versuri clasice – Versuri.pro

Grigore Alexandrescu - Epistola Domnului I. V. Autorul „Primaverii Amorului”

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Epistola Domnului I. V. Autorul „Primaverii Amorului”.
Tu, care-ai fost din pruncie al muzelor favorit,
Și ca strămoșeasca-avere geniul l-ai moștenit,
Cântător al primaverii, ce ai darul a plăcea,
A fi-nalt cu deslușire, simplu fără a cădea,
Care lucruri mici de sine știi să le mărești frumos,
Și să nu zici niciodată cuvânt ce-ar fi de prisos,
Dacă mai gândești și astăzi cum atuncea socoteai,
Când hotărât de natură să fiu poet mă credeai,
Far-a-ți vorbi de folosul bunelor tale poveți,
La a mea nedeslușire, alerg încă să mă-nveți.
Când ne-nțeleasa natură, din sânu-i cel roditor,
Cu talentul poeziei naște pe un muritor,
(Fără să mergem departe, atât aș dori să-mi spui),
Hotărăște deodată și felul scrierii lui?
Mulți îmi zic cum că aceasta nu e de tăgăduit
Și că tot omul s-apleacă la ce este mai pornit;
Că acela ce-n tragedii face patimi a vorbi
Nu poate și-n elegie chinurile a descri.
Dacă iar în cea din urmă știi frumos să zugrăvești
Plăcerea, melancolia, amor, chinuri sufletești,
Al odei cei înfocate ton înalt nu poți să-l ții,
Nici să alergi pe-ale slavei pline de sânge câmpii.
Felurile-s osebite, și voiesc osebit dar:
Cine-n mai multe se-ncearcă, osteneala-i e-n zadar.
Eu dar, ce din cruda-mi vârstă, de când ochii am deschis,
Când a-nceput pentru mine al vieții amar vis,
Am iubit deopotrivă tot ce mi-a părut frumos,
Tot ce sufletul înalță și e minții de folos;
Poet cum pot a mă crede, când al lirei Dumnezeu
Încă nu vrea să-mi arate care este felul meu?
Tot ce-mi place mă aprinde, și-n minutul ce citesc
A putea lucra întocmai deocamdată socotesc.
Apoi vine cugetarea. Pe-al meu duh îl întreb: Știi
Dacă tu în felu-acesta ești născut sau nu să scrii?
Câte planuri asta aspra idee mi-a stânjenit!
Și din ce cărări plăcute cu putere m-a oprit!
Eu aseamăn a mea stare cu a unui călător
Care neștiindu-și calea, fără povățuitor,
Se oprește pe-o câmpie și, cu totul întristat,
Drumul vede, dar nu știe care e adevărat.
Pleacă, se întoarce-ndată, se pornește iar pe loc,.
Pierde vremea prețioasă și aleargă-ntr-un noroc.
Astfel sunt și eu; ca dânsul totdeauna rătăcit.
Ca să nu-l pierd, lăsând drumul, poate când l-am nimerit.
Apoi nu ajunge-atâta, ci și chiar când mă pornesc
A lucra cu hotărâre, pe un plan ce îmi croiesc,
Nu pot păzi cuviința, nici c-un umblet măsurat
La sfârșit s-ajung de-a dreptul, fără să mă mai abat.
Dacă descriu o pădure, suma de copaci îi las
Și la un stejar mai mare trec cu un repede pas.
Dacă sunt într-o grădină, pe la flori de rând nu merg,
Ci la trandafir îndată și apoi la crin alerg.
Depărtarea cea mai mare, și ocolul cel mai lung
Un ceas nu mă zăbovește, fac trei pași și ajung.
Mărunțișurile-mi scapă, și ideile ce-mi vin,
Dacă-ncep cu o zâmbire, se sfârșesc cu un suspin.
Aplicarea îmi lipsește, și n-am darul însemnat
A strica și a preface câte sunt de îndreptat.
Fără asta slăbiciune ceva tot aș izbuti;
Ostenala și răbdarea pot orice a dobândi.
Însă eu, ca să mă apar, las un lucru început
Și-ntr-un sfert stric câteodată ce-ntr-o lună am făcut.
De pământ trântesc condeiul, meseria o urăsc,
Și să nu-l mai iau în viață, eu mă jur și hotărăsc.
Dar precum Boileau zise: un astâmpăr ne-nțeles
Ne-ncetat se-mpotrivește hotărârii ce-am ales;
De urechi parcă mă trage, din somn noaptea mă deștept,
Și cu multă plecăciune rima mândră o aștept.
Patima inimii mele, chiar și străine nevoi,
A le pune pe hârtie sunt silit fără să voi.
Apoi când în elegie destul nu pot să vorbesc,
Și s-arat fără sfială toate câte socotesc,
Vreun dobitoc îndată vine înaintea mea
Și-mi ridică cu leșnire sarcina oricât de grea.
Lupii, urșii îmi fac slujbă, leii chiar mi se supun,
Adevăruri de-un preț mare, când le poruncesc, ei spun.
Socotesc că putem zice, fără să ne-ndoim,
Că e prea bun pentru fabuli veacul în care trăim;
Măcar că se află oameni care nu pricep deloc
Cum a putut să vorbească un sălbatic dobitoc,
Și care vin să te-ntrebe dacă e adevărat
Că în vremea veche câinii au vorbit așa curat.
Însă, cum știi foarte bine, adevărul deslușit,
Fără mască, între oameni lesne nu e primit:
Și sub feluri de podoabe dacă nu îl tăinuiești,
Ne-nțeleapta lui ivire poate scump să o plătești.
Tu dar, care-ai zis odată cum că neamurile-ncep
Prin poezie ființa și-a lor stare de-și pricep,
Slăbiciunea muzei mele vino a o îndrepta;
Căci de scriu astăzi în versuri, asta este vina ta.
Tu amorul poeziei mie mi l-ai însuflat,
Și exemple-ndestule de ce e frumos ai dat.
Așa, când viitorimea, al nostru judecător,
Care fără de sfială, aspru, nepartinitor,
L-al său tribunal supune pe războinicii vestiți,
Pe despoți și pe miniștri, scriitorii străluciți,
Va voi să cerceteze pe acei care-ntâi
Statura începătorii româneștii poezii,
În rândul celor de frunte numele tău vom găsi,
Și a-ntemeierii cinste de la ea vei dobândi.
Sunt mult mai vrednici de slavă acei care au făcut,
În științi sau meșteșuguri, fericitul început,
Decât cei ce după dânșii, și de dânșii îndreptați,
Au ajuns desăvârșirea de exemple ajutați.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru

George Gordon Byron - Beppo - Strofa - XCI

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:26 +0000

Sorbiră deci cafea, această zeamă
Iubită și de turci și de creștini
Deși în alt chip fiartă. Fără teamă
Vorbi-n sfârșit și doamna: – „Ce destin!
Ca musulman, zi Beppo, cum te cheamă?
Ce barbă, Doamne! Spune-mi: nu-i un chin
Să fii atâta vreme călător?
Pe-acolo, prin străini, nu ți-a fost dor?

Alphonse De Lamartine - Toamna

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Salut! Pădure cu frânturi de coamă verde,
Ce ți-ai întins frunzișul-ngălbenit pe iarbă!
Salut, voi zile calde, privirea mea vă vede
Un doliu al naturii, cu o durere oarbă!.
Voi face câțiva pași, pierdut și singuratic,
Iubesc să văd din nou, ca-n cea din urmă dată
Acest molatic soare, slăbit apus tomnatic,
Ce-abia străpunge negrul de prin pădurea toată!.
Da, în aceste zile, natura muribundă
Dezvăluie ispita privirii ei voalate,
Ca un amic ce-ți spune „adio” și-l inundă
În zâmbetul cu buze închise și uscate.
Așa că, fiind gata să părăsească viața,
Plângând pentru speranța de mult timp dispărută,
Eu îmi întorc din nou, cu jind și poftă, fața
Să îi contemplu-averea, nicicând de mine-avută!.
Pământ și soare, văi, natură preafrumoasă,
Îți datorez și lacrimi la margini de mormânt;
Văzduhul e mireasmă cu undă luminoasă,
În ochi de muribund, se-arată-un soare sfânt!.
Ah, mi-aș dori acum potirul vieții gol,
Potir ce-a adunat nectaruri, dar și fiere!
Ar mai rămâne-n fundul acestui tainic bol
Măcar o picătură, măcar un strop de miere?.
Poate că viitorul mi-o fi promis să-ntoarcă
Speranța cea pierdută, că vine fericirea?
Poate-n necunoscuții ce lumea o încarcă
Există-un suflet care mi-ar înțelege firea?.
Petala care cade parfumul și-l oferă
Zefirului, un fel de-adio de la viață;
Dispar; și sufletul îmi este o himeră,
Un sunet trist, melodios, un zbor prin ceață.
L’automne.
Salut! bois couronnés d’un reste de verdure!
Feuillages jaunissants sur les gazons épars!
Salut, derniers beaux jours! Le deuil de la nature
Convient à la douleur et plaît à mes regards!.
Je suis d’un pas rêveur le sentier solitaire,
J’aime à revoir encor, pour la dernière fois,
Ce soleil pâlissant, dont la faible lumière
Perce à peine à mes pieds l’obscurité des bois!.
Oui, dans ces jours d’automne où la nature expire,
A ses regards voilés, je trouve plus d’attraits,
C’est l’adieu d’un ami, c’est le dernier sourire
Des lèvres que la mort va fermer pour jamais!.
Ainsi, prêt à quitter l’horizon de la vie,
Pleurant de mes longs jours l’espoir évanoui,
Je me retourne encore, et d’un regard d’envie
Je contemple ses biens dont je n’ai pas joui!.
Terre, soleil, vallons, belle et douce nature,
Je vous dois une larme aux bords de mon tombeau ;
L’air est si parfumé! la lumière est si pure!
Aux regards d’un mourant le soleil est si beau!.
Je voudrais maintenant vider jusqu’à la lie
Ce calice mêlé de nectar et de fiel!
Au fond de cette coupe où je buvais la vie,
Peut-être restait-il une goutte de miel?.
Peut-être l’avenir me gardait-il encore
Un retour de bonheur dont l’espoir est perdu?
Peut-être dans la foule, une âme que j’ignore
Aurait compris mon âme, et m’aurait répondu?..
La fleur tombe en livrant ses parfums au zéphire ;
A la vie, au soleil, ce sont là ses adieux ;
Moi, je meurs; et mon âme, au moment qu’elle expire,
S’exhale comme un son triste et mélodieux.