Ion Heliade-Rădulescu - Visul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

I
O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi zori;
Ochii mi se deschid și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară —
E poarta veciniciei!.. și mă deștept din vis!.
Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată-napoi..
O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?..
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă-ntreb pe voi.
II
Ce noapte variată! ce groaznică vedere!
Stai! Îmi aduc aminte: în vis eu mă făceam
C-aș fi fost prunc, îmi pare, și fără griji, durere,
În casa părintească cu grijă mă creșteam.
Trei frați ce avusesem părinții mei pierdură
Și rămăsesem singur cu-al lor fierbinte dor;
Trei fii creștea în mine tânara lor căldură
Și le zâmbea în mine toată nădejdea lor.
La vârsta mea, în chipu-mi c-o lungă suspinare
Ei se uită, și-n ele află asemănare
Acelor umbre scumpe ce ne-ncetat vedea.
Eu nu știam necazul, nu cunoșteam mâhnire,
Lipsa-mi era străină, și-orice nenorocire;
În brațul îngrijirii răul nu îndrăznea.
III
Dar visu-și schimbă fața, se prefăcură toate
Și parcă de când lumea părinți nu am avut;
Simții cruzimea sorții în recea străinătate
Și mă văzui în lume pustiu, necunoscut.
Ai mei mă părăsiră; p-a mea copilărie
Grijile dau năvală, nevoia o cunoscui;
Se vestezi pe fața-mi oricare bucurie
Și-orice amar al vieții până-n fund băui.
În voile-ntâmplării, întru a mea sudoare
Îmi câștigam o hrană abia-ndestulătoare,
Împins de vântul sorții sub cer fără senin,.
Fără nici o povată și fară-adăpostire
În voia-mi ne-ndrăzneață și fără îngrijire.
Cât e de crud să te-afli între ai tăi străin!.
IV
Dar un năluc urmează, și visu-și schimbă fața.
Mă pomenii în drumu-mi tovarăș că aveam:
Pare că m-însurasem, și-amara mea viață
Cu o ființă dragă părtaș o îndulceam.
Cât o iubeam! și câtă simțeam eu fericire!
Eu o vedeam un înger chiar într-adins venit,
Nedezlipit tovarăș l-a mea nenorocire,
Ca să aducă pacea în sufletu-mi mâhnit.
Ce bunuri eu printr-însa, ce mulțumiri plăcute
Și ce simțiri fierbinte, plăceri necunoscute
În dragostele noastre din zi în zi vedeam!.
Prin ea mă făcui tată; simțirea-mi ador mită
Se deștepta l-ast nume; ființa-mi înmulțită
Se revie de focul prin care eu trăiam.
V
Visu-și mai ținea șirul, dar cu ceva schimbare.
Și se făcea că traiul-mi ceva se mai leșni;
Vedeam în a mea casă bogată-ndestulare
Și-n preajma mea mulțime de lume-a se hrăni.
Mulțime de mijloace acum mi se-nlesniră,
Drumuri deosebite acum mi s-au deschis,
Și bunătăți, păcate, amestec se-nmulțiră,
Și mângâieri, și chinuri mă zvârcolea în vis.
Pe câmpul norocirii objetele-n sfadă,
Spini, flori, verdeață-amestec se-nfățișa grămadă,
Cuvânt, vedere, cuget.. în tot mă rătăceam.
Plecam pe cărări netezi și foarte-ntortoiate;
Stam să-mi mai iau odihna, și gânduri amestecate
Mă îndrepta-n picioare, m-oprea.. și iar porneam.
VI
Dar visu-și schimbă fața, și iarăși lângă mine
Văzui acea ființă ce-atâta o iubeam.
Dar ce fel de schimb magic la ochii mei îmi vine!
P-acea ființă scumpă eu n-o mai cunoșteam.
Pare că era rece l-adânca mea durere;
O, taină-ngrozitoare, abia îmi răspundea!
Căutături fatale avea a ei vedere,
Și când vorbea, ca trăsnet în sufletu-mi izbea.
Ca cugetul, ca umbra era nedezlipită,
Vrăjmașa pe odihna-mi era neîmblânzită;
Zicea că mă iubește, și-n dragoste-i turba.
Ura-i îmi era pace și dragostea-i osândă,.
Rece-ntr-a ei mânie și foc când era blândă;
Ce-amestec și într-însa, și-n mine volbura!
Eu o iubeam, — o groază mă trăgea-napoi;.
