1.
Credeți cumva că vorbește-n delir fantezia?
Astea-n Odesa s-au petrecut
și s-or mai petrece..
– “Vin la patru”, spuse Maria.
Și e opt.
Nouă.
Zece.
Seara posacă
din fereastră-a fugit.
Decembrie.
Noaptea sinistră-i de pază.
Candelabrele, dintr-un tavan gârbovit,
Hohotesc și nechează.
Nici nu mai sunt de recunoscut:
un vlăjgan,
găligan
care geme pierdut..
Ce vrea
O hănănaie ca aia?
Multe vrea hănănaia!.
Că ești bronzat ce-ar mai conta! ,
și că nu-ți vibra inima nici cât o bardă..
Noaptea-i acum vibrația ta
și-n ceva feminin și molatic
ar vrea
să se piardă.
Eu,
găliganul,
stau la fereastră încovoiat,
topesc geamul cu fruntea fierbinte pe geam.
Am dragostea ei sau n-o am?
Va fi dragostea mare –
Sau un fleac, de-aruncat?.
C-un asemenea trup, gânduri vane:
și-o dragoste mică e bine să ai,
o drăgosteluță încai..
Nu-i plac claxoanele de camioane.
Îi plac clopoțeii la tramvaiele cu cai.
Și iarăși
în fața pistruiată a ploii
– în geamul de picuri tărcat –
vârându-mi fața de păgubaș,
aștept, împroșcat
de tunetul fluxului vast din oraș.
Miezul nopții – cuțit –
din urmă, tiptil,
iscusit,
a lovit!
Și ceasu-al doisprezecelea, departe,
bufni, ca pe-un butuc
un condamnat la moarte.
Ploaia cu șuier să intre încearcă,
crispată de groază
la geam –
și urlă himerele parcă
pe Notre Dame.
Ce, blestemato,
nu ți-e de-ajuns?
Un strigăt îmi sfâșie buzele. Fierb.
Și ca un bolnav, de pe pat,
pe ascuns,
sare
un nerv.
Abia s-a mișcat,
șovăielnic balans,
apoi, agitat,
și-n curând
alergând,
și după el alții la rând,
țopăie-n dans
înverșunat.
Tencuielile-mi cad, petic cu petic.
Ia-le și cară-le!
Nervii,
mari, mici,
saltă frenetic
dansul bezmetic,
până când li se moaie picioarele!.
Emulsie grea, de nămol, e noapte-n odaie.
Privirile-n ea mi se-neacă, greoaie.
Deodată, hotelul își iese din minți,
clanțele-i clănțăne
ca niște dinți.
Tu. Ai intrat. Cum s-ar face de zi.
Frapantă ca un “poftim, în sfârșit! ”
Mănuși de-antilopă fremătându-ți:
– “Tu știi..
mi-ai spus,
mă mărit! ”.
– Mărită-te, zic,
Nu-i nimic…”
Nu mârâi ca ursul.
Nu par întristat.
Sunt calm cum e pulsul
la un răposat.
Așa îmi spuneai
– mai ții minte? –
“Jack London,
amor,
pasiune…”
Ei da,
dar eu știam una: “Băiete, ațin’te!..
Că, fiind o Giocondă mata,
Gioconda se poate fura. ”.
Și furată mi-ai fost…
Și ies iar să mă joc,
luminându-ți curbura sprâncenelor
la al dragostei foc,
în casa prădată de nenoroc
trăind, haimana fără rost!.
Mă ații, ți-e ușor:
la tine-s mai puține smaraldele smintelii,
decât copeicile la un cerșetor..
Că Pompeiu-a pierit
sub Vezuviu-ațâțat,
ai uitat?.
Ei!
Voi, domni,
amatori
de amor,
de sacrilegii,
de-a crimelor larmă,
văzut-ați
ceva mai îngrozitor
decât
fața mea
când
e calmă?.
Simt
că nimic
nu înseamnă-acest “eu”.
Cineva dinlăuntru
mi s-a smuls, a fost greu.
Alo,
mama?
Fiul dumitale e suav de bolnav!
I-a luat inima foc.
Mamă, nu-s glume.
Spune surorilor,
Liudei și Oliei,
că-i grav, că nu-i grav,
dar el nu mai are ce face pe lume.
La lume se-ntoarce cu spatele:
cuvintele lui
sunt scuipate din gură
și azvârlite ca prostituatele
dintr-un bordel în flăcări și zgură.
Dacă adulmeci –
miroase-a prăjeală!
Sunt chemate
în grabă
căști sclipitoare.
