Vlahuta – Versuri.pro

Geo Dumitrescu - Fabula cu Maimuța

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Păroasă, cocoțată într-un pom,
maimuța meditează despre om.
(El doarme sub copac, gol, după scaldă-
ogoru-i tare, ziua fu prea caldă..).
Urât e, Doamne! – cugetă maimuța –
rău l-a-ntocmit natura, sărăcuța!
(așa arată, deci? – vai tare-i slut! –
așa ceva de cînd sînt n-am văzut!..) :
anapoda, fără măsură,
lung de statură,
cu șira-băț, subțire și prea dreaptă,
și-n sus de ochi, pleșuv,
cu-n fel de treaptă..
Prea mare-n cap, în labe e prea scurt,
iar cît despre culoare –
sfinte soare! –
parcă-i făcut din ouă și iaurt!
Și să-l auzi vorbind – ce-i umblă gura,
maimuțărind în sunete natura!..
Cum naiba stă pe labele din urmă?..
Cu ce se scarpină și cu ce scurmă?..
Și cum se urcă oare în copac?
(Și-o muscă-i vine ăstuia de hac!)
Nici coadă n-are, maică, ptiu! , nici blană –
pe ger o să-l ia dracu de pomană!..
Și tot așa zicea..
– Măre Vlahuță,
cum să se tragă ăsta din maimuță?!..
Morala:.
Dacă ți-ai lepădat coadă și blană
și-ai coborît devreme din copac,
să nu te-aștepți, tu, mîndră lighioană,
c-ai să le fii maimuțelor pe plac!..

George Topârceanu - 1908

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

1908.
Domnului A. Vlahuță.
Bine-ai venit, an nou! – Cu voie bună,
Încrezători ți-ngenunchem înainte:
Ne-aduci comoară de speranțe sfinte,
Ori prevestiri grozave de furtună?..
De pretutindeni se ridică șoapte
Și plâns înăbușit spre cel ce, ție,
Înduioșat acum, ți-a dat solie
Să luminezi odată trista noapte!.
Că sunt aici dureri nemângâiate,
Blesteme dureroase, – sunt copii
Flămânzi și goi, și casele pustii, –
Sunt cruci de lemn, la margine de sate..
Și morții lor așteaptă de la tine,
An milostiv, în toate să fii darnic –
Și să le spui că n-au jertfit zadarnic
Atâta sânge, gloanțele haine.
C-au încetat sălbaticele goane, –
Iar dacă sunt colibele cernite,
Copii orfani și mame văduvite
Nu vor mai plânge, sara, la icoane..
*.
Un glas pornit din inimă curată,
Un tânăr glas te-ntâmpină acum:
Din largul țării spulberă odată
Mirosul greu de sânge și de fum.
An nou, an sfânt, – adu belșug în țară!
Dar să nu lege-n țernă sângerată
Un rod spurcat, sămânța cea bogată..
– An sfânt, adu-ni altă primăvară!.
Să-nfrâni, cu grija zilelor de mâine,
Nelegiuitul râs al lăcomiei –
Și din prinosul roadelor câmpiei
Să se hrănească cei ce ne dau pâine.
De fructe multe, pomii încărcaţi
Și spicul greu de boabe să se rupă!
O, an frumos, – cu bogății astupă
Prăpastia deschisă între frați!..
Împacă vrajba sufletelor noastre!
Nici plânsu-amar, nici blestemele gurii,
Nici pumnii strânși de vechiul foc al urii
Să n’amenințe cerurile-albastre..
Te-om preamări în laude, cu toții,
O, an al păcii binefăcătoare!
Și-ți vor aduce-n veacuri viitoare
Prinosul lor de cinste, strănepoții!

Alexandru Vlahuţă - Iulia Hasdeu (Vlahuță)

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Pe catafalc întinsă, de flori împresurată,
Stă albă și frumoasă. La cap îi ard făclii.
În jurul ei se-adună mulțimea-nfiorată,
Ce-n plâns fără de lacrimi durerea și-o arată,
Căci gurile sunt multe și mințile-s pustii.
Ea doarme, și pe chipu-i de sfântă luminează
Misteriosul zâmbet al liniștii de veci.
Pe lustrul frunții joacă a geniului rază,
Și-n maiestatea morții ea pare că visează,
La piept ținându-și crucea sub degetele-i reci.
Așa o iau pe brațe în haina-i de mireasă,
Și-n cântece de preoți o culcă în sicriu.
Cu tălpile-nainte, încet, o scot din casă.
Plângând, ai săi o cheamă. În urma ei se lasă
Pe toate-nghețul morții, muțenie, pustiu.
Cu ochii plini de lacrimi, duiosul ei părinte
Pe migălite rânduri stă nopți întregi plecat:
Sunt gândurile moartei, sunt urmele ei sfinte…
Ș-acum el înțelege:
Să poarte-atâta minte
Un cap așa de tânăr, a fost de neiertat.