Mihai Rădulescu - Ospățul de Prisos

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:27 +0000

Păzește-ulucile-o vădană
Cu plete grase sub maramă,
Cu șolduri late, legănate.
Amurg. Molatic așezate
Pe bănci: copile, țânce, babe.
Rod câini flocoși din groase labe.
Troznește-uscat câte-un căscat.
Un flăcăuaș încălecat
Împroașcă fum spinos din ochi,
Din nări. De deochi
Roșesc pistruii-n amurgire.
Pe gard se lasă-un cer subțire.
Cuptoare cocoșate-n lut.
Din când în când un muget mut
Și umed sau un nechezat.
Răspunde-ncet un alt căscat.
Prin ierburi, grieri și cosași
Și câțiva stropi de cânt golaș.
Încet pe-un deal aburcă seara.
Cu două becuri naște gara
Pe stânga, -ncolo, pe câmpie.
O seară goală, colilie.
Se pierd din drum, pe nesimțite,
Pe jumătate adormite,
Femeile ce-au stat la sfat.
De lună satul legănat
Se fumegă pe înnoptare,
Apare iar, apoi dispare.
Cu seara urcă printre stele
Un cântec plin de temenele,
De vorbe dulci și alintări;
Se-ntinde peste-mpădurări
Viersul zis din frunza verde
Ce-ți fură dorul și ți-l pierde.
Lungit fiorul pân-la os.
Călare-n deal, Vălean frumos.
– Vălean, Vălean demult visat,
De moleșeli descălecat,
Te-așteaptă perne și dantele
Și lustruitele podele.
Și vin, mâncăruri aburite,
Copane-n sosuri înroșite,
Și acrituri, dulcețuri, pită..
Nu-i cale lungă la iubită.
Vălean pornește pe drumeag.
L-așteaptă-o bârnă și un fag.
Se-nșiră case să le numeri.
O cruce mare peste umeri
Bisericii cu varul nou;
La ea în față, ca un ou,
A-ngenunchiat și luna-n glod.
Întins pe uliță, un pod
Cu susur dulce pe sub el.
Îl trece calul cătinel
Și se oprește la răchită.
Apoi, tot trupul de iubită
Se lasă greu pe gând, pe tot.
Vălean împinge ușa-n gol.
În lemn zac gemetele stol.
Lumină mare sub prosoape
Împăunată de nu-ncape.
O albie pe lângă pat.
Piciorul gol ce s-a scăldat
Rămâne-n apă să se-alinte.
Un sân stă umed și cuminte.
Alt sân urcat spre subsuoară
Se lasă șters de pânza rară.
O mână mai cuprinde-n jos
Miez de carne-ntunecos.
Vălean se-apropie de fată.
O strânge-o dată. Încă-o dată.
A treia oară, o lungește
Pe-un rai de foc, împărătește.
Acum e ridicată-n rână
Și ia obrazul lui în mână.
Vălean o mângâie și-o pupă
Și-i soarbe nădușeala-n cupă
De sâni. S-a răsturnat pe spate,
Cuprinsă nou de alte ape.
Apoi un gol sfâșie lung:
Nici dragostile nu-i ajung.
Doi stau și tac. Ascultă-n timp
Când trupurile le stau ghimpi,
Prea ușurate de dorinți;
Pe pat zac grele două minți.
La zid trebăluiește goală.
Și chiar a pus pe foc o oală.
Ursoaică tânără, stejar
Din cărburi simple, pline, tari.
Vălean mănâncă miez de pâine.
Afară urlă-n cer un câine.
Ea vine lângă el; să-mbuce
Îi trage masa. Dă să urce
În pat și cumpănit îi spune
Cu glasul strâns ca de o fune:
– „Eu te-am chemat să ospătezi
Și-n patul meu din nou să șezi
Ca și mai an, Vălean-Vălene.”
Cu flăcări vișinii pe gene
Ea îl sărută pe bărbie,
„Că de un an nu te mai știe
Cearșaful, perna, trupul meu,
Dar te-a știut, știut mereu
Buricul alteia din sat
Și părul ei ai răsfirat
Și i-ai cosit tu fân cu floare,
La subțiori și țâțișoare