Vin pompierii cu cizmele
bocănitoare,
dar arde o inimă!
Nu se intră năvală.
Sunt singur, cu ochii în lacrimi,
holbați – cât butoaiele-or fi!
Mă sprijin pe coaste, mă ridic, în sfârșit:
Voi sări! Voi sări! Voi sări! Voi sări!
Dar din inima-n flăcări
nu-i chip de sărit!.
Pe-o deschizătură
arzândă, pe gură,
un sărut se ivește carbonizat,
căzând în gol, aruncându-se-n drum.
Te cheamă,
mamă!
Biserica arde, stranele-s scrum.
Din țeastă
cuvinte și numere ies, figurine,
ca palizi copii din ruine.
Spaima –
fumegând, înălțată,
vrea de bolți să se-apuce
ca dintr-o “Lusitanie” torpilată
niște brațe năuce.
În căminele lor
oamenii tremură-amar
sub incendiul cu sute de ochi de lumină.
O, tu, ultim strigăt –
măcar
despre faptul că ard, prin secoli suspină!.

2.
Slăviți-mă!
Cu mine pe cei mari nu-i măsor.
Peste tot ce-am făcut
“nihil” pun.
Nimic și nicicând.
Nu-i citesc. La ce bun?
Cărțile?
Ce sunt cărțile lor?.
Despre cărți
eu așa credeam mai nainte:
un poet
doar deschide gurița inspirat heruvim,
și deodată pornesc dintr-însul cuvinte –
poftim!.
Dar nu, înainte de-a-ncepe-o cântare,
ei caută, umblă,
ba fac bătături de cât trebui’ să umble,
până când din nămolul inimii-apare
peștele timp licărind între umbre.
În timp ce fierb și scârție rime
și privighetori și iubiri în zeamă de lună,
strada e-o limbă crispată-n întunecime –
nu poate să strige, să spună.
Umflându-ne-n pene trufașe,
turnuri Babel înălțăm în orașe:
dar timpul mereu le doboară,
și-amestecă graiuri
și fostele-orașe
le ară..
Strada-n tăcere cu chin se-ndopa,
un țeapăn gâtlej unde strigătul zace:
de-a curmezișu-i, bleojdite, rămaseră-așa
trăsuri costelive, taxiuri bondoace.
I-au ros, pașii, pieptul.
Mai rea decât oftica le-a fost viermuiala.
Orașul o-nlănțuie cu-al beznelor vrej.
Și totuși!
Când strada
în piață și-a strigat îmbulzeala
ce-i sta în gâtlej,
m-am gândit:
e pedeapsa din urmă,
e Dumnezeu, jefuitul, fără-ndoială!
Dar strada un răcnet o scurmă:
– “Haleală! ”.
Spre-alde Krupp și-alți Kruppșori se încruntă orașul
zburlindu-și sprâncenele-amenințătoare;
din gură
– cuvintele-s moarte –
cadavre se scot;
numai două trăiesc și se-ngrașă, îmi pare:
unul
„canalie”,
altul
„borhot”.
Poeții-o iau razna
când strada le iese nainte
și plâng cu sughițuri, cu părul măciucă:
„Cum poți să mai cânți
cu-aste două
cuvinte
despre amor,
despre-o floare de rouă,
despre-o duducă? ”.
După poeți
vin miile-n goană:
învățăcei
și prostituate
și antreprenori..
Opriți-vă!
Domnilor!
Nu cereți pomană!
Nu fiți cerșetori!.
Noi, cei robuști, cu pasul de-un stânjen,
cicloane,
să nu-i ascultăm: să-i sfâșiem
pe-acești ghiftuiți gratuiți alipindu-se ghem
la fiece pat de două persoane.
Să-i rugăm să ne-ajute, cu cuțitul la os,
să le cerem
oratorii și imnuri?
Lor, oare?
Vom scrie noi înșine-acest imn tumultos
din fabrici și laboratoare.
Ducă-se Faust
în feerii de rachete
pe parchetul ceresc cu mefisto-așadar!
Eu știu,
pentru mine,
decât cuiul din ghete
fantezia lui Goethe nu-i mai groaznic coșmar!.
Eu,
gură de aur,
ce vestesc viață nouă,
celebrându-vă trupul,
dând inimii stele
– adevăr vă zic vouă –
un mugur de viață
mai scump mi-e decât zămislirile mele.
Ascultați
de profetul
agitator,
Zaratustra ce tună din buzeele-obuze!