Ea era a mea viață! și ce viață-ngrozitoare!
Voiam.. Dar pentru mine nu era voi,
Vream s-o urăsc.. mi-era o muncă-omorâtoare.
Îmi imputa vini ce nu le aveam;
Așteptam osânda la orice faptă mare;
Eram bănuit chiar când mă smeream,
Ș-apoi, împăcată, era iertătoare.
Spaimă-n mine intrase,
Bănuiala mă cuprinsese,
Sufletul mi se-nghețase,
Cugete rânduri neînțelese
Prin minte-mi repede vâjia.
Un chin, un iad, o muncă era a mea viață,
Demonul geloziei turbat mă sfâșia;
Veninul din rărunchii-i în veci mă otrăvea,
Năpasta îndrăcită rânjea pe a lui față.
În veci fără de moarte;
În veci se omora,
Se-ncolăcea-n toarte
Și-n veci mă blestema.
VII
Atunci eu lângă mine văzui două ființe
Nevinovate, -ntocmai așa precum eram;
Lor le era ocara a mele suferințe,
Și la acea năpaste mai rău mă chinuiam.
În veci a lor necinste mie mi-era durere
Și-n veci fără de voia-mi eu le eram fatal;
Însă tovărășia mi-era o mângâiere
În muncile-mi schimbate în locul infernal.
Prieteșug în mine curat se-nsănuieste,
Și locul de osândă nu mă mai îngrozește,
Un rai îmi era însuși al închisorii sân.
Dragostea ce se naște în muncile robiri,
Prieten din necazuri, părtaș nenorocirii,
Sunt însăși curăția, și vecinice rămân.
Îmi era drage aste ființe,
Îmi era scumpă a lor vedere;
Mi-era un balsam l-a mea durere;
Cele din ceruri dulci cunoștințe
Era mai slabe decât a mea.
Trăiam în ele, și-a mea viață
Mi-era nădejde și fericire;
Dumnezeu însuși și omenire
Slăveam fanatic în a lor față,
Ș-a mea-nchinare mă fericea.
Raiul credinței, acel ferice,
Binele-acela fără de nume,
Acea viață din ceea lume
Care nădejdea în fund ne zice,
Toate prin ele eu le visam.
Acea din ceruri sfântă căldură,
Dragostea însăși, blânda credință
Pusese-n mine a lor ființă
Și-a lor faguri într-a mea gură,
Și-al lor nume eu răsuflam.
Inima-mi toată în infocare
Vulcanul Etna însuși era,
Insula-n valuri statornic sta
În viforoasa, muginda mare,
Unde-acel nume era înscris.
A lor ființe se prefăcură
Una-ntr-un dulce, blând serafim,
Alta c-o sfântă, repede-arsură,
În paznic strașnic, bun heruvim.
Unul d-aproape era-mpăcare
Și mângâiere la ce lucram;
Alta de cuget sfântă mustrare
Îmi zicea vina și mă-ndreptam.
Geniuri două mântuitoare
A mea visare le-nfățișa;
A minții mele sfătuitoare,
Ele în viață mă îndrepta.
Astfel gândirea-mi cea adâncată
În visu-mi dulce mi le forma;
Dar o schimbare neașteptată
Goni nălucul ce mă-nșela.
VIII
În sfântul meu nesățiu, delirul meu cel mare,
Pe dragile ființe ardeam să le privesc,
Și s-aprindea în mine o naltă infocare
De ele să m-apropii și dorul să-mi vădesc.
Ele fugeau de mine și-n veci mi-erau de față,
În veci eu după ele eram neobosit;
În goan-ostenitoare ele mi-erau povată,
Dar să le-ajung vreodată în veci mi-a fost oprit.
Fantome de nădejde, ființe-aeriene
Și fără de amestec cu cele pământene!
Cu mintea-mi cea hrăpită semeț mă-ntrăripam.
Ele zâmbeau la râvna-mi și-mi imputa-ndrăzneala,
Poruncitorul deget îmi arăta greșala.
Nebun d-a mea rușine, mai repede zburam.
IX
Dar fără veste-odată un trăsnet șerpuiește
Răsar, și lângă mine văz mort unul din fii.
Eu mă deștept de cuget! și cugetu-mi vorbește:
„Oprește, îndrăznește! la muma lor să vii. „
O văz iar lângă mine, galbenă, vestejită;
Ea nu era schimbată, ci eu m-am fost schimbat;
În inima-mi rebelă o ură umilită
P-ascuns se furișase s-adânc s-a fost cuibat.
O vină-n veci aduce o vină și mai mare,
Ș-o patimă pe alta și mai sfâșietoare,
Ș-a lor năvală este șiroi pustiitor.
Iar omu-n întuneric pipăie, șovăiește;
Râpa e sub picioare, omul se prăvălește.
