Firdousi - 55 Zohhak. Fereidun Îl Puse-n Lanțuri pe Zohhak

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Mâniat de-aceste vorbe, Zohhak se pregăti
să se-ntoarne. De îndată porunci să-i pună șea
calului ușor ca vântul și cu ochi străpungători.
Iute se porni cu oastea lui de divi și de viteji.
Năvăli pe ocolite căi și-ajunse la serai
pe terase, lângă poartă, dus de-al răzbunării gând.
Când zăriră-n zare oastea tânărului Fereidun,
toți s-au furișat pe-aceste ocolite căi sărind
de pe cai de bătălie — pe-o fâșie de pământ.
Porți, terase, erau toate-ncoronate cu mulțimi
din cetate, cu oricine mai ținea o spadă-n mâini;
toți îl ridicară-n slavă pe Fereidun, fiindcă toți
sângeraseră în inimi de-asuprirea lui Zohhak.
De pe muri și coperișuri se porniră-n ropot ploi
cu olane și pietroaie; și plouă-n cetate cu
izbituri de lucii spade; și săgeți din lemn de plop
ca o grindină căzură dintr-un nour de catran;
nimeni, de-nturna pământul, nu-și găsea vreun adăpost.
Toți cei tineri din cetate, toți cei vârstnici și căliți
în războaie — se uniră cu-ai lui Fereidun viteji,
și scăpară de puterea vrăjitorului Zohhak.
Munții răsunară-n clocot de războinicii strigând,
și pământul subt copite tremură-n galop de cai.
Peste creștete, deasupra, nor de pulberi se stârni
și cei vajnici despicară-n inimi stâncile cu lănci.
Izbucni prelung un strigăt chiar din templul focului:
„Dacă fiara din stihie s-ar fi ridicat pe tron,
noi i-am fi-mplinit porunca, tineri și bătrâni, supuși,
dar nu-l mai răbdăm în tronu-i nici o clipă pe Zohhak,
scârnavul ai cărui umeri poartă cei doi negri șerpi!”
Oastea și locuitorii din cetate, cot la cot,
toți se-ncinseră la luptă, mulți și-asemeni unor munți,
până când peste cetatea strălucită se-nălță
negură de colb amarnic, Soarele întunecând.
Gelozia ațâțându-l pe Zohhak se-ncumetă
oastea să și-o părăsească, să se-ntoarcă la serai;
el, din tălpi și până-n creștet, puse platoșa-i de fier
nimeni să nu-l recunoască din mulțime și urcă
iute în seraiul falnic aducându-și un arcan
de șaizeci de coți lungime. O văzu pe Șahrinaz
cu ochi negri — așezată lângă șahul Fereidun —
galeșă întruchipare de vrăjite gingășii;
cu obraji frumoși ca ziua între plete: două nopți;
buzele-i șopteau blesteme împotriva lui Zohhak.
El recunoscu în sinea-i că e-n voia Domnului
și că n-are vreo nădejde să se mântuie de rău.
Gelozia îi încinse creierul; își azvârli
după meterez arcanul și nemaigândind la tron,
preț nemaipunând pe viață, de pe falnicul serai
se-aruncă-nlăuntru, trase un jungher din teacă, dar
taina nu-și trădă și gura și-o-ncleștă strângând în pumn
luciul său pumnal și, dornic sânge de-a vedea curgând
dintr-un sân de floare crudă și cu față de pari,
se-azvârli de la-nălțime. Prăvălindu-se de sus
și-atingând din zbor pământul — precum vântul, Fereidun
prinse iute buzduganul ghintuit cu cap-de-bou
și-l izbi în cap pe Zohhak, încât chivăra-i plezni!
Dar în grabă fericitul Seroș se-arătă șoptind:
„Nu-l ucide, căci sorocul încă nu i s-a-mplinit!
L-ai sfărmat, acuma leagă-l fedeleș ca pe-un pietroi
și-l du până unde două stânci s-or strânge-n fața ta.
Cel mai bine-i să-l înlănțui înăuntru-acestor unde
nu vor mai pătrunde nici prieteni, nici părtași.”
Fereidun îl înțelese și, nezăbovind de loc,
o curea tăie din pielea unui leu și îi legă
mâinile și pe la mijloc, astfel că un elefant
groaznic nu putea să rupă strașnicile-i legături.
Oastea se porni să iasă din cetatea ce-ndură
pacostea amar de vreme, și-l târî încătușat
pe Zohhak și-acoperindu-l de ocară, îl zvârli
pe-o spinare de cămilă. Fereidun îl însoți
până la Șir-Khan. Aceasta dacă tu poți să pricepi,
cugetă cât de bătrână-i lumea, câte vieți de vieți
au trecut pe munții-aceștia și pe-aceste șesuri, și,
câți vor trece încă și-ncă..
.. Și îl duse Fereidun
iute, bidiviu de cursă, pe Zohhak și-l cetlui
sus pe munte, pe vulcanul Damavand; când îi trecu
peste legături noi lanțuri, răul sorții nu lăsă
nici o omenire. Și-astfel numele Zohhak
josnic deveni ca praful, lumea se și lecui
de tot răul ce-i făcuse; smuls, Zohhak, dintre ai săi
și supuși, avu lăcașul pe o stâncă-nlănțuit.
Fereidun alese-n munte locul strâmt și dibăci
între stânci o văgăună groaznică și fără fund.
Cuie grele-aici aduse și le-nfipse-n el adânc,
fără să-i străpungă țeasta; brațe încă-i pironi
pe cea stâncă să rămână viu în chinul lui prelung.
Astfel răstignit rămase, pieptu-i sânge șiroind
pe pământ. Vai! să nu facem rău pe lume cât trăim;
doar spre bine să ne-ntoarcem mâinile, căci bun și rău
s-or sfârși pe totdeauna: cel mai bine e să lași
fapte de ispravă-n urmă-ți. Nu mi te vei bucura
pe de-apururi de-avuție, de-aur și seraiuri mari,
dar vei rămânea în graiul lumii ce te-o aminti,
și aceasta să nu-ți pară chiar un lucru fără preț.
Fereidun n-a fost un înger — numai chihlimbar și mosc,
ci fiind și drept, și darnic, nume bun și-a câștigat.
Fii și drept, și fii și darnic, și vei fi un Fereidun.
Început făcând din faptă, lumea mântui de rău.
Cea mai mare dintre fapte fost-a că l-a pedepsit
pe Zohhak cel strâmb și mârșav; cea de-a doua faptă-a fost
că și-a răzbunat pe tata și pământu-a primenit;
cea de-a treia, că o lume mântui de-atâți smintiți,
și o smulse din spurcata ghiară-a celor ticăloși.

zohac – Versuri.pro

Firdousi - 55 Zohhak. Fereidun Îl Puse-n Lanțuri pe Zohhak