Firdousi - Zohhak (Șahia Lui A Durat O Mie De Ani)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Zohhak stăpâni pe tronul șahilor o mie de ani;
lumea-ntreagă-i se supuse, și-astfel vremuiră vremi.
Datinile de ispravă, rând pe rând, s-au irosit,
și-au rămas să-și împlinească poftele cei păcătoși.
Sub dispreț căzu virtutea, și urcă magia-n cin,
bunul simț își trase vălul, vițiu-n plină zi ieși.
Divii se-mputerniciră în a face rău oricui,
și-ndrăzneai doar pe șoptite despre bine s-amintești.
Smulseră două mlădițe din seraiul lui Geamșid
limpezi, tremurând ca frunza plopului, două surori,
ale lui Geamșid copile. Amândouă-s diadem
pentru fruntea frumuseții preafrumoaselor făpturi!
Una Șahrinaz pe nume, și cealaltă, Arnavaz,
după văluri amândouă: chip de Lună răsărind.
Le târâră în haremul lui Zohhak, să i le dea
gâdinei cu cap de șarpe, care doar pe rele căi,
în magie și desmățuri ticălosul le-ndrumă,
că el nu punea la cale decât dragostea de rău,
nimicirea și omorul și pârjolitorul foc.
Bucătaru-n orice noapte îi aduse în serai
câte doi flăcăi: o dată din umili părinți născuți,
și-altă dat’ din neamuri bune, leac să-i facă lui Zohhak.
Îi ucise și le smulse creierii bucătărind
pentru cei doi șerpi: bucate. Mai erau în țară-atunci
doi neprihăniți (de viță) din străvechiul neam Parsi:
unul, Irmail, adâncul, se numea iar celălalt
Guirmail, clarvăzătorul. Se-ntîlniră într-o zi
și de câte sunt în Lună și în Soare și-au vorbit,
despre șahul strâmb și oastea-i, despre crâncenu-i nărav
demn numai de-ntunecimea-i. Unul dintre ei a zis:
„Noi datori suntem prin arta de-a bucătări, la șah
să ne furișăm și-un mijloc să-ncercăm a dibui
din cei doi meniți pierzării, zilnic, unul să scăpăm.”
Și cum ziseră, făcură, și de-ndată au deprins
arta de-a găti bucate și-a le potrivi la gust.
Și atunci cei doi prieteni ageri și prevăzători
bucătari la șah intrară, bucurîndu-se-ntr-ascuns.
Când a fost să verse sânge jertfelor, și dulci vieți
să le smulgă bucătarii, le aduseră târâș
doi flăcăi în floarea vârstei prinși de paznici ucigași,
care-n brânci îi azvîrliră jos cu fața la pământ.
Inima în piept se strânse meșterilor-bucătari,
ochii le-notară-n sânge, capul greu se-nvârteji
de dorința răzbunării. Se țintiră, ochi în ochi,
și-i cuprinse mare scârbă de cruzimea celui șah.
Doar pe-un tânăr doborâră (mijloace n-aveau de-ales)
creieri omenești cu creieri de berbec amestecând.
Celuilalt viața, ei, frățește, i-au șoptit:
Pierde-ți urma-n mare taină; caută să te ferești
de-a rămâne-ntr-o cetate unde oamenii sunt mulți;
partea ta în lume fi-va muntele, deșertul gol.”
L-au scăpat, capul unui josnic dobitoc,
și gătiră o tocană pentru cei doi negri șerpi.
Și-astfel izbăviră tineri, cam treizeci pe lună și
a-adunară două sute; iar cei doi, vreo câteva
oi și capre le dădură (tinerii nebănuind
cine le trimite darul) și-i mânară în deșert.
Din acești fugari se trase neamul kurzilor’ nomazi,
care nu-și durează case, cortul este casa lor,
care în adânc de cuget nu se tem de Cel-de-Sus.
Dacă Zohhak, desfrânatul, pizmuia pe un viteaz,
îl și trimetea la gâde și din urmă îi striga:
„Faci cu divii cârdășie!” Cel ucis de-ar fi avut
vreo fecioară-n frumusețe fără seamăn, după văl
ascunzîndu-și neprihana nurilor fără cusur,
sclavă și-o făcea degrabă. Vrednic nu era de șah,
și călca-n picioare pravili, căci nimica sfânt n-avea.

zohak – Versuri.pro

Firdousi - Zohhak (Șahia Lui A Durat O Mie De Ani)