Astfel păcatul este viclean ș-amăgitor!.
X
Mă pomenii în casa-mi, și visu-și schimbă fața,
În sânul casei mele eu mă vedeam străin:
Tot nu ținea de mine, și însăși a mea viața.
Rece, fierbinte-n toate, totul mi-era un chin.
Voiam să-mi vin în sine-mi din lunga-mi rătăcire;
Cerui să-mi văz copiii; dar nu erau mai mult.
Un dor fără de moarte izbi a mea simțire
Și numele de tată eu îngânat l-ascult.
Alte ființe scumpe văzui pe lângă mine,
Al lor zâmbet la rana-mi făcea un mare bine,
Ș-ast schimb de mângâiere mai rău mă sfâșia.
Parcă simțeam în mine o slabă bucurie,
Dar cugetu-mi pierduse tânăra-i curăție,
Pacea cea veche-n sânu-mi mai mult nu locuia.
XI
Voiam să-mi sparg veninul, să uit cele trecute;
Munca îmi era dragă, ca uriaș munceam;
Roduri scotea-nsutite puterile-mi pierdute:
Folosul l-aveau alții, eu lipsa dobândeam.
Petreccri înțelepte, aflări ingenioase
Mintea-mi prea obosită grămadă izvodea,
Ș-a tristului meu suflet icoane credincioase
Ispravi avea destule, dar șir nu mai ținea.
Lumea se-nvățase să m-aibă pentru sine,
Și orice obosire sau muncă pentru mine
Mi-era o mare vină —și aspru m-osândea!
Mi-era păcat de moarte oricare slăbiciune
Și fapte-obicinuite oricare fapte bune;
Un rob străini și rude al lor mă socotea.
XII
Dar visu-și schimbă fața. Cu cruda a mea soarta
Pare că mă-mpacasem ș-odată iar văzui
Pe heruvimu-acela l-a fericirii poarta,
Schimbat în negru înger, și nu-l mai cunoscui.
Ce spaimă de-ntuneric! ce iazmă-ngrozitoare!
Viclean ascuns, fatarnic, împelițat Satan.
Un duh semeț de vrajbă, turbat de răzbunare!
Șarpe îi era limba, pe cinstea mea dușman!
În faptele-i spurcate era însuși păcatul,
Sub masca de virtute vedeai pe vinovatul;
În veci dup-ale sale și umbra-i bănuia.
Ardea să-l crează lumea de cinste, curăție,
Și lumea-l vedea-ntocmai ocara, viclenie;
Și când afla că-l știe, atuncea se-ndrăcea.
XIII
Parcă era femeie.. trăsuri amestecate
Se gâlcevea pe fața-i de nevoiaș bărbat:.
Lungă, lungă, subțire și oase înșirate,
O sprintena momaie forma grozavu-i stat.
Ochii îi erau negri ș-un foc în ei de sânge,
Sub ei un nas ung, groaznic umfla fatale nări;
Gura-i, un iad de largă, voia cochet a strânge;
Scalambu era-n fața-i, în trupu-i, în mișcări.
Galbenă și uscată fața-i cea lunguiață,
Până la urechi buza-i d-ocară-nveninată,
Un rumen de strigoaică în veci se-mprumuta.
Picioare de insectă ce foametea vestește,
În veci nesățioasă cu cinstea se hrănește
De la străini și rude, far-a putea-o da.
XIV
Visu-și mai ținea șirul, dar cu ceva schimbare;
Ș-ast înger de-ntuneric în veci mă ispitea,
Spion faptelor mele ardea de răzbunare
Și-n tribunalul lumii pârâș mă osândea!
O sfântă hotărâre m-arma întru putere
Să rabd asta ispită. Dar, Doamne! ce văzui?
Ast duh de răzvrătire era însuși muiere,
Și nici o deosebire de drac nu cunoscui!
Să aibi în veci de față o singură idee!
Să știi că a ta taină e-n mâna de femeie,
Și ea să te supuie în spate-a o purta!.
Adevarat ușure, n-aveam vreo povară;
Dar greu e s-aibi asupra-ți femeia cea ușoară
Și-n voile-i vrodată să nu poți a intra!.
XV
Aduse întâmplarea și visu-și schimbă fața;
Taina-mi nu mai fu taină, povara scuturai;
Pare că eram slobod, voii să-mi schimb viața,
Dar nici o fericire mai mult nu mai aflai.
În oricare-a mea faptă eu n-aveam mângâiere,
În oricare prieten aflam ascuns vrăjmaș,
În orice om o spaimă, în mine o durere,
O vecinică osândă chiar într-al meu lăcaș.
Urâsem omenirea în câți îi cunoscusem
Și mi-era drag tot omul pe care nu-l văzusem,
Și decât toți pe mine mai mult mă osândeam.
Mă-nvățasem vina ca să mi-o dau tot mie;