Răcoare-n soare să le țină,
Înmiresmată cu sulfină.
Și unde-a fost copac în sat
Sub el la-ntors v-ați sărutat.
V-ați răzimat de garduri multe.
Păzeau urechi să vă asculte.
Și unde-au fost cu trei, cu doi,
Vorbit-au vorbă tot de voi.
Nu m-a durut rău gura lumii,
S-a dus ca-n vânturi praful humii.
Dar inima din pieptul meu
De-un an de zile zace greu,
De aceea te-am chemat aci:
Să-i spui ce-oi ști, să-i faci ce-oi ști!”.
Pe foc dă ciorba-n fierbet gros.
Pe masă: verde măr zămos.
Vălean încearcă o țigară.
Din buzunar îi cade-afară
Batista fetei cu păcat.
Iubita parcă a uitat
Vorbirea caldă, mătăsoasă,
Ce tremură prin pat, prin casă.
Se scoală, naltă. Spune: „Taci!”
Și degetele-i, clești de raci,
Batista fetei o ridică.
Vălean se încovoaie-n frică.
Afară luna scade-n deal.
În fund, un nechezat de cal.
Iubita lui se dă-ndărăt,
Pe întuneric, de omăt.
Vălean o simte ca un nor.
În duh se sfarmă un fior.
El îi șoptește: – „Dragă..” Stă.
Dar ea în lături se tot dă,
Cu mâna ia din foc tăciune
Și ochii lui, doi ochi răpune,
Și înroșește de săcure
Gurguii lui cu plâns de mure
Și brațe două le desparte
De trupul alb bocit de moarte.
S-a șerpuit Vălean pe jos
Sfârșind ospățul de prisos.
În cărnuri frânte-i mort Vălean.
În gură ține strâns un ban.
Iubita stă mai la perete
Cu fața strânsă-n negre plete.
Vălean se scoală fără trup,
De aur tot, ca dintr-un stup.
Pe ea o uită-n colț de casă;
Trecutul lor nu-l mai apasă.
Și iese-n soarele din tindă
În brațe ziua să cuprindă.
Un fluture pe flori, hai-hui.
Dă din copite calul lui.
Vălean îl strigă: n-are glas..
Și calul tot pe loc a mas.
Îl mângîie pe coama sură.
Dar calul mestecă din gură.
Îl ia de frâu. Nu îl urmează.
Vălean e moale ca-n amiază.
Și iese-n uliță, să plece.
Deodat se simte totul rece:
Alăturea de el e mama.
Privindu-l, ea nu îi ia seama.
Și pleacă el și pleacă-n vale,
Să lase-n urmă sat de jale.
Copacilor le stă nălucă
Pân’ ce de toamnă se usucă.
Încet se-apropie de sat.
Nici câinii-n seamă nu l-au luat.
Și merge-așa și merge-n sus
Și nu aude ‘bun ajuns! ‘
Mai e doar luna de-l iubește
Și soarele de-l încălzește
Și mama lui pe prispă, jos,
Ce plânge-n plâns Vălean frumos.

Valeria Peter Predescu - Balada Lui Vălean

Polizorul de Strofe — Wed, 17 Dec 2025 07:22:24 +0000

Răsărit-o magheranu’
La porțile lui Văleanu’,
Magheranu-i crenguros,
Văleanu-i fecior frumos,
Cât era dimineața
El nimica nu lucra
Pe obraz că se spăla,
Părul negru-și pieptăna
Și pe uliță ieșea.
Dintre mândre, cea frumoasă
Își scoate capu-n fereastră:
– Hai, Vălene, până-n casă
Că vinarsu-i cald pe masă
Și paharele-s umplute
Numai trebuiesc băute.
El în casă o intrat,
Paharul l-o ridicat,
Din vinars o închinat
Și din gur-o cuvântat:
– Mândr-așterne patul tău
Că mă doare capul rău!
Când zorii se revărsau
Clopotele că trageau,
Două surori îl cântau:
– Ți-am spus, măi Vălene, bine,
Mândrele capul ți-or pune,
Ți-am spus și n-ai ascultat,
Mândrele te-or așezat.

Vălean – Versuri.pro

Mihai Rădulescu - Ospățul de Prisos

Valeria Peter Predescu - Balada Lui Vălean