vid existential – Versuri.pro

Costel Zăgan - Erezia Imposturii

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Tragedia noastră cotidiană, am ajuns niște împiedicați.
Moral vorbind, de trăit probabil vor trăi așa urmașii urmașilor noștri.
Noi, grăbiți din fire, suntem doar niște împiedicați în propriile noastre idealuri.
Elanul nostru social, cultural, sentimental ne împiedică să-l traducem în fapte, în practică socială cotidiană.
Gândim bine, dar simțim prost realitatea sau visul.
Între cuvinte, gânduri și fapte s-au interpus niște ecrane psihologice.
Suntem o generație de deziluzionați de gradul trei.
Una vorbim, alta gândim și cu totul altceva înfăptuim.
Suntem sfâșiați nu doar social, ci și psihic, sufletește.
Se bucură de aceasta nu doar neprietenii, ci și prințul de culoare al acestei lumi.
Credința ne-a rămas undeva în urmă și nu mai avem timp s-o așteptăm.
E grav! Aveam suflet pentru că aveam timp și nu invers, vai, din păcate!
Ne-am îngrijorat din cauza timpului și-am uitat totul.
Ne-am bucurat de Declinul Apusului și n-am simțit propria noastră prăbușire socială și interioară.
Nu mai există niciun fel de coeziune.
Nu mai credem nici în propriile noastre forțe sau slăbiciuni.
Nu ne mai iubim aproapele și nici pe noi înșine.
Iubirea a dispărut, dar nu ura, indiferența i-a luat locul.
Asistăm la moartea aproapelui nostru îmbălsămați în gerul indiferenței absolute.
Nu ne mai impresionează nimic, nici măcar cinismul celorlalți sau al nostru.
Trăim ca niște cadavre ambulante.
Comunicăm cu ceilalți doar prin simțuri și cinism.
Trăim în concubinaj cu propriile noastre neveste.
Fericirea o abordăm ca pe un lucru furat.
Ne e frică pur și simplu să fim fericiți sau triști.
Am tras o fugă până-n Occident și nu ne-a plăcut.
Nici Orientul nu-i mai breaz.
Suntem răstigniți între cele patru puncte cardinale ale nehotărârii noastre.
Ne uităm la proprii noștri copii ca la niște străini.
Privim soarele și ne întunecăm.
Nu suntem bineveniți nici în paradis, nici în infern.
Purgatoriul nostru e fără capăt și, din fericire, fără coadă.
Deziluzia e folosită ca armă de nimicire în masă.
Suntem încurajați să ne deziluzionăm unii pe alții și ne descurcăm de minune.
Ne privim în oglindă și nu vedem pe nimeni.
Între noi și imaginea noastră s-a căscat o prăpastie, un gol istoric.
Cineva vrea să ne fure destinul.
Propriul nostru mormânt va fi ocupat de-un intrus.
Doamne, iartă-l și ajută-l!
Costel Zăgan, EREZII DE-O CLIPĂ II

Hodi feat Para - Deplasare În Vid

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Para:
Prinde curaj, spune ce mai simți
Dacă n-ai uitat, pentru că la un punct te deranja
Acum, când prinzi oglinda, te înjuri printre dinți
Nemulțumiri îngrămădite într-un chip insuportabil
Și aștepți ziua în care o să ai puterea să te minți
Visezi la momentul în care vei vedea și altceva
Parcă tot răul te împinge de la spate să omiți
Binele din jur și să te închizi în lumea sa
Ai vrea să te identifici cu îngeri și sfinți
Tot ei fac cei mai bun diavoli, asta nu o uita
Ai vrea să fii singurul rege când toți joacă rol de prinț
Mult noroc și sănătate, copil iresponsabil
Și zilele se duc, fericirea unde-ți e?
Cadoul mult promis, pierdut pe apa sâmbetei
Cândva iubeai să fie simplu
Acum iubești aglomerația, că liniștea e sufocantă.

Hodi:
Mi-am îmbrăcat inima în negru, mi-am pus doliu în piept
Mă port așa de când am îngropat speranțe, dar ce-i drept
E că m-a ajutat să mă mențin întreg
Umbra-mi spune plec
Pun palmele pe piept, mă apas să nu mă înec
Cum e să-ți blestemi toți morții
Că te-ai născut al nimănui și ai fost lăsat în grija nopții
Am prins lumina în palme, am fugit s-o arăt lumii
Dar toți din jur erau mai reci decât lumina lunii
Și am devenit ca ei, sincer, cum vrei să fie
Să duc o viață ca în povești sau să trăiesc din poezie
Știu, nu-i corect, o oră am și tre’ să alerg
Să-mi fac și timp să mă-ntreb, să-mi răspund și să aleg
Prin ce să trec, de ce nu mă-nțeleg
De ce am impresia că plec, de ce sunt obosit și merg
De ce mi-e teamă să culeg ce e al meu, să mă hrănesc
De ce mi-e frig, de ce pierd timp
Mi-au spus: curaj, străine, puneți bandaj pe pumni
Ia-mă de mână, te ghidez, te ajut, te duc pe un drum
Simțind durerea, fiind pe un drum întunecat
În fața mea, pe partea stângă, era un drum mai luminat
Și am fost mințit, era doar de fațadă
Unde-i lumina sunt și umbre, fiind confuz am ajuns pradă
Și acolo am fost blocat, lumina m-a-ntunecat
Eu am crescut, m-am șters de sânge, am râs isteric și-am plecat

Iannis Ritsos - Un Imperceptibil Punct de Vid

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:25 +0000

Un imperceptibil punct de vid ți-e aninat în zâmbet
– nu cumva
pentru ceea ce-ți spun sau urmează să-ți spun și încă n-o știu,
n-am găsit-o încă în ritmul vorbei care merge – cu mult –
gândului meu și îmi dezvăluie
propriul meu ritm și pe mine însumi. Ca atunci, la stadion,
când alergătorii soseau asudați și am zărit unul
ce-și legase în jurul gleznei o sfoară,
cu totul fără rost și întâmplător. Și tocmai asta era.
Nimic altceva.
Yannis Ritsos – Întoarcerea Atrizilor