Noi,
chipuri-cearșafuri de sărman dormitor,
cu buze-atârnând candelabre-meduze,.
noi,
ocnașii orașului – leprozie-nchisoare,
unde lepra de aur și noroi ulcerează,
suntem mai puri ca azurul Veneției care
de mări e scăldat și de-a sorilor rază!.
Doi bani nu contează la mine cuvintele,
că nu-s oameni ca noi,
cu vărsat de funingeni, în Ovidiu, -n Homer..
eu știu
că și soarele
le-ar întuneca zăcămintele
sufletului nostru aurifer.
Nu-n rugi e nădejdea, ci-n mușchi și în vine.
De dania timpului nu mi-i!
Oricare
din noi
în mâna lui ține
curelele de transmisiune-ale lumii!.
Golgote de auditorii-am urcat
la Petrograd, Moscova, Odesa și Kiev..
la fel,
mulți – osândindu-mă –
mulți au strigat:
– “Răstigniți-l,
Răstigniți-l pre el! ”.
Dar mie
voi, oameni,
oricât m-a durut,
dragi mi-ați rămas peste toate,
așa cum, mut,
câinele linge mâna care-l bate.
Generației voastre
de batjocură-i sunt,
anecdotă scabroasă,
ce distrează bipede,
dar eu văd
peste munți și prin vremi străbătând
pe acela ce nimeni nu-l vede.
De-acolo unde priviri boante n-or trece,
flămânzi, săltând capul peste ruini,
purtând revoluția-coroană de spini,
te-apropii, tu, an șaisprezece.
Eu îi sunt precursorul hulit;
mă aflați peste tot, la durere, la greu;
pe fiece strop de lacrimă, eu
m-am răstignit.
Nimic nu se poate ierta.
Am ars ale inimii duioase consilii.
Iar asta se cucerește, ei da!
mai greu decât mii de Bastilii.
Și când
cu vestiri-răzvrătiri care ard,
în întâmpinare
ieși-veți mântuitorului vostru în larg,
sufletul meu
– pânză-ntinsă-n catarg –
sângerând mi-l voi smulge
să vă fie stindard.

3.
De ce,
legănați pe-un fundal
de lumină voioasă
cogeamite pumni? De unde-acest lucru?
Perdele de groază
pe creştet mi-apasă
un gând: balamucul.
Dar –
ca în naufragiul unui cuirasat,
când oamenii-n spasmuri de moarte
prin luminator se aruncă buluc,
prin singuru-i ochi, și-acela crăpat,
se strecoară Burliuk.
Cu pleoape de sânge lăcrimând a rămas,
proptit
pe călcâie
se ține;
și, ciudat de duios pentr-un om gras,
zise:
– “Bine! ”.
E bine
când galbena-ți bluză e veselă, râde
și-acoperă inima spre-a nu fi trecută-n
revistă! E bine, când știi că te-așteaptă un gâde,
să strigi:
– “Beți c****a Van Houten! ”.
Secundă bengală,
sonoră
și pură,
cu nimic n-aș schimba-o,
nu-i nimic mai de soi..
Dar
a lui Severianin buhăită figură
ca un păhărel de lichior – cu picior –
se-alungește din fumul țigării de foi.
Poet să te chemi, de ce-ai cutezat,
dumneata, pitpalac al muzei moderne?
Astăzi,
când noi
avem de boxat
atâtea țeste!.
Frământat doar de un gând
ești mata:
de “grația jocului”.. Zău!?
Te uită la mine cum mă distrez,
eu –
proxenetul de mahala,
trișor
sau mai rău!.
Dintre voi,
cofleciții de dragoste-n sec,
plângăreții, prin secoli, la nesfârșit,
Eu plec –
punându-mi soarele ca pe-un monoclu
la ochiul zgâit.
În găteli fabuloase
voi străbate pământul,
să plac și să ard, alt nimic,
evident, după mine purtându-l
pe Napoleon, ca pe-un mops, în lănțic.
Pământul, în fața-mi, se va oferi
ca o femeie-nsetată, culcată
cu cărnurile în agitație;
și toate lucrurile-nsuflețite, deodată,
din buzele lor
vor țâțâi
cu-admirație.
Dar iată
vântoase
și nori
pe cer ridicară-o furtună barbară,
de parcă muncitori albi se-mprăştie-n zori
și cerului grevă-i declară.
Sălbatece tunete prin nori vin de-a dura
din nări uriașe răsuflând până pier,
iar bolta se strâmbă, parcă-i figura
lui Bismarck, cancelarul de fier.
În poalele norilor încurcat,
cineva
întinse mâinile spre cafenea,
cu feminitate, cu zâmbetul bun –
caldă, gingașă femeia părea
și totodată afet de tun.
