Costache Conachi - Visul Amorului

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Gândul meu fiind la tine de-a pururea sprijinit,
Și de sunt la închisoare de tine nu-s despărțit.
Sufletul meu îi acolo unde și tu lăcuiești,
Și inima ce să bate, căci pe lângă ea lipsești,
Altă nimic nu dorește decât ceasul fericit,
Întru carele să simtă că de dânsul te-ai lipit.
Ah, Doamne, ce necaz mare a iubi și-a fi închis,
Dar ce amețeală-i asta de care mă văz cuprins?
Au întunecat văzduhul, ochii mi-au păinjănit,
Am rămas uimit pe gânduri, nu mă lăsați, că-s perit!
Iată, o femeie vine, cu veșmânt preastrălucit,
Chiar ca soarele când iese, vara, despre răsărit.
Trupul ei părea că este alcătuit chiar de duh,
Căci mă prevedeam printr-însul ca printr-un curat văzduh.
Și clătindu-mă pe-ncetul, după ce m-au deșteptat,
Printr-o dulce sărutare îmi zice: „Ce-ai leșinat?
Eu sunt simțirea aceea prin care s-au osâbit
Omul dintre dobitoace de când lumea s-au zidit.
Știu că inima ți-i dată în robie de curând
Și că n-ai altă putere decât să iubești din gând
Și că pătimești de moarte, căci te afli depărtat
De lumina vieții tale, la care te-ai închinat.
Dar și sufletul tău cere ca să cunoști pre amori
De este de fericire sau de este-omorâtori.
Trezăște-te, dar, și vino după mine cătinel
Și scrie spre pomenire orice-ai vedea la el.”
M-am priimit și îndată aflându-mă-ntr-aripat
De-ampreună cu dânsa spre răsărit am zburat.
Într-acea călătorie vedeam mii de năluciri
Și mă temeam fiind toate în deosăbite firi.
„Tânărule, nu te teme, mi-au zis ea cu glas voios,
Căci descoperirea asta a să-ți fie de folos.
Vei cunoaște ce-i amoriul și-i învăța a iubi,
Căci fără amori în lume vezi că nu-i să poți trăi.
Pâcla ce vezi cu negreață îs căil’ amurezăști
Și nălucir’ arată părerile omenești.
Ele sunt deosăbite, căci și gustul omenesc
Să preface după voie patimilor ce-l găsăsc.
Dar să știi că nu-i departe grădina în care stau
Toate darurile firii câte femeile au.
Ș-acolo, dac-om ajunge, trebuie să hotărăști
Să-ți alegi numai o floare și să te statornicești.
Tânărule, fii cu suflet, căci iată că am sosit.”
„Nu mă lăsa la peire, stăpâna mea, am răcnit.
Ah, ce foc, ce necaz mare în inimă mi-au intrat,
Ce grădina minunată în lumea asta s-au dat!
Ce flori pline de dulceață aici au răsărit,
Ah, mirosul lor revarsă un foc care m-au rănit!
Dă-mi voie s-alerg la ele și-n brață să le adun,
Să-mi fac un mănunchi de toate și la sânul meu să-l pun.”
„Tânărule fără minte, căci nu știi încă ce cei,
Căci de te-i pleca la toate, de mirosul lor tu pei.
Dar alege-ți dintre ele, orişicare ți-a plăcea,
Afară de trandafirul ce nu-i dat în sama mea.”
„Dacă nu-mi dai trandafirul, i-am răspuns dintr-un suspin,
Dă-mi încalea viorica ce stă ascunsă supt spin.
M-oi năcăji a o scoate cu orişice fel de necaz,
Ca să petrec împreună un minunt măcar cu haz.”
„Du-te dar de-o dobândește, mi-au zis făr-a zăbovi,
Dar să nu gândești că-i rupe-o și că-i mai putea trăi.”
Am alergat într-un suflet, de dragoste înfocat,
Dar plecându-mă spre dânsa, mirosul m-au îmbătat.
Am ameţât și îndată orizontul s-o-nnegrit
Și podoabele grădinii din ochii mei au lipsât.
În întuneric de noapte lumina s-au prefăcut
Și orişice bucurie de la mine s-au perdut.
Simțeam un foc că mă arde pretutindenea supt sân
Și o mică ușurare aveam numai din suspin.
Un giunghi cu dureri de moarte în peptul meu s-au ivit
Și făr-a ști ce-i pricina jale și dor m-au lovit.
Un chip pururea la ochi-mi s-arătă împodobit
Cu atâta frumusăţă, încât nu-s de povestit.
Plângeam, suspinam cu vaiet, dar cine mă asculta,
Căci sfânta dumnezăoaie zburasă și nu era.
Dar iată o umbră neagră, în chip bărbătesc, urât,
C-o luminiţă în mână dinainte-mi au ieșit.
Tremurând cu grozăvie, îmi zicea cu glas cumplit.
„Eu sunt temutul ce are tot omul la îndrăgit,
Fratele meu îi prepusul, clevetirea-mi este sor’,
Prietenă necredinţa și tovarăș am pre dor.
Vino acum di pi mine, ca să mergi unde faci haz.”
I-am urmat fără de voie, cu lacrămile-n obraz.
Mă târâiam di pi dânsul ca o piatră fără glas,
Ah, dar cine poate spune necazurile ce-am tras!
Prin prăpăstii, munţi și dealuri, ostenit călătoream.
Și pe drumuri neumblate pururea ne învârteam.
Mă rătăcisăm cu totul, nu știam unde mai sunt
Și mi se părea tot locul pentru mine un mormânt,
N-aveam cale hotărâtă, vânturile ne purta
Și-ntr-o parte și într-alta și nu mai puteam scăpa.
Și de-mi părea vreodată că văz loc mai fericit,
Numai cât mergeam acolo, să prefăcea în urât.
„Ah, am strigat cătră umbră, stăpână, nu te-ndura.
Lasă-mă să mă răsuflu, că nu mai pot umbla.
Ori, pesămne, ești dorită ca să mă omori de viu.”
„Dar nu știi, mi-au zis cu răcnet, că eu sunt un argint viu,
Carele umblu prin suflet și chinuiesc pre bărbaţi!
Dacă-ți lipsește răbdarea, pe la amori tu ce caţi?
Ai îndrăgit, nu-i scăpare, trebuie să pătimești,
Dar să știi că nu-i departe fericirea ce gonești.”
Atâta au putut zice și îndată s-au deschis
Zori de ziuă luminoase, cu văzduh de par-aprins.
Nu arde însă ca focul, ci foarte deosăbit,
Căci aducea răcoreală unui pept înnăduşit.
O bucurie nespusă în mine să revărsa
Și zefirii cu dulceaţă spre iubit mă-ntărta.
Atunci văzui cu ochii coborându-să din nori
O fată dumnezăoaie, îmbrăcată tot în flori,
Chiar asemenea cu chipul care mi s-au arătat
Pe deasupra vioricăi la care m-am închinat.
Faţa ei era prea albă, ochii săgeți s******,
Sprincenele lungi și dese drept în inimă rănea.
Sânul ei cu frăgezime omoră pre om de viu,
Părul despletit pe spate, ca aurul de gălbiu.
Statul înalt și subţire, cu dulci îndoituri,
Guriţa chiar ca mărgeanul și obrazul numai nuri.
Ah, cine poate să scrie câte ochii au văzut?
Și îndată la picioare cu vaiete am căzut.
„Înaltă împărătească, am strigat cu un suspin,
Viaţa mea cu plecăciune la poalele tale-o-nchin.
Dacă au fost îndestule necazurile ce am tras,
Priimește cu blândeţă sufletul ce mi-au rămas.”
„Tînărule pătimașe, mi-au zis cu glas îngeresc,
Să știi că a ta iubire am voit să ispitesc.
Te-am cunoscut de statornic și vrednic ca să iubești,
Vino dar fără de frică, ca să te și fericești.”
Ș-întinzând din aripioare, m-au cuprins cu dulce strâns,
Și zburând cu răpegiune foc în mine au aprins.
O pară mă cuprinsăse la sânul cel plin de nuri,
Dar mă răcoream adese cu dulci sărutături.
„Eu sunt floarea viorica, îmi zicea, care-ai ales
Dintre celelalte toate priimindu-mă-ntr-ales.
Vom merge acum în grabă la palatul fericit,
Unde de veci lăcuiește amoriul cel proslăvit.
Te va bucura privala unui loc ce-i lăcuit
De dragoste, de trufie și de tot lucrul poftit,
Dar să nu te-nșeli să cauți la fetele ce-i vedea,
Căci te voi goni îndată de supt aripioara mea.”
Iată dar că să deschisă o poartă chiar de robin,
Pân-în vârf înfășurată cu ramuri de frunză de spin.
Doi salcâmi de dinlăuntru cu candelele de flori
Înșira printr-a lor frunză zefirii măgulitori.
De o parte canapeaua unde-amoriul odihnea,
Învălit cu trandafirii ce zânele curăţa,
Și într-alta Afrodita, în braţă cu Chipidon,
Cu pepturile lipite petrecea în dulce somn.
Un părău de apă vie, ca un șarpe în cujbări,
La umbră sta o mulţâme de fete cu sânul gol,
Cu părul în lenevire pe grumazii lor răscol.
„Vezi acest norod de zâne, mi-au zis preaiubita mea,
Trecând cu o repegiune ce lacrimi îmi povedea,
Sunt din grădina dintăi florile ce ai văzut,
Dar să te ferești de ele, căci îndată ești perdut.”
„Ah, mai stă puţin, stăpână, să le privesc”, am strigat.
„Ba nu, mi-au zis cu mânie, căci aceasta nu-i iertat.”
Și îndată cu iuţală lăsându-mă pre pământ,
Asămenea precum este și viforul cel de vânt,
M-au luat pre-a sale braţă într-un așternut de flori
Unde petreceam o viaţă ce-o doresc de mii de ori.
Mă tăvăleam în voie pe un pept făcut de crin
Și sărutam o guriţă rumenă ca un rubin.
Nu pot ști cu hotărâre vremea cât am petrecut,
Dar oricât au fost de multă mie un ceas mi-au părut.
Atunci au sosât și somnul cu ochii împovăraţi
De o lene-adormitoare cu totul însărcinaţi
Și vânturând din aripă îndată am adormit.
Dar ce văd? ah, vai de mine, mustrările au sosit!
O femeie prea grozavă dinainte-mi s-au ivit,
Cu faţa înveninată și cu veșmântul cernit.
Îmi zice: „Eu sunt căiala, am venit să te răpăsc
Din braţăle dezmerdării în carele te găsăsc.
Tânărule, vai de tine, că ţi-ai gătit un sfârșit
Să jeleşti în toată vremea viaţa cât ai isprăvit.
Scoal’ și vino di pi mine, dar încă mai zăbovești?!”
Și răpindu-mă cu grabă din braţăle îngerești,
M-au aruncat cu mânie în locul cel întristat,
Unde ne așteaptă moartea cu ferul cel sângerat.

visul amorului – Versuri.pro

Costache Conachi - Visul Amorului