oare, ale cui vor fi
toate-acestea: diademul, cingătoarea, mândrul tron?
Ne dezvăluiți, voi, taina, ori de viață vă scăpați!”
Toți mubezii își simțiră buza iască, obrajii pali,
limba slobodă, și-n inimi chinul cel sfâșietor.
Ei își ziseră: „Noi, dacă, viitorul i-arătăm,
duhul și-l va da pe dată, și e totuși viața sa
minunatul lumii bine; dacă nu-i vom arăta
viitoru, -atunci vieții va să-i spunem bun rămas!”
Astfel scursu-s-au trei zile și nici unul nu-ndrăzni
vreo povață să rostească. În a patra zi Zohhak
crunt se-aprinse de mânie pe mubezi ce trebuiau
calea să-i călăuzească. Șahul îi amenință
că de vii i-atârnă-n ștreanguri, viitorul de nu-i spun.
Toți mubezii își lăsară capetele-n jos, pălind;
inimile-aveau zdrobite, ochii-n lacrimi, sângerânzi.
Însă printre înțelepții mari și de prevederi plini,
fost-a unu-al cărui cuget treaz era, clarvăzător,
om cu vajnică purtare, înțelept și priceput;
se numea Zirak și-ntâiul era el printre mubezi;
inima-i încet se strânse dar nu teama-l stăpâni;
limba-și dezlegă naintea lui Zohhak și-i glăsui
„Scoate-ți de prin căpățână al înfumurării vânt,
nimeni nu-i născut de-o mumă decât pentru a muri.
Fost-au șahi și mai nainte-ți vrednici de-al puterii tron,
și-au avut destule păsuri și destule bucurii;
zilele lor lungi trecură și-acum zac într-un mormânt.
Chiar de-ai fi tu meterezul cel care-i durat din fier,
Roata cerului de-asemeni te-o zdrobi și vei pieri!
Va să-ți moștenească tronul altul și norocul tău
va să ți-l răstoarne. Șahul numi-se-va Fereidun,
și va stăpîni pămîntul, precum Cerul de măreț!
N-a ieșit încă din sânul mamei sale, și-ncă nu-i
vremea să te temi de dânsul, nu e vremea să suspini.
Cel vlăstar născut din mumă virtuoasă crește-va
pom sortit să poarte roade; și când fi-va un bărbat,
fruntea-i va atinge Luna, apoi o să ceară el
cingătoare și coroană, tron și diadem de șah.
Și va fi statura-i zveltă, cum e naltul chiparos,
și își va purta pe umăr buzduganul de oțel.
El te va trăzni cu ghioaga-nchipuind un cap-de-bou,
și te va târâ în lanțuri, te va smulge din serai”.
Întreabă Zohhak, mîrșavul: „De ce, oare, ne-ar lega?
Din ce pricină anume el ne va urî-ntr-atât?”
Nenfricatul om îi zise: „Dacă minte-ai fi avut,
ai fi chibzuit din vreme, fără pricini, să faci rău;
chiar de mâna ta pieri-va tatăl său, și-adânc rănit,
fiul te-o urî de moarte. și se va găsi pe-atunci
o juncană preafrumoasă care doică îi va fi,
alăptindu-l pe stăpînul lumii dintru viitor.
Ea, de-asemenea, ucisă fi-va tot de mîna ta,
dar ca să-și răzbune doica, el va prinde-un buzdugan
care va purta la capăt măciulia cap-de-bou”.
Zohhak își plecă urechea ascultându-i vorbele,
dar se prăbuși din tronu-i și căzu într-un leșin.
De la tronul său puternic, grabnic cel mubed vestit
se și-ndepărtă, de teamă să nu pață vrun necaz.
Când iar își veni în fire, șahul se urcă în tron
și de-ndată puse-n lumea-ntreagă de-a se iscodi,
și pe față și în taină, urmele lui Fereidun;
nu avu nici pic de tihnă, și nici foame, și nici somn,
și chiar lucitorul Soare-n ochii săi se înnegri.

Firdousi - 53 Povestea cu Zohhack și Faurul Kave

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Nu-ncetă Zohhak, zi, noapte, de-a grăi de Fereidun ;
spaima-i povârnise mândra lui statură la pământ,
inima-i e-ngrijorată doar gândind la Fereidun.
