Mihai Eminescu - Eco [II]

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Prin păru-i de aur, coroană
Cu colțuri în fulger și jar,
Ea apele-n cale-i aplană
Și-ndoaie bătrânul stejar.
Prin poarta îngustă din murii
Grădinei, cetății-mi din stânci,
Cobor în adâncul pădurii
Unde-izvoarele murmură adânci.
Prin norii rupți trece luna
Și-n sufletu-mi dor a pătruns.
Și părul mi-l îmflă furtuna
Și ochii-mi se-neacă de plâns.
Doresc doar ca în fundul mării
Să mă ia cu sine-n sarai,
În nalte albastrele sale,
Furtuna, copila de crai.
Doresc ca să intru cu luna
În dome de nouri, ce pier
Doresc cu popoare de stele
Să merg drumul mare din cer.
Ce caut eu nu vă știu spune,
Eu singură nu știu ce vreau,
Atât e de tainic ascunsă
Dorința în sufletul meu.
Mi-e ciudă pe frunza cuminte,
Pe vorbărețe valuri de râu,
Ele-mi spun ce dorește-al meu suflet,
Ce singură eu nu știu.
Și flori și crenge și stele
În ciuda mea taine îmi spun
Ah! cum le-aș smulge pe toate
Să fac din ele cununi.
În codru o creangă se-ndoaie,
O poartă prin frunze, și-n prag
Un chip cu ochi mari se ivește
Ah! cum mi-ar putea fi de drag.
Un murmur feeric dezmiardă voios
A salei tăcere senină.
Din bolta ferestei arcată pompos
S-aude vibrând mandolină
Și-un eco ușor
Petrece cu-amor,
Cu dulcea vibrare de strune,
Ce spune.
Și toată viața lui, tot ce-a cules
Din unde, din munte, din vale,
Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres
Alunecă-n cântecu-i moale
Ș-al coardelor grai,
Frumos ca din rai,
Amestecă-n vorbe de miere
Durere:.
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele li scapără-n cale,
Apele plâng clar izvorând în fântâne
Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.
Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,
Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Umezi se nasc stele pe bolta senină
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.
Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,
Streșine vechi, casele-n lună ridică,
Scârție-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.
Și osteniți oameni cu coasa-n spinare
Vin de la câmp, toaca răsună mai tare
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde d-iubire ca para.
Ah! în curând valea și satu-amuțește,
Ah în curând pasu-mi spre tine grăbește,
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ți-oi cum îmi ești dragă!.
Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr
Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr,
Ap-am să beau din a ta gură frumsețe,
Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe.
Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină,
Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină,
Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii
Stelele-n cer mișcă-auritele zodii.
Ne-om rezima capetele-unul de altul
Și surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viața lui toată?.
……………………..
Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat,
De nouri grămezi se adună
Și unul pe altul, măiestru urcat,
Ei par o cetate în lună.
Și bolțile-n muri
Și stâlpii sunt suri,
Lumina prin arc de fereastră
E-albastră.
În halele-albastre ănstelatele bolți
Te uiți prin coloane de nouri
Și luna ieșind dintr-a stâncilor colți
Le împle cu mii de tablouri.
Lumina-i de-argint
În nouri s-a frânt
Și se-ncheagă prin naltele dome
Fantome.
În hainele albe de neguri de-argint
Și creții de roze purpure,
Și părul pe frunte cu stele e prins,
Ca îngerii albe și pure
Prin gene de nor,
Ca visuri strecor,
Ducând înstelata lor viață
Prin ceață.
Un șuier în noapte, prin codri, un vânt,
Un freamăt și totul dispare..
Și nori se-ncrețesc risipiți și s-avânt.
În lună stau stâncile rare
Iar junele-iubit
E-un brad putrezit
Pe trunchi de granit, pe ruine
Bătrâne.
[Partea a II-a].
©Mihail Eminovici (Eminescu)

versuri eminesciene – Versuri.pro

Mihai Eminescu - Eco [II]