Ara Alexandru Șișmanian - Zdrențele Fictivului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Zdrențele obscure ale fictivului cu trupul de umbră și mâinile
aprins în real. Întinderi de sunete aride sub parașutele
misterioase ale ecourilor. Ecranele elastice își întind înstrăinate
infinitul imaginii. Noaptea plimbă cozi cu absintul în cometă.
Trecutul nostalgiei – viitorul speranței – au fost – vor fi banalul
prezentului ce ne oprimă. Frisoanele unor vechi oglinzi
străbătute de norii de incertitudine ai pozițiilor. Apoi cerul se
stinse de parcă funerarul ar fi multiplicat cu văz fereastra.
.. degetul venea de departe ca bobârnacul fotografiilor congelate
veșnic. Venea purtând pe chip (oricum, oricând) o mască de răni
pierdută-n cicatricile drumului. Și o furunculoză postpuberală
de secunde – cu părul înconjurat de o aureolă metalică de butoni
de manșetă. Mergea absorbind lumina în ochii aurii unde notau
pești verzi. Mergea fărâmițându-se și culegând fructele
însămânțate de fostul lui cadavru. Gurile poartă în ele așteptarea
unor nespuneri pecetluite. Întâlnirea-n suspensie dintre un sens
neștiut și niște cuvinte nebănuite încă. Paharele înoată ca niște
pești prin acvariul de tăcere al camerei. Singur în înșelător
improbabil. Zero prin circumferință și centru – neant prin
zâmbet și șarpe. .. strada decolează asemenea unui avion cu mii
de etaje – și respiră-n pulbere anii.. Neuronii se risipesc în
labirint și-n departe – citind ziarul beznei aidoma unor fulgi de
păpădie. Ninsori verzi plâng pe furiș frunziș de șoapte precum
un submarin cu insomnia în sticlă. Trebuie să devori – în ciuda
silei – drumul amărăciunii pe care mergi. Nu sperând un capăt ci
știindu-l nesfârșit tunel. Doar privirile poetului scormonesc
obscurul – căutând în zdrențele întâmplărilor straniul fantasmei.
Arhipreotul satanic vorbește o limbă inventată de insecte – cu
gura devorată de silabe și de vorace verde. Misterios jongler –
el aruncă-n aer buzele-i înnegrite de scurtcircuituri – explozie de
tentacule electrice. Apoi trece prin făpturi ce nu-i erau hărăzite –
risipindu-le – nisipindu-le. Și prin treziri succesive se eliberează
de straturi de destin. Marioneta – pentru a părea cât de cât reală
– n-are altă soluție finală decât să-și devină odioasă. Veștedă în
frunză e iluminarea moluștelor – precum secta unei nebuloase
afrodisiace. Întunericul mi-a lipit palmele în spatele frunții ca
unui medium cu poemul incandescent. Înăuntrul își aprinde
vârfurile – sărutând abisul cu avisul nitescenței. Zgomote
fierbinți încarcă aproapele. Un centimetru de oră își
abandonează fâșiile de piele – șopârlă năpârlită de secunde. Un
cadran de carne neagră-mi urlă-n mână – deși acele demente
indică numai ora scorpionului. Fire de benzină albastră
colorează cu melancolie cerul straniu – se prăbușesc în amurg
lampadarele. Ciborg în ninsoarea informatică – precum o
putrefacție spațio-temporală cu clape. Unici în dispersie nu doar
prin clipe – ci asemenea unui alfabet cu miliarde de litere purtat
de vârtejul unui singur gând. Inteligențe tentaculare ling,
descompunându-se-n nanohimere norii handicapului. Negație
scobită a preadeterminării-i dependența. Arhipreotul satanic își
înalță-n incandescentă adorație brațele ca niște roiuri de albine
roșii. Da, până-n flaut se distribuie mamelele obscure de ceață
ale infinitivului. Claviaturi de putrefacții spațiale cu ciudate
zâmbete. Preambulul eului nu-și alienează niciodată epilogul
înainte de a-l îneca în inundația profilactică. Solitară
crucificare-n noaptea diabolică a drumurilor. Prea mult sfânt se
strânge în damnat. Am căzut în fine în genunchi la picioarele
mele – cheltuindu-mi înfricoșător pulberea însămânțatelor
secunde. De-acum singur mie mă rog.

zdrentele fictivului – Versuri.pro

Ara Alexandru Șișmanian - Zdrențele Fictivului