Într-o zi şezu în tronul lui de fildeş, şi pe cap
puse mândra-i diademă de turcoaze strălucind
şi chemă mai-marii-n juru-i de prin depărtate țări,
ei să-i sprijine domnia. Zise astfel spre mubezi:
”O, voi oameni de virtute, neam ales, prevăzători!
Noi avem un chişman tainic cum ştiu toți cei înțelepți.
Nu disprețuim vrăjmaşul, chiar de-o fi fiind el slab ;
dar ne temem că Norocul schimbător ne va-nşela.
Întări-vom paza noastră şi cu divi şi cu pari.
Da, voim doar într-o oaste oameni s-adunăm şi divi.
Trebuie-ne ajutoare, altcum n-om putea răbda
liniștiți asemeni zbucium. Trebuie-ne chiar acum
mărturie să ne scrieți cuprinzând că, noi, ca şah,
semănat-am doar grăunții binelui, că n-am rostit
decât adevăr în vorbe, că noi n-am voit nicicând
direptatea să o-nfrângem”. Toți mai-marii-nfricoşați
ascultară tot ce şahul le ceruse, şi, cu toți,
tineri, vârstnici, iscăliră mărturia de mai sus
după bunul plac al celui şarpe mârşav şi spurcat.
Dar deodată de la poartă, în serai se auzi
până lângă tron un strigăt de dreptate-al unui rob.
chemară dinaintea şahului pe-acel jălbaş
care se plângea de-oprelişti, şi naintea celor mari
l-aşezară. Cel puternic şah uimindu-se i-a zis :
”Dă-ne numele acelui care ți-a adus sminteli!”
Omul scoase iar un răcnet şi îşi trase pumni în cap :
„O, măria-ta, dreptate! Sunt Kav! Dreptate-ți cer!
Fă-mi dreptate că-ntr-un suflet am venit şi-amarnic gem
şi te-nvinui doar pe tine! Dacă-ai vrea să fii dirept,
oh, mărite şah, spori-vei însuți marele-ti noroc.
De atât amar de vreme, an de an, mă asupreşti,
şi adesea-ți simt jungherul drept în inimă înfipt.
Dacă n-ai vrut asuprirea-mi, de ce mîna ti-ai întins
spre feciorii mei? Avut-am şapteşpie feciori,
şi-acum rămas doar unul singur. Dă-mi pe cel din urmă fiu!
Cugetă c-o viată-ntreagă inima-mi va arde-n chin.
Luminate şah, răspunde-mi ce rău, oare, ți-am făcut..?
Și de n-am greşit, tu, price nu-mi căta cu dinadins.
Oh, mărite şah, la anii mei gândeşte-te puțin,
și nu-mi grămădi pe creştet droaie de nenorociri.
Vremea frântu-m-a din şale, şi în suflet nu mai simt
nici un licăr de nădejde, capu-mi de durere-i greu.
Nu mai am nici tinerețe, nici feciori, şi nici un dor
nu ne leagă-n lumea asta, cum ne leagă de copii.
Însăşi nedreptatea are-un început dar şi-un sfîrşit,
şi chiar asuprirea însăşi are şi ea un temei;
spune-mi din ce pricini, oare, verşi pe mine nenoroc?
Sunt nevinovat, un faur ; şahu-n cap îmi zvîrle jar!
Chiar dacă eşti şah şi dacă eşti balaur rău la chip,
trebuie să-mi faci dreptate cel puțin cu-acest prilej.
Eşti stăpîn pe cele şapte părți din lume ; de ce noi
parte-avem doar de necazuri, parte de nenorociri?
Socoteală-ți cer, stăpîne, pentru câte-ai făptuit,
şi mira-se-va o lume. După ce socoată-mi dai,
lumea va vedea ce soartă mi-a fost dată pe pământ:
şerpii să-ți hrănesc cu creieri de la toți feciorii mei!
Şahul se holbă la faur şi-ascultă tot ce i-a spus,
şi se ului de câte-i răsunară în urechi;
îi dădu-napoi feciorul şi se strădui de zor
să-l cîştige pe părinte cu mieroase cuvântări.