Ast obicei cu lumea m-avea întru frăție
Ș-apururea cu mine făcea de mă-nvrăjbeam.
XVI
Trecutul pentru mine ștersese-orice părere
Și orice suvenire adânc mă sfâșia,
Iar viitorul groaznic îmi prevestea durere;
Nădejdea mă urâse, încât nici m-amăgea.
Vream să desfac cu lumea oricare legătură,
Să fiu slobod în toate, să fiu numai al meu,
Dar mă ținea într-însa o singură făptură
Ce-mi răsfrânge-a în lume pe însuși Dumnezeu.
Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă:
În inima-mi zdrobită în flăcări este scrisă,
Ce și-a ei țărână în veci o va-ncălzi;
E scrisă într-o limbă aci necunoscută
Pe inima-mi ce geme și care-n veci e mută,
Și singur numai mie mi-e dat a o citi.
XVII
Lumea îmi era dragă; privată mea viața,
Când veselă, când tristă, într-însa petreceam;
Dar perspectiva lumii își pierde a ei față
Privind-o de aproape precum eu o priveam.
Amestecu-ntre oameni te-neacă de-îmbulzire
Și dacă de la dânșii nu iei vinile lor,
Silit a-ntoarce răul l-a lor nedreptățire;
Dar paza personală te face bănuiitor.
Și rea e bănuiala! un vierme al vieții
Ce n-ascultă cuvântul, nici liniștea poveții!
Omul supus la dânsa în veci e ticălos.
Greșita cugetare ce-aduce fericirea
N-o schimb pe adevărul ce-mi stinge nălucirea,
Ș-un ideal ferice mi-l surpă de tot jos.
Pe aripile vremii zbura și-a mea viața,
Cu vârst-a mele patimi pășind se potolea;
Dar vițiul spre seară crește de dimineața,
Și vițiurile mele cu vârsta se marea.
Ce n-aș fi dat să-ntâmpin știința bărbăției,
Să-mi lumineze viața tovarășa deplin
Cu-ncrederea aceea a nevinovăției
Și-al copilărie-mi blândul acel senin!
Râvna mi se stinsese, în toate eram rece,
Primejdie ori pace știam că-n rându-i trece.
A fi rău mi-era silă, și bun — din obicei.
Întreaga fericire, cereasca-mpărăție,
Au câștigat-o pruncii ș-a minții sărăcie;
Acum, spre umbra morții, acea făclie cei.
XIX
Dar o lumină sfântă la ochii mei îmi vine,
Ascunsuri se descoper la slabele-mi vederi;
În slava-i adevărul s-așază lângă mine;
Visul își schimbă fața, și nu mai văz păreri.
În aste adevăruri văz o vicleană spaimă
Care din iad ieșise atât a m-amăgi,
Care c-o nepătrunsă și-ngrozitoare taină
Atâta fără preget în veci mă ispiti.
În urmă ca o groază la față se schimbase.
Și toată-asemănarea în iazmă își luase
Trufașului acela bun paznic heruvim.
Ce groaznică ispită! ce-ndemnuri vinovate!
Dar recunosc în urmă p-adevăratul frate
Frumosului meu, blândul și dulce serafim.
XX
O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi zori;
Ochii mi se deschid și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi, o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară.
E poarta veciniciei!.. și mă deștept din vis!
Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă,
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată-napoi..
O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă-ntreb pe voi.

Nicolae Guta feat Brazilianul - Visul

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Seara la cer privesc și în suflet te găsesc
Aș vrea să fiu cu tine acolo unde ești
De toate în viața mea știu că nu pot avea
Dar la tine nu pot renunța.

Când visul mi te aduce
Noaptea e mai dulce
Când mi se face dor
Cu tine în gând vreau să adorm.

Mie dor de zilele și toate nopțile
Mie dor de noi și toate clipele
Să stau să te privesc să-ți spun că te iubesc
Să pot și eu să mai zâmbesc.

Când visul mi te aduce
Noaptea e mai dulce
Când mi se face dor
Cu tine în gând vreau să adorm.

visul – Versuri.pro

Ion Heliade-Rădulescu - Visul

Nicolae Guta feat Brazilianul - Visul