II.
Ștefan-Vodă pleacă-n zbor
Pe cea iarbă de mohor
Denaintea oștilor,
Pân’ ce iată că-ntâlnește
Întâlnește și chitește,
Și chitește vitejește,
C-un stejar de buzdugan
Pe cel Radu, domn muntean;
Și-l chitește, mari, drept
lângă inima în piept:
Parcă fulgera și tuna,
Sună greu și greu răsună!.
Radul sta nevătămat,
Căci la sân mi-i înfășat
Cu pieptarul fermecat;
Buzduganul sare-n vânt,
Apoi cade la pământ,
Iar pe locul ce cădea,
Pământul se deschidea,
Și-n gâtleju-i destupat,
Cu năvală au intrat,
Supt o negură de prav,
Buzduganul cel grozav!.
Radu-Vodă, mânios,
Își aduce mâna jos,
Și când o ridica sus
Cea măciuca s-a și dus,
Despărțindu-se de mână
Ca un trunchi din rădăcină;
Dar nu merge butucește,
Ci străbate vulturește,
Pân’ ce iată c-a găsit
Pe cel Ștefan, domn vestit,
Fără teamă, fără frică,
Fără grijă de nimica,
Numai de Tatăl Cel Sfânt
Ce-i în cer și pe pământ!.
Ștefan-Vodă, cum vedea,
Iute paloșul scotea,
Și de feru-i oțelit,
Pe unde-i mai ascuțit,
Măciuca s-a poticnit;
Ș-apoi iată
Că dodată
Dintr-o singură bucată
Două țandări se făcea,
Una-n dreapta se ducea,
Alta-n stânga rătăcea,
Și pe locul ce cădea
Toate-n țărnă le trântea
Și-n pământ se mistuia!
Vezi că cine-i pui de zmeu,
Fie greul cât de greu
Mi-l ajută Dumnezeu;
Și când doi români se bat,
Nu-i nici unul mai bărbat!.

III.
Pe cel pisc pierdut în nor,
Stă un șoim nemuritor,
Care-și aducea aminte
Multe zile denainte,
Căci trei veacuri au trecut
De când ma-sa l-a făcut
Și de-atunci
Pe munți și-n lunci
Fost-au iarna, fost-au vara,
Dar el tot trăia în țara,
Fost-au vânturi, fost-au ploi,
Dar el tot ședea la noi.
Agerul șoiman bătrân,
Frate neamului român,
Se uita de sus cu jale
La cei doi voinici din vale,
Și-și grăia în graiul său:
„Când eram mai tânăr eu,
Moldovenii
Și Muntenii,
Ardeleni
Și bănățeni
Încă nu erau pe lume,
Toți purtând un singur nume…
Dare-ar Domnul să mai dea
Iar așa să-i pot vedea!.
Ștefan-Vodă năzdrăvan
Auzea pe cel șoiman:
Auzea frate pe frate;
Și dând arma după spate,
Zice: „Radule fărtate,
Nu-i cu cale a ne bate!
A ne bate nu-i cu cale,
Că șoimanii plâng de jale!
Arz-o focul dușmănie,
Să rămâi tu la domnie
Și-mi da fiica-ți de soție:
Cu domnia-ți n-am ce face,
Dar domnița mult îmi place! “.
— Taci, Ștefane, barbarie,
Pe Maria n-o dau ție!.
— Nu fi câne, Radule,
Radule fărtatule!
Ți-am mai zis o dată, mai,
Tu-n domnie să-ți rămâi:
Decât țara de la tine,
Iau mai bine
Țări vecine
De la limbile străine,
Dar nevasta vreau de-o viță:
Porumbel și porumbiță!
Da-mi-o dară să mi-o dai,
Că de nu, amar și vai:
Șoimii plâng, corbii vor râde
Între noi de ne-om ucide!.
— Taci, Ștefane barbarie!
De-ar mai fi ore să fie,
Pe Maria n-o dau ție;
Iar de-ți trebui pământeanca,
Ia-ți muiere moldoveanca!.
— Lasă gluma, Radule,
Radule, turbatule!
Până-i treaba la cuvânt,
Zicu-ți eu cuvântul sfânt:
Să rămâi tu la domnie
Și-mi da fiica-ți de soție,
Căci simt un aprig dor,
Dor de falnic viitor,
Ca să-mi facă ea fecior,
Fecior mie,
Nepot ție.
La doi domni o seminție,
Bun la sfat și bun la mână,
Fire neaoșă română,
Din vulturul muntenesc
Cu zimbrul moldovenesc;
Și de-i vrea tu, de nu-i vrea,
Eu mă jur c-o fi a mea! ….

IV.
Lumea-i lume; vremea trece,
Iat-o lună, iată zece,
Iată c-a trecut un an.
La Suceava-i bucurie
C-a făcut doamna Marie,
A făcut un băiețan.
Creașcă mândru cât e bradul,
Că-i nepot lui vodă Radu
Și-i fecior al lui Ștefan!