Şahul îi ceru la urmă să-ntărească mărturia,
cum făcuseră mai-marii. Kave o ceti, pe loc,
spre bătrinii-mpărăției se întoarse şi strigă :
”Oh, voi cârdăşiți cu divul, voi, păgâni, care v-ati smuls
dintru inimă-orice teamă de Stăpînul cel din cer,
v-ati întors spre iad cu trupul iară duhul l-ati supus
la poruncile-i cumplite! Ăst hrisov n-ăi iscăli,
că de şah nu-mi este teamă!” Se sculă, răcni prelung,
şi-ntr-un tremur de mînie, rupse cel hrisov zdrobind
sub picioarele-i pecetea; şi urmindu-l pe fecior,
curtea părăsi şi-n uliți urlet scoase ca turbat.
Cei mari dovedindu-i cinste şahului, i-au glăsuit:
”O, slăvite şah al lumii! Nici un vânt n-ar cuteza
năvălind din hău pe creştet, să vă facă vre un rău,
în zi grea de bătălie. De ce, oare, l-aţi cinstit
pe Kave, murdar la vorbă, ca pe un prieten bun?
Rupt-a el şi mărturia care ne lega de voi,
şi a rupt orice supuneri care vi le datora.
Dusu-s-a purtând în pieptu-i şi în capu-i doar un dor,
dor de răzbunare; parcă, parte-i ia lui Fereidun.
N-am văzut ceva mai groaznic nicicând; suntem uluiți!”
Preaslăvitul şah al lumii le-a răspuns în chip vioi:
Va să auziţi acuma lucru şi mai uimitor!
Cînd Kave era subt poartă, când urechea-asurzitor
ne-a izbit-o cu strigarea-i, aţi fi zis că-n sală, -aici,
între el şi noi crescut-a piscul muntelui de fier;
când cu pumnii-n cap îşi trase (asta-i chiar de ne-nţeles!)
inima ne-a covârşit-o. Nu ştim ce se va-ntâmpla,
nimeni încă nu cunoaşte taina zodiilor din cer!”.
După ce Kave afară-n uliţele mari ieşi,
gloata-n jurul lui se strânse, căci bazarul era-n toi;
el strigă, cerând mulțimii, ea, să-i sară-ntr-ajutor,
şi chemă întreaga lume, direptate, ea, să-i dea.
Smulse şorţul cel de piele ce fierarii şi-l încing
dinainte, când ciocanul bate fierul înroşit,
şi-l înfipse-n vârf de lance, colbul din bazar stârnind.
Şi cu lancea-i într-o mână merse faurul strigând:
„Oameni, voi, cu falnic nume, voi, închinători la Cer,
voi, care-n adânc de inimi îl iubili pe Fereidun,
care vreţi să rupeţi toate lanţurile lui Zohhak;
haideţi să pornim de-a valma lângă prinţul Fereidun,
şi la umbra măreţiei sale să ne odihnim!
Spuneţi că stăpînul vostru este însuşi Ahriman,
şi că-n inima lui neagră este Domnului vrăjmaş!
Acest şorţ, această treanţă, ne va face cunoscut
glasul mulţilor prieteni, dar şi-al mulţilor duşmani
Se-avântă-ntre bravi şi-o gloată se şi strânse-n jurul său.
Prinse veste în ce parte se-află prinţul Fereidun;
fruntea-n piept punând de-a dreptul spre-acest loc se îndreptă.
Şi-au ajuns pân’ la seraiul tânărului şah şi cum
îl zăriră de departe, ca un tunet au strigat.
El văzu în vîrf de lance şorţu-acela şi-l primi
ca pe-un semn de fericire. Şorţul îl împodobi
cu brocart din Rum şi-i puse herb de aur ciocănit
şi bătut în pietre scumpe; lancea-n vârf i-o-ncoronă
cu un glob lucios ca Luna, îi meni un bun noroc,
şi să fluture îi puse lungi eşarfe purpurii,
galbene și violete; steagul lui Kave i-a zis.
De-atunci toţi cei ce urcară-n tronul şahilor şi toţi
care-şi puseră coroană-mpărătească pe-al lor cap,
mai adaoseră şi-alte giuvaeruri din belşug
şorţului umil de faur şi brocarturi de-aur greu,
mătăsuri zugrăvite; şi-astfel steagul lui Kave
s-a-ntocmit şi-n noaptea neagră, Soare mândru străluci,
şi o lume îşi aprinse inima nădăjduind.