Veți zice că soarele
vine cumva
drăgăstos, de obraji cafeneaua s-o muște?
Ba vine din nou Galliffet care vrea
pe răzvrătiți să-i împuște!.
Hei, șomeri, moartea vrea să v-agațe!
luați bombă, cuțite sau piatră,
iar dacă vreunul e fără de brațe
cu fruntea lovind să se bată!.
Veniți,
flămânzeilor,
nădușeli
umilite,
înăcriți de-atâția purici și sărăcie!
Veniți,
ca zilele-n sânge vopsite
sărbători să ne fie!.
Să-și amintească lumea de rana
ce i-or cresta-o cuțite, topoare,
lumea, grăsana,
din care Rotschild
și-a făcut țiitoare!.
Pentru ca steaguri să se zbată mai tare,
la sărbătorile noastre curate
ridicați, cât sunt stâlpii de felinare,
trupurile însângerate!.
I-am rugat,
i-am tăiat,
le-am spus vorbe de-ocară,
am pândit câte unul
să-i vâr colții în coaste.
Pe cer – Marseilleză de pară –
tresare, se stinge-a amurgului oaste.
Te dezlănțuie, tu, nebunie,
nimic rău nu va fi!
Vină și noaptea
să ne-mbuce oleacă,
să ne-nghită apoi acătării..
Vedeți
că nu-i cerul, e Iuda aici,
cu pumnu-i de stele, arginți ai trădării!.
Noaptea a venit.
Ca Mamai, la chef,
instalându-și șezutul peste oraș.
Ne vinde-ntunericul ei uriaș,
ca denunțătorul Azef.
Zgribulit, prin cârciumi m-afund,
stropesc cu vin sufletul și fața de masă;
dintr-un colț
mă fixează cu ochiu-i rotund
Maica-Domnului, privire adânc-dureroasă.
Șablon mâzgălit, la ce-ai da lumină
babei din cârciumă când s-a-mbătat?
Golgoteanul în faţă scuipat
va fi pururi de vină
Barabbas e cel preferat!.
Poate că eu,
omul de jos,
nu-s ceva nou, la un loc cu cei răi.
Dar
poate sunt
cel mai frumos
dintre toți fiii tăi.
Pe muceziții
în bucurii,
o moarte repede fă să-i destrame,
să crească cei ce sunt azi copii,
s-ajungă tați,
mame,.
iar nou-născuții
ca magii să aibă ani lungi,
să vrea să cunoască pământuri și stele;
ei, cei de-atunci,
boteza-vor pe prunci
cu titlurile poeziilor mele.
Eu, ce mașinile Angliei cânt,
poate – aici pe pământ –
în Evanghelia cea mai de rând,
al treisprezecelea-apostol eu sunt.
Când glasul îmi bubuie
obscen și ateu –
poate că tocmai odrasla ta
în ore de zi și de noapte, mereu,
Iisus poate-adulmecă
în sufletul meu
parfumul florilor de nu-mă-uita.

4.
Maria! Maria! Maria!
Dă-mi drumu-năuntru, Maria!
Doar nu pot rămâne pe străzi!
Nu vrei?
Ce aștepți? –
Vrei gropi în obraji să se-adune,
să vin consumat și sfârșit
când, neputincios, fonfăit,
îți voi spune
că sunt
“uimitor de cinstit”?.
Maria,
iubită,
spinarea mi-arată de pe-acum gârbovită.
Cu patru etaje de guși,
cu ochii duși,
spălăciți, bulbucați – așa am să-răt
la ani patruzeci, de frecuș, de dureri,
și oamenii-or râde că ochii-mi mai văd,
că dinții-mi mai cată
ca pe-o chiflă uscată,
mângâierea de ieri.
Jeluindu-și trotuarele,
cu băltoace mărunte
ploaia linge al străzii cadavru pavat,
iar cu genele
– da! –
cu genele lor de țurțuri cărunte,
în lacrimi, burlanele
– da! –
ochii-n jos și-au lăsat.
Lucesc de grăsime, întinși pe-ndelete,
pe perna trăsurii cochete,
atleți dolofani
plesnind pe de-a-ntregul;
le curge, râu tulbure, osânza ca jegul –
amestec de jimble,
mixturi de cotlete.
Maria!
La ei în ureche
vreo șoaptă-ai lăsat?..
Cerșește o pasăre
cu cântecul ei,
cu glasu-i sonor
și flămând –
iar eu sunt un om, om de rând,
de ftizica noapte expectorat.
Pe-un astfel de om, Maria, îl vrei?
Dă-mi drumu-năuntru, Maria!
Cu degete-n friguri
voi strânge de gât soneria!.
Maria!
Pe străzi văd islazuri barbare.
Îmbulzeala mă strânge de gât,
vânătăi mi-a făcut.
Deschide!
Mă doare!
Uite, în ochi,
pălăriile doamnelor
mi-au înfipt ace neîndurătoare.
A deschis..
O, copilă!
Că-mi mai zac pe grumaz femeile toate,
cu pântece umede, tu te sperii, te miri?
Spun pe față
că-n viață
am dus în spinare
mari iubiri nentinate –
mici, murdare
iubiri.
Nu-ți fie teamă,
eu singur
îți spun –
chipuri mii drăgălașe lângă mine se bagă
– îndrăgostitele de Maiakovski!.. –
dar astea-s
o dinastie întreagă
tronând pe inima unui nebun.
Vino, Maria!
Lasă-te pradă fiorului rar,
dă-mi gura și farmecu-i care-o răsfață:
niciodată să trăiesc n-apucai
până-n mai,
cam ajuns, cum trăit-am în viață,
al o sutălea-aprilie doar.
Maria!
Să stea Severianin s-acopere filele
trișând la sonete extaz,
dar eu
sunt din carne, din oase și vlagă –
eu trupul ți-l cer
cum creștinii se roagă:
“pâinea cea de toate zilele
dă-ne-o nouă azi”.
Maria!
Numele tău pronunțându-l,
mă tem ca poetul
temător c-ar uita
un cuvânt
care-n chin s-a născut
nopți de-a rândul.
Voi păzi, voi iubi
trupul tău,
așa cum soldatul
– schilod,
inutil,
de pripas –
își păzește piciorul rămas.
Vrei
Maria?
Nu vrei!
A-ha!
deci, iar nențeles,
inima mea
mi-o voi târî-o
trist, pădureț,
ca un dulău
lacrimogen
care-și târăște
l***-n coteț
călcată de tren.
Sângele inimii-ntipărește în drum
pe tunicile albe-ale colbului, vesele flori.
Ca o Irodiadă acum
în jurul capului Botezătorului,
soarele-n jurul pământului
va dansa de o mie de ori.
Când, cu anii poveri, pentru mine
va fi dansul mai greu,
de sânge-or să fie potecile pline
către casa tatălui meu.
Voi ieși-nnoroiat
(din câte șanțuri am înnoptat)
și-alături de dânsul așezându-mă eu,
cu-o plecăciune
la ureche voi spune:
„Ascultă-mă, domnule dumnezeu!.
Muindu-ți întruna privirea blajină
în norii matale de gelatină,
plictiseli nu te-ncearcă defel?
Ți-aș instala în pomul cunoașterii
o boltă senină
drept carusel!.
Mai omniprezent să fii tu,
ți-aș pune-n dulapuri vinuri alese
că și sfântul Petru-ar dansa ki-ka-pu
pe mese.
Eve iarăși să ai
ți-aș aduce în rai,
chiar noaptea asta ți-aș aduce – firește
dacă voia ta poruncește –
fetele de pe bulevarde și chei..
Vrei?.
Nu vrei, pletosule?
Dai din cap că-i de rău?
Te-ncrunți din sprâncene de zor?
Ăsta cu aripi,
din spatele tău,
crezi tu că știe ce-i aia amor?
Am fost și eu înger, cu-aripi poleite,
o zăhărică de cofetărie;
azi nu mai arunc la iepe-n copite
vasul de Sevres, tortura mea vie.
Le-ai dat mâini tuturor, ești divin,
cap le-ai dat
la mamuți și la sluți,
dar de ce nu făcuși
ca făr-atâta chin
să săruți, să săruți, să săruți!? ”.
L-am crezut ditai atotputernic
pe-un semidoct mic și strâmb.
Eu, uite,
în locul oricărui sfetnic
custura mi-o scot din carâmb.
Ștrengari zburători!
Ghemuiți-vă-n rai!
Nici puful din voi să rămâie!
Sac de puf și tămâie, te tai
Până-n Alaska să miroși a tămâie!.
Lăsați-mă!
Mint
sau am poate dreptate,
calm să mai fiu nu mi-e ușor.
Iată –
stelele decapitate,
iată cerul, un abator.
Cerule!
Scoate
pălăria ta veche!
Vin eu!
.. Nu se aude nimic. Nici o silabă.
Iar universul doarme pe-o labă
cu căpușele stelelor în imensa-